Pumele din Torres del Paine
Jurnal chilian - capitolul 13

Ultima zi petrecută în Torres del Paine a fost dedicată pumelor. Urma să ne încercăm norocul timp de câteva ceasuri, de la 7 dimineața până la 14 trecute fix, într-o întindere de pampas în care, în mod normal, nu vezi nimic. În fond, am mai trecut pe acolo și în zilele precedente. Am văzut destui guanaco, hrana favorită a pumelor, dar pe ele, deloc. Povestea o americancă cu care ne-am tot întâlnit pe traseul spre baza turnurilor și am pălăvrăgit despre multe lucruri că avusese norocul, într-o dimineață, să vadă o pumă trecând peste șosea. Noi, nimic.

Pentru a ne crește șansele, am recurs la specialiști.

Există mai multe firme specializate în puma împrăștiate prin parcul național. Mai toate funcționează pe niște estancia private unde pumele sunt tolerate sau chiar protejate, care au ghizi care știu teritoriile și animalele. Firma pe care a ales-o Cristina pentru noi se numea La Leona Amarga Expeditions și opera într-o estancia dedicată. Proprietarul alesese să nu crească nici oi, nici vaci, ci să lase locul așa cum l-a dat natura, pentru guanaco și pentru pume. În schimb, își scotea veniturile de la turiști curioși și fotografi specializați, din aceia cu obiective lungi de un metru la purtător.

Ghizii noștri au fost patru de toți și au venit cu patru jeepuri serioase. Ne-au împărțit în grupuri de câte doi-trei și, după ce ne-au explicat regulile de bună purtare, am pornit la drum. În mare, regulile spuneau că nu avem voie să ne dăm jos din mașină decât la invitația lor, că nu avem voie să facem zgomot și că va trebui să avem multă răbdare. Am mai aflat că aveau și un coleg pe teren care încerca să dea de urma felinelor.

Eu am nimerit în mașina lui Jose, cel mai încuiat dintre cei patru. Era extrem de pătruns de importanța misiunii sale, o făcea rece, și după părerea mea, doar cât trebuia. Mai târziu, când ne-am reunit cu toții și am păzit o pumă care dormea într-un tufiș, la ceva mai mult de 60 m depărtare, am constatat că ceilalți erau mult mai comunicativi și simpatici. Era și un australian rătăcit printre ei și lui trebuie să-i mulțumesc pentru cele două guri de mate înghițite în Chile. Văzând, pesemne, cât de cuminte sunt și cât de puțin mă agit, a considerat că merit un premiu și mi-a dat să gust din amărăciunea aceea de băutură cu care se delectau ei.

Cele patru mașini s-au împrăștiat care încotro pe estancia, în căutare de feline. Comunicau între ele prin stații radio. Existau ceva urme de drum pe pământul acela, dar foarte discrete, așa că mașina m-a hurducat aproape ca într-un safari prin deșert. Jose mai cobora din când în când și se uita prin binoclul lui șmecher, cu raze infraroșii, doar-doar vede o pumă. N-am avut noroc deloc.

Jose era foarte zgârcit cu explicațiile. Nu putea spune, măcar aproximativ, câte pume se învârt pe estancia lui, ce teritorii au, câte femele și câți masculi sunt și cum și-l împart între ele. Nu mi-au inspirat deloc încredere explicațiile lui, așa că am apelat la internet.

Așa am înțeles și eu mai bine cum stă treaba cu pumele astea din Torres del Paine. Nu sunt chiar fantomele pe care ți le imaginezi când te uiți la întinderea aceea goală de pampas, dar nici nu mișună peste tot. Sunt animale solitare, fiecare cu teritoriul ei, uneori de zeci sau chiar sute de kilometri pătrați, masculii acoperind zone mai mari, femelele ceva mai restrânse.

Zona aceasta din Patagonia are însă o densitate neobișnuit de mare pentru pume, tocmai pentru că au hrană din belșug, guanaco pe unde vrei și pe unde nu vrei. Din motivul ăsta, e unul dintre puținele locuri din lume unde ai șanse reale să le vezi fără să stai luni întregi la pândă. Nu vânează alergând kilometri întregi, ci stau la pândă și atacă scurt, de obicei dimineața sau spre seară, când ne plimbam noi cu jeepurile după ele. De aici și programul matinal, care nu era deloc întâmplător.

Ce nu ni s-a spus prea clar este că această „căutare” nu e chiar un joc de noroc. În jurul parcului s-au dezvoltat estancias unde pumele sunt tolerate și urmărite, iar ghizii cunosc destul de bine indivizii care se învârt prin zonă, ba le și dau nume. Comunicau între ei prin stații, cercetau urmele, locuri de vânătoare sau resturi de pradă și încercau să reconstituie traseul unei feline care, cel mai probabil, nu era la prima întâlnire cu turiștii. În felul acesta, șansele cresc considerabil, chiar dacă nimeni nu-ți garantează nimic.

Pumele rămân animale sălbatice și, în mod normal, evită omul. Dar aici au învățat să ignore mașinile și să-și vadă de treabă, ceea ce face posibil spectacolul. Trackerii noștri spuneau că cel mai simplu mod de a da peste o pumă este să urmărești guanaco. Dacă încep să vocifereze și să dea semnale, înseamnă că sigur e o pumă în preajmă. Una dintre mașini a avut ocazia să-i audă, dar au zărit doar coada pumei. Noi nici măcar atât. Doar guanaco, solitari sau adunați în mici familii, păscând în legea lor. Unii erau cocoțați în vârf de deal, spunea Jose că făceau pe santinelele.

După câteva ceasuri bune în care ne-am învârtit prin pustietatea aceea, am fost duși la un mic restaurant, cu pretextul de a merge la toaletă. Iar acolo, surpriză. Tocmai se întorceau la mașini niște fotografi cu teleobiective din acelea imense. Păreau foarte mulțumiți de capturile făcute. În preajmă era o pumă, așa că ne-am repezit și noi pe cărarea folosită de fotografi, pe jos de data asta.

Am mers așa cale de câteva sute de metri până la trackerul din frunte. Acolo ni s-a arătat un tufiș în vale, în care se zărea un bolovan auriu. Bolovanul respira, așa că era o pumă. La vreo doi metri depărtare de el era și un bolovănel, puiul pumei. Băieții noștri s-au apucat imediat să instaleze niște binocluri șmechere pe trepiede, ca să apropiem bolovanii. A fost strict interzis să ne mișcăm de acolo, să facem zgomot sau să vorbim cu voce tare.

Am stat așa cel puțin două ceasuri, uitându-ne în tufiș, doar-doar se trezesc pumele și vor să plece de acolo. Nici pomeneală. Cine e obișnuit cu pisici prin preajmă pricepe imediat ce șanse mici sunt să se întâmple așa ceva. Felinele astea sunt în stare să doarmă cât e ziulica de lungă.

La un moment dat, un membru al grupului nostru, mai activ de felul lui, s-a împiedicat de un bolovan și era cât pe ce să se împrăștie cât e de lung. Rumoarea stârnită de agitația noastră a ajuns până la mama-pumă, care a catadicsit să scoată capul din tufiș și să se curețe nițel. După care s-a culcat la loc.

La ora 14 fix, băieții noștri și-au strâns catrafusele și ne-au poftit înapoi la mașini. Programul de lucru se terminase.

La despărțire, băieții ne-au ținut și un discurs. Am aflat că suntem niște norocoși. Că nu sunt multe grupurile care văd o pumă așa repede, după doar câteva ceasuri petrecute în sălbăticie. Că nu trebuie să fim dezamăgiți și că distanța de 60 m e cât se poate de rezonabilă. Deși mama-pumă avea zgardă de localizare, asta nu înseamnă că ei știau unde se află. Specialiștii care studiază pumele nu împart datele lor cu de-alde ei. Că natura este uimitoare, dar imprevizibilă, și ar trebui respectată. Și așa mai departe … Când îi ascultam, nu puteam să nu le dau dreptate.

În urma acestei experiențe, părerile grupului nostru s-au polarizat. Cristina era sută la sută de acord cu povestea spusă de băieți. Noi, restul, am rămas la ideea că expediția noastră a fost regizată într-o foarte mare măsură. Căutarea febrilă de dimineață, menită să ne arate ce înseamnă, de fapt, sălbăticia, și norocoasa „găsire” a pumei în tufiș, exact după ce fotografii aceia apucaseră să o surprindă în mișcare, înainte să se culce.

E drept, am fi putut avea dimineața un noroc chior și să ne intersectăm cu o pumă. Dar nu a fost să fie.

PS: Fotografia de afiș a acestui articol arată ceea ce speram să văd în acea zi, nu ceea ce am văzut cu adevărat.