Dacă era doar prima zi de hoinăreală aș fi declarat Mont Saint Michel o capcană turistică. O călătorie râvnită, bifată iar apoi menită să fie uitată prin sertarul excursiilor nu prea reușite. Dar Zâna Cea Bună a Călătorului Bosumflat a hotărât un alt deznodământ pentru povestea mea. Pe la patru și ceva dimineața numai ce-mi trage un ghiont cu bagheta ei fermecată de-mi alungă somnul la mii de kilometri depărtare. M-am învârtit ce m-am învârtit sub plapumă plină de speranță, dar nimic. Dus a fost. Ce era să fac? M-am îmbrăcat și-am plecat la plimbare.
Pe drum pustiu, bineînțeles. Și o liniște cum de mult nu mi-a fost dat să aud 😉 . Ici colo se auzeau timid câteva triluri de mierlă adormită. Am pornit spre mănăstire, că alt obiectiv nu există pe-aici. Dar ia muntele de unde nu-i. Îl înghițiseră negurile zorilor.
Am pornit la drum totuși. Încet, încet au început să se ivească din ceața cenușie-albastru-portocalie contururile cunoscute. Apa încă nu se retrăseseră cu totul iar egretele patrulau pe marginea ei și ciuguleau bunătățile pe care le adusese marea. Pescărușii păreau fantome din alte lumi.
Aproape de intrarea în cetate întâlnesc un insomniac mai mare decât mine. După ce ne-am dat binețe aflu că sunt deja a cincea persoană pe care o întâlnește în dimineața asta. Zâmbim unul la altul, nu îndrăznim să mai tulburăm liniștea și pornim fiecare pe drumul lui.
În sat nici țipenie de om. Unde-or fi oare hoardele de năvălitori? M-am plimbat pe săturate pe străduțe, pe metereze cât să-mi scot pârleala de ieri când mă enervasem puțin de-atâta frecuș cu concurența. Astăzi îmi țineau tovărășie: câțiva grauri zgribuliți, doi pui de cioară somnoroși, un pițigoi prietenos cu chef de vorbă și un pisoi ce nu-și găsea farfuria cu lapte. Și-atât.
Aș fi tot prelungit momentele astea, dar lucrurile frumoase se sfârșesc mult mai repede decât ne-am dori. M-a alungat din cetate frigul ce-mi intrase adânc în oase și ceața ce se îndesea în loc să se ridice. Când să-mi lau la revedere de la Mont Saint Michel, dispăruse iarăși în neguri.
M-am retras și eu la bârlog, sub plapumă, să mă încălesc. Și-am adormit la loc.
Pe la zece mă grăbeam nevoie mare să prind micul dejun. După care am hotărât că nu mai aveam ce căuta în cetate, să nu știrbesc cumva părerea minunată pe care mi-o făcusem dimineața. Așa c-am plecat să inspectez oile.
Era un câmp întreg împestrițat cu ele. Se zice că pe-aici iarba are un gust sărat și din acest motiv carnea mieilor e mult mai bună. Agneau de pré-salé e o delicatesă culinară mult râvnită de gurmanzi. Dar să văd eu persoana care o să mă convingă să bag în gură carne de mieluț. Niciodată! M-am declarat mulțumită cu numeroasele soiuri de brânză pe care tocmai le testasem la micul dejun.
Înainte să sar pârleazul și să mă aventurez pe pășune m-am uitat după câini. Nici picior de ei. Nici un paznic la oi, nicăieri. Mă mai atrăgea ceva pe-aici. Mi se părea că aud minunate și nenumărate triluri de ciocârlie dar nu reușeam să zăresc păsările. Așa c-am plecat la o vânătoare fotografică cu maxim de distanță focală în obiectiv. După ceva timp m-am convins. Într-adevăr câmpul era plin și de ciocârlii, nu doar de oi. Cum cobora una pe pământ cum vedeam alta avântându-se spre înălțimi în triluri nesfârșite.
Ce-mi trebuia mai mult! M-am trântit în iarbă să-mi rumeg fericirea.
Fii primul care comentează