Santiago
Jurnal chilian - capitolul 1

Am aterizat în Santiago pe la ora zece dimineața, dar până am terminat formalitățile de intrare în țară, până am recuperat bagajele și ne-am întâlnit cu Cristina, care ne aștepta la aeroport, s-a făcut amiaza. Ce folos. În Chile camerele se ocupă abia după ora trei după-amiaza, așa că mai aveam de așteptat.

A fost un prim contact cu rigiditatea chiliană, ce amintește de cea nemțească, unde regulile sunt reguli și nu sunt negociabile, deși uneori ar fi putut fi. Pentru de-alde noi, lucrul acesta nu s-a dovedit a fi deloc un avantaj.

Hotelul nostru se numea Ladera Boutique Hotel și era în Providencia, un cartier liniștit de case, ce contrasta puternic cu una dintre arterele principale ale orașului, aflată la o aruncătură de băț și care se întindea pe malul râului Mapocho. Era plină de zgârie-nori artera asta, între care și Costanera, cea mai înaltă clădire din America de Sud.

Hotelul s-a îndurat de noi și ne-a găzduit bagajele, dar până la check-in ne-a trimis la plimbare. Cea mai tentantă ofertă a fost dealul San Cristóbal, aflat la numai 15 minute de mers pe jos. Acolo urma să ne dăm cu un funicular și un teleferic și să găsim o casă de schimb valutar pentru a face rost de niște pesos, pentru eventuale urgențe. În Chile, cardurile bancare funcționează fără probleme în aproape orice cotlon al țării, dar nu se știe niciodată, iar paza bună trece primejdia rea.

Dealul San Cristóbal face parte din Parcul Metropolitan și e unul dintre locuri din care îți poți face o idee despre oraș de la înălțime. În vârf se află un mic sanctuar și statuia Fecioarei Maria, ridicată la începutul secolului XX, care veghează Santiago de sus, într-un stil destul de familiar pentru lumea catolică.

Mai ciudată mi s-a părut însă un soi de Via Crucis înghesuită lângă bisericuță. Nu e reprezentată clasic, cu scene recognoscibile, ci doar printr-o serie de cruci desenate diferit, unele aproape abstracte. Fiecare pare să spună altceva iar eu, fără explicații, am rămas mai degrabă nedumerită decât lămurită.

De sus îți dai seama cât de mare și de întins este Santiago și cât e de închis între munți. La ora la care am urcat noi, pâcla și smogul nu-l avantajau deloc, dar am putut distinge totuși munții din depărtare, unde iarna se merge la schi. Santiago are în jur de 7 milioane de locuitori, adică aproape o treime din populația întregii țări. Mare înghesuială în capitală, așadar.

Intenționam să revin pe acest deal la înserat, cu speranța unor priveliști mai bune și a unei întâlniri cu niscaiva colibri, dar până la urmă m-am răzgândit, mă doborâse oboseala.”

După cazare mai rămăsese ceva timp până să declarăm ziua încheiată, așa că am plecat cu mic, cu mare în oraș, cu un Uber, să vedem Muzeul de Artă Precolumbiană din centru.

Este al doilea muzeu de acest fel pe care îl văd în viața mea. Primul a fost Muzeul Larco din Lima, care, poate și din acest motiv, mi-a plăcut mult mai mult. Muzeul din Santiago este mult mai ambițios, dar tocmai de aceea mi s-a părut, surprinzător poate, mai sărac.

Muzeul chilian încearcă să acopere culturile tuturor populațiilor și civilizațiilor amerindiene, începând cu Mexicul și terminând cu vârful Patagoniei. Pentru un habarnist ca mine a fost puțin cam mult și, recunosc, nu am reținut mare lucru.

M-a izbit, mai mult decât în Peru, unde m-a fermecat ceramica moche, stilul mai puțin șlefuit al obiectelor, duritatea și cruzimea cuprinse în ele. De parcă natura neprimitoare a locurilor și-a pus o amprentă brutală și asupra oamenilor și a obiectelor făcute de ei.

După muzeu am plecat glonț la hotel și am pus capăt acestei prime zile chiliene cu un somn bun. A doua zi am mai descoperit câte ceva din Santiago, cu ajutorul unui ghid, Xavi, de la Xaviera, o tânără extrem de simpatică și plăcută.

Turul a început din Plaza de Armas, piața centrală în jurul căreia s-a organizat Santiago încă de la început, buricul oricărei urbe fondate de conquistadori în Americi. E o piață vie, nu prea mare dar destul de aglomerată, fără nimic spectaculos la prima vedere.

Statuia lui Pedro de Valdivia, fondatorul orașului, nu ocupă centrul, cum te-ai aștepta, ci stă mai degrabă retrasă, într-un colț, de parcă ar fi fost mutată acolo între timp. În centrul pieței se află Fuente de la Libertad Americana, o fântână alegorică din secolul al XIX-lea, în care Libertatea, reprezentată ca o femeie, stă deasupra unui amerindian îngenuncheat, simbol al Lumii Noi, proaspăt eliberată de sub jugul colonial, într-o imagine care vorbește despre eliberare, dar nu e foarte clar pentru cine. Pe diagonală față de aceste două statui dai peste o alta, Monumento al Pueblo Indígena. E modernă, masivă, cu un cap amerindian stilizat și pare să spună altă poveste decât celelalte două. Mai puțin decorativă poate dar mai directă, pare o corecție târzie la simboluri vechi.

Mai vizibili decât statuile acestea și definitiv mai simpatici sunt palmierii înalți din piață, unii dintre ei din specia locală, palmierul chilian, care dau locului un aer neașteptat, mai puțin european decât ar sugera clădirile din jur. Dintre acestea se remarcă îndeosebi Municipalidad de Santiago, adică Primăria, Correo Central de Santiago, fost palat guvernamental colonial transformat actualmente în poștă și Catedrala Metropolitană din Santiago.

Istoria spaniolă a Chilelui nu e una dintre cele mai comode. Santiago a fost fondat în 1541 de Pedro de Valdivia, dar începuturile au fost departe de a fi liniștite. Așezarea a fost atacată și aproape distrusă chiar în primii ani, iar spaniolii au trebuit să-și apere constant pozițiile într-un teritoriu care nu se lăsa ușor cucerit. Chile nu a fost niciodată una dintre provinciile bogate ale imperiului și, fără aurul și argintul altor regiuni, a rămas mai degrabă o margine dificilă, unde supraviețuirea cerea efort continuu. În sud, conflictul cu populațiile mapuche a durat secole și nu s-a încheiat niciodată cu adevărat în favoarea spaniolilor. Dincolo de Santiago începea o altă lume, mai puțin așezată și mai greu de controlat.

Dealul Santa Lucía, numit de spanioli Cerro Santa Lucía și cunoscut înainte de venirea lor ca Huelén, este locul unde Pedro de Valdivia a pus primele baze ale orașului în 1541. De aici a început Santiago, ca o așezare fragilă, expusă și greu de apărat, într-un teritoriu care nu semăna deloc cu coloniile bogate ale imperiului.

Povestea acestor începuturi și a conflictelor din sud a fost fixată și într-un text care a devenit aproape fondator pentru istoria Chilelui, La Araucana, poemul lui Alonso de Ercilla. Scris în secolul al XVI-lea, poemul e un fel de Iliadă chiliană, în care sunt povestite luptele dintre spanioli și mapuche. Surprinzător poate, autorul, el însuși soldat în aceste conflicte, nu îi prezintă pe mapuche doar ca pe niște adversari, ci le recunoaște curajul și îi transformă în personaje demne de o epopee.

Din cetățuia lui Valdivia nu a mai rămas nimic, doar câteva urme și câteva puncte de belvedere. Nu lipsește nici de aici o statuie a lui Valdivia, dar apare și adversarul său, Lautaro, cocoțat pe o stâncă. Xavi a fost ironică și ne-a spus că în Santiago Valdivia are statui mai mari și mai multe, dar în provincia mapuche e taman pe dos, acolo statuile lui Lautaro sunt mai mari și mai numeroase.

O altă supraviețuitoare a epocii coloniale pe care am vizitat-o a fost Biserica mănăstirii franciscane din Santiago, o clădire lungă și roșie, cu o clopotniță înaltă la intrare, de care e lipită și mănăstirea. Este una dintre cele mai vechi clădiri din oraș, ridicată încă din secolul al XVI-lea și refăcută de mai multe ori după cutremurele care au lovit Santiago.

În interior lucrurile sunt simple și destul de întunecate, cu mult lemn și fără prea multă ornamentație, în contrast cu bisericile mai bogate din alte părți ale Americii de Sud. Poate și pentru că orașul nu a fost niciodată unul foarte bogat, iar călugării franciscani nu erau nici ei adepții excesului.

Nu departe de biserică am intrat într-un cartier cochet și foarte european, pe nume Paris–Londra. Foarte tihnit și frumos mi s-a părut, dacă nu ni s-ar fi atras atenția asupra unor plăcuțe din caldarâm, aflate în fața clădirii numite Londres 38. Pe ele erau trecute numele oamenilor dispăruți fără urmă în vremea dictaturii lui Pinochet. Ni s-a spus că, în acei ani, clădirea aceea era un centru de detenție și din interior se auzea adesea muzică dată tare, menită să acopere ceea ce nu trebuia fi auzit.

Istoria recentă a Chilelui nu e nici ea una liniștită și nici ușor de spus în câteva rânduri. La începutul anilor ’70, Salvador Allende, primul lider marxist ajuns la putere prin alegeri democratice, a încercat să ducă țara într-o direcție diferită, cu reforme ambițioase și cu o societate mai echitabilă. Lucrurile au degenerat rapid, iar în 1973 armata, condusă de Augusto Pinochet, a intervenit și a pus capăt brutal acestui experiment. Ce a urmat a fost o perioadă lungă de dictatură, cu represiune, oameni dispăruți fără urmă și o societate care a învățat să vorbească mai puțin și să se ferească mai mult.

Dictatura lui Augusto Pinochet a durat aproape două decenii și, chiar dacă tranziția la democrație a început în 1990, nu toate lucrurile s-au așezat de la sine. Chile a rămas o țară care funcționează bine la suprafață, dar în care diferențele sunt vizibile și greu de ignorat. Protestele din ultimii ani, izbucnite din motive aparent minore, au arătat că nemulțumirile sunt mai vechi și mai adânci. Alegerea lui Gabriel Boric (de o stângă progresistă) a părut, pentru un moment, un semn că lucrurile se pot schimba, dar încercările lui de reformă nu au fost nici simple, nici unanim acceptate.

În fața clădirii La Moneda am prins o manifestație în sprijinul lui Boric, fără excese, dar suficient cât să-ți dea de înțeles că politica se trăiește încă intens aici. Era mai degrabă un fel de rămas-bun pentru un mandat încheiat, înainte de predarea puterii către noul președinte ales, un ultra-conservator. Boric a apărut la un moment dat la o fereastră a palatului, alături de soția lui și de fetița ce s-a născut în timpul mandatului, iar lumea din piață a început a-l ovaționa.

A fost ciudat că, în umbra statuii lui Salvador Allende și a ultimului său discurs săpat pe spatele soclului, în fața palatului care i-a servit drept mormânt, să mă trezesc cântând, împreună cu mulțimea aceea, un cântec care se auzea în piață, pe care îl știam al lui Mercedes Sosa, preferata mea absolută în ceea ce privește muzica latino-americană.

Ziua dedicată orașului Santiago am încheiat-o tot la înălțime, așa cum am început-o. De data aceasta m-am cocoțat în vârful Costanerei, adică la aproximativ 300 m deasupra solului, pentru a vedea orașul la apus. Nu a fost o prea mare brânză, în ciuda cozii de la ascensorul care m-a purtat până sus cât ai clipi. Smogul era cam același și nu m-a impresionat nici de data aceasta, ca de fiecare dată de altfel, priveliștea de la înălțime. Dar am bifat-o și pe asta, nu-i așa?

Nu am să închei povestea dedicată orașului Santiago fără să amintesc și de activitatea care ne-a ocupat a doua jumătate a zilei, o vizită la o cramă celebră din apropiere.

Experiența viticolă a avut loc la Viña Santa Rita, care nu e doar o cramă, ci un loc încărcat de poveste. Se află la marginea Santiago-ului, într-o fostă haciendă bine păstrată. A fost fondată spre sfârșitul secolului al XIX-lea și a devenit între timp una dintre cele mai cunoscute crame din Chile, nu doar pentru vinuri, ci și pentru istoria pe care o revendică.

Pe domeniul de aici ar fi ascuns cândva Paula Jaraquemada aproximativ o sută douăzeci de soldați ai lui Bernardo O’Higgins, în anii tulburi ai luptei pentru independența Chilelui. Se spune că i-a adăpostit în pivnițe și în coridoarele subterane ale haciendei și că i-a hrănit până au putut pleca mai departe. Povestea a fost preluată și transformată într-un simbol patriotic, iar astăzi o regăsești peste tot, inclusiv în numele unuia dintre vinurile lor cele mai cunoscute, „120”.

Experiența care ne-a fost sortită nouă a fost însă una cât se poate de modernă. Grupul nostru a fost spart în două echipe care trebuiau să concureze una cu cealaltă într-ale enologiei, adică să își creeze propriul vin. Eu venisem cu un gând mai simplu, să beau un pahar de vin bun. După ce am gustat ciudățenia destinată experimentului, am decis că nu e pentru mine joaca asta și am ieșit din atelierul de creație.

Am stat puțin în tuneluri, cât să văd despre ce e vorba, după care am preferat o degustare pe marginea viei. Boabe mici de struguri, dulci și concentrați, cu soare strâns în ele. Nu arătau spectaculos, dar aveau un gust mai bun decât paharele explicate cu solemnitate.

Puțin mai încolo, lângă drum, am dat peste un smochin încărcat. În Chile astfel de pomi apar des, plantați demult de misionarii spanioli și rămași acolo, rodind pentru oricine trece.

Așa s-au încheiat cele două zile petrecute în Santiago. Urma să revenim în oraș, dar numai pe fugă, între două avioane. Până și hotelul l-am schimbat, ne-am mutat chiar lângă aeroport. Din acest locșor am rămas așadar cu două lucruri: în gând cu nițică istorie, iar pe limbă cu gust de struguri și smochine.

Celelalte zile petrecute în Chile aveau să aparțină unor povești cu totul și cu totul diferite.