A sosit vremea unei recapitulări de istorie antică… Am să cobor în timp tocmai la începutul epocii fierului, când populațiile de păstori indo-europeni începeau să părăsească câmpiile din nordul Mării Negre și ale Mării Caspice și s-o ia spre Europa și spre India. Deși grupuri izolate de vorbitori de limbi indo-europene au apărut și au dispărut în vestul Iranului încă din mileniul al II-lea î.Hr, abia în timpul epocii fierului iranienii indo-europeni au devenit o forță dominantă pe platoul iranian. Pe la mijlocul secolului al IX-lea î.Hr. două nume de triburi iraniene au început să apară tot mai des în sursele mesopotamiene: mezii și perși.Pe la începutul mileniului I, mezii iranieni controlau deja aproape toată zona Munților Zagros. Perșii apar și ei, la început în aceleași zone iar mai apoi la sud, lângă granițele Elamului și în regiunea Fars.
Asirienii din Ninive au consemnat în cronicile lor confruntările pe care le-au avut cu primul regat iranian din istorie. E vorba de regatul mezilor întemeiat de un anume Deioces, care, conform lui Herodot, ar fi domnit între 728 și 675 î.Hr. Capitala acestui regat a fost Ecbatana, ce stă culcușită în zilele noastre sub orașul modern Hamadan. Tot potrivit lui Herodot lui Deioces i-a urmat la tron fiul său Phraortes (675–653 î.Hr.) care i-a subjugat pe perși și și-a pierdut viața într-o bătălie împotriva asirienilor. A urmat apoi Cyaxares, care s-a aliat cu Babilonul, a reușit să-i înfrângă pe asirieni și să-i scoată definitiv din istorie (prin anul 609 î.Hr). Următorul rege, Astyages n-a prea fost popular și a sfârșit prin a fi părăsit de supușii lui și bătut de Cirus al II-lea (cel Mare) al Persiei.
Dinastia conducătoare a perșilor s-a stabilit în Fars, în sud-vestul Iranului, sub comanda unui rege care s-ar fi numit Achaemenes (de unde și numele dinastiei). După el ar fi urmat Teispes, Cirus I și Cambyses I. Se crede că Cambyses I ar fi fost vasalul regelui Cyaxares al mezilor și ar fi condus această parte de lume în numele lui. Se mai crede că fiul lui Cambyses, Cirus II care va fi numit cel Mare, avea ceva relații de rudenie cu regii mezi, prin mama sa.
Cirus al II-lea trebuie să fi fost un om deosebit, din nimic a reușit să întemeieze primul mare imperiu din istorie. A început prin a aduna sub autoritatea sa mai multe triburi persane și iraniene după care s-a răzvrătit împotriva mezilor și i-a înfrânt în luptă. Apoi s-a apucat neîntârziat să-și extindă regatul. A cucerit Babilonul, l-a înfrânt pe mult-prea-bogatul rege Cresus al Lydiei, a luat Cilicia și a atacat orașele ioniene de pe coasta Asiei Mici. Nu se știu prea multe lucruri despre restul domniei lui Cirus. Rapiditatea cu care fiul și succesorul său, Cambyses al II-lea, a purces la cucerirea Egiptului sugerează că pregătirile fuseseră făcute încă de pe vremea lui Cirus. Fondatorul puterii persane și-a sfârșit viața în anul 529 î.Hr. luptând în est, unde s-a întors pentru a apăra granițele împotriva altor triburi războinice iraniene. I-a venit de hac regina Tomyris a massageților un trib ce stăpânea ținuturile dintre Oxus (Amu Darya) și Jaxartes (Syr Darya).
I-a urmat la tron fiul său, Cambyses al II-lea (529–522 î.Hr.). Înainte să pornească la cucerirea Egiptul se spune că și-ar fi omorât fratele, pe Bardiya, pentru a-și proteja spatele, un laitmotiv al istoriei persane. În timpul campaniei din Egipt lui Cambyses i-a ajuns la ureche vestea despre o revoltă ce avea loc în Iran, condusă de un impostor care pretinde că era Bardiya și care era sprijinit de mai multe provincii ale imperiului. Cambyses nu a mai apucat să-i pedepsească pe uzurpatori pentru că a murit pe drumul de întoarcere, în circumstanțe nu prea clare. După unele păreri s-ar fi sinucis, după altele s-ar fi infectat în urma unei răni pe care și-a provocat-o singur accidental. Cel ce-a profitat de situație a fost Darius, un general în armata lui Cambyses ce era în același timp unul dintre prinții familiei ahemenide.
Darius I (522–496 î.Ch) a povestit în detaliu epopeea luptei lui cu falsul Bardiya și evenimentele din primul său an de domnie, într-o faimoasă inscripție tăiată într-un perete de stâncă pe muntele Bisotun. După unele păreri textul acela e pură propagandă iar uzurpatorul nu ar fi fost deloc un impostor ci însuși Bardiya. Darius a avut nevoie de mai mult de un an de lupte grele pentru a înăbuși revoltele. Aproape fiecare provincie a imperiului a fost implicată în conflict, inclusiv Persia și mai ales Media. Dar a răzbit până la urmă, ba și-a câștigat și calificativul de cel Mare, adoptând aceeași politică înțeleaptă de iertare a dușmanilor care pare să fi fost aplicată și de Cirus. După ce-a făcut ordine acasă Darius a continuat cuceririle. A trecut Helespontul, a ajuns în Dobrogea și a invadat Grecia. În anul 490 î.Hr. a mâncat bătaie la Maraton.
Darius i-a lăsat moștenire fiului său Xerxes (486–465 î.Ch) dorința de-a cuceri orașele Greciei. Nici lui Xerxes nu i-a reușit. Cu toate că i-a bătut pe greci la Termopile, a fost înfrânt la Salamina. După acest eveniment regele-regilor s-a întors acasă și și-a văzut de conducerea imperiului până când a căzut pradă unor intrigi de palat și a fost asasinat.
Regii care i-au urmat lui Xerxes la tron – Artaxerxes I (465–425 î.Hr.), Xerxes al II-lea (425–424 î.Hr.), Darius al II-lea (423–404 î.Hr.), Artaxerxes II, III și în sfîrșit Darius al III-lea (380–330 î.Hr.) nu s-au ridicat la nivelul predecesorilor lor iar succesul de care s-a bucurat imperiul în perioada lor s-a datorat mai degrabă subordonaților. Politicile pe care le-au aplicat nu au mai fost la fel de înțelepte și îngăduitoare cu supușii ca cele ale întemeietorilor. S-au lăsat atrași în intrigi de palat și nu de puține ori s-au măcelărit între ei.
Și totuși, Alexandru Macedon nu și-a câștigat victoriile cu ușurință. Istoria ahemenizilor pe care o știm noi astăzi ne-a parvenit în principal din surse grecești, persanii ocupându-și timpul liber cu vânătoarea și nu cu treburi așa frivole precum consemnarea evenimentelor. Din acest motiv istoria aceasta e nițel părtinitoare și nedreaptă cu ei. Imperiul persan nu ar fi putut să dureze atât de mult fără să fi avut oameni de valoare care să compenseze viciile cu care i-au „pictat” dușmanii lor.
Gata cu istoria, să vedem ce urme ahemenide am găsit noi pe traseu.
Susa
Aș începe cu Susa, unul dintre cele mai importante orașe din anticul Orient Mijlociu, fostă capitală a Elamului care a rămas una dintre capitalele imperiului și pe vremea ahemenizilor. Se spune că lui Darius cel Mare îi plăcea mult acest oraș și l-a făcut capitala lui administrativă. Curtea regală venea aici în special pe timpul iernii, că era mai cald. Vara se retrăgea în munți, la Ecbatana, fosta capitală a mezilor, unde era mai răcoare.
Tare tristă mi s-a părut vizita la situl arheologic de la Susa. Am ajuns acolo în miezul zilei și soarele ne bătea în cap fără milă. Pe pământ am zărit, ca într-un plan desenat pe hârtie, doar urmele caselor și palatelor marcate cu un zid de chirpici nu prea înalt. N-am priceput nimic din el. Cine are curiozitatea să vadă ce s-a descoperit în Susa trebuie să meargă tocmai la Paris, la muzeul Luvru. Am înțeles că arheologii francezi au căpătat un fel de monopol asupra săpăturilor de aici. Șantierul a început în anul 1885 și, cu multe pauze, continuă până în ziua de azi. Regii qajari ce domneau în secolul al 19-lea în Iran au făcut o înțelegere tare păguboasă: în cazul în care se dezgropau ceva obiecte din aur acestea intrau în buzunarul lor, orice altceva putea fi luat și dus în Europa. Abia șahul Reza Pahlavi a renegociat termenii înțelegerii.
Au luat calea Franței tot felul de descoperiri interesante: o mulțime de cărămizi smălțuite, baze de coloane și capiteluri din palatul regilor ahemenizi, pietre de hotar, ceramică, cărămizi cu inscripții cuneiforme și îndeosebi faimoasa stelă pe care a fost scrijelit Codul lui Hammurabi.
Cei ce vizitează astăzi Susa n-au cum să nu remarce un soi de castel sau zigurat modern ce strivește parcă situl arheologic. Clădirea a fost construită la sfârșitul secolului al 19-lea pentru a găzdui misiunile arheologice franceze. L-am întrebat pe Ehsan la ce folosește acum. Spunea că la nimic deosebit, probabil stă părăsită în așteptarea următoarei echipe de arheologi. Ce păcat! Ce hotel bun ar mai fi fost! Și ce priveliște nemaipomenită ar fi putut oferi oaspeților de pe acoperiș, asupra întregului sit arheologic!
Hamedan
Teoretic, excursia noastră a trecut și prin Ecbatana, capitala de iarnă a ahemenizilor. Practic însă nu am văzut nimic din acel oraș antic pentru că stă îngropat sub modernul oraș Hamadan. Am trecut în schimb în revistă un locșor numit Ganjnameh, în traducere ”cartea comorilor”, ce se găsește la vreo 12 km de Hamadan. Am ajuns aici pentru a admira două inscripții cuneiforme ahemenide scrise în trei limbi. Inscripția din stânga sus a fost cioplită din ordinul lui Darius cel Mare iar cea din dreapta din ordinul fiul său, regele Xerxes.
Inscripțiile sunt identice, mai puțin numele regilor și a strămoșilor lor pomeniți în text. Sunt scrise în persana veche, neo-babiloniană și neo-elamită și zic cam așa: Mare este Ahuramazda, cel mai mare dintre zei, care a creat acest pământ, care a creat cerul, care l-a creat pe om, care a dat fericire oamenilor … care l-a făcut rege pe Darius (Xerxes), rege peste mulți, un singur stăpân peste mulți. Eu sunt Darius (Xerxes), mare Rege, Regele regilor, Regele țărilor care conțin tot felul de oameni, Rege pe acest pământ mare, … , fiul lui Histaspe (regelui Darius), un ahemenid. Modești băieți regii aceștia!
Ni s-a atras atenția asupra unor găuri în stâncă care ar fi fost făcute pentru a susține panouri ce protejau odinioară înscrisurile. Panourile au dispărut de mult dar s-ar putea ca ele să fi fost motivul pentru care inscripțiile au supraviețuit atât de bine timp de 2500 de ani.
În zilele noastre la Ganjnameh e amenajat un părculeț unde vine lumea să se relaxeze la un picnic, la iarbă verde. Nu departe se găsește și o cascadă de-a zeiței Anahita, pe care am vizitat-o și noi într-o scurtă plimbărică.
Bisotun
Am mai găsit o inscripție ahemenidă în periplul nostru iranian, nici mai mult nici mai puțin decât aceea în care Darius ne povestește despre necazurile lui cu Bardiya. Este cioplită la înălțime, la aproximativ 100m de la nivelul solului, pe un perete al muntelui Bisotun (sau Behistun în varianta englezească). Nu a fost desenată aici de florile mărului. Pe vremuri, prin această trecătoare traversa munții vestitul Drum Regal care pornea din Susa, urca în Ecbatana și se îndrepta spre Babilon și spre coasta Asiei Mici. O mulțime de lume trebuie să fi văzut opera regelui Darius.
Inscripția începe cu o scurtă autobiografie a lui Darius I. Mai apoi, sunt descrise încâlcitele evenimente care au urmat morții lui Cambyses al II-lea, sunt amintite cele nouăsprezece bătălii pe care le-a dus Darius timp de un an pentru a înăbuși toate rebeliunile din imperiu. Se amintesc toți impostorii și conspiratorii care au luat parte la răscoale. Darius se autoproclamă învingător în toate bătăliile și-i mulțumește lui Ahura Mazda pentru harul primit. Și această inscripție e scrisă în trei limbi, persana veche, neo-babiloniană și neo-elamită, cu caractere cuneiforme. Povestea spusă în text e întărită de un basorelief ce-l înfățișează pe Darius în mărime naturală stând cu piciorul pe pieptul magului Gaumata, impostorul care s-a dat drept Bardiya. În stânga lui Darius se află prietenii iar în dreapta stau înșirați nouă dușmani învinși, legați în lanțuri. Nu putea lipsi din scenă Faravahar-ul ce plutește deasupra, personificarea lui Ahura Mazda ce-i dă farr-ul regelui.
Inscripția de la Bisotun a ajutat la descifrarea scrierii cuneiforme la fel cum a ajutat piatra de la Rosetta la descifrarea hieroglifelor. Inscripțiile au fost copiate și buchisite de un ofițer englez pe nume Henry Rawlinson ce lucra în Persia ca angajat în Compania Indiilor de Est. Rawlinson și-a publicat descoperirile în 1849 și a reușit practic să descifreze textele cuneiforme scrise în persana veche.
Nu departe de inscripțiile lui Darius, mai la baza muntelui de data asta, călătorul dă cu nasul de un basorelief mai ușor de interpretat, un Hercule odihnindu-se pe o piele de leu și sorbind niscaiva nectar dintr-un pocal. Este opera seleucizilor ce au moștenit de la Alexandru această parte de imperiu. A fost singura mărturie ( în afara unor statui văzute în Muzeul de arheologie din Teheran) a acelei perioade de istorie persană peste care am dat noi în această excursie.
Șederea noastră la Bisotun s-a terminat abia după ce ne-am dus cale de câțiva pași să vedem un alt obiectiv turistic aflat la poalele munților. Ehsan, mare admirator al poveștilor din Șah-Name, a vrut neaparat să mergem până acolo.
Într-una din poveștile din Cartea Regilor se amintește de un erou pe nume Farhad care s-a îndrăgostit nebunește de Shirin, soția regelui Khosrow. Legenda spune că Farhad a fost aspru pedepsit pentru îndrăzneala sa. A primit sarcina de a scobi în munte și de a găsi apă. Răsplata pentru găsirea apei ar fi fost permisiunea de a se căsători cu Shirin. După mulți ani de trudă și după ce-a îndepărtat jumătate din munte, Farhad a găsit prețiosul lichid, dar când să-și ia răsplata a aflat că Shirin a murit. De necaz și-a pierdut mințile, a aruncat securea pe deal, a sărutat pământul și a murit. Se spune că din securea lui ar fi răsărit un pom de rodiu ale cărui fructe ar vindeca toate bolile.
Persepolis
Fost-am și la Persepolis, sit ce se află în inima Persiei vechi, nu departe de Shiraz. Orașul a fost pe vremuri un soi de capitală ceremonială a regilor-regilor, locul unde sărbătoreau anul nou persan, Nowruz-ul, și unde primeau darurile aduse de delegațiile tuturor națiunilor ce trăiau în granițele imperiului. De data asta n-am să mai povestesc multe despre vizită, c-am făcut-o data trecută, cum n-am să povestesc nici despre Naqsh-e Rostam și Pasargadae. Pot spune însă cu mâna pe inimă că și de data asta mi-au plăcut toate la fel de mult, mi s-au părut la fel de impresionante și frumoase.
În Persepolis am intrat tot prin Poarta Națiunilor dar Ehsan ne-a poftit apoi direct în Apadana, nu ne-a obligat să urmăm calea delegațiilor străine ce trebuiau să treacă mai întâi prin sala celor o sută de coloane. Pesemne ne considera pe jumătate persani după o săptămână petrecută împreună cu noi 🙂 . În Apadana i-am întâlnit pe aceiași soli care veneau cu daruri la regele-regilor. Palatele erau la locul lor, în tezaur n-a răsărit prin vreo minune nici un strop din bogățiile de odinioară. Nu am mai urcat la mormintele regale săpate în muntele Rahmat ce se ridică în spate, m-am învârtit doar printre ruine și-am încercat să fac altfel de fotografii decât data trecută.
Naqsh-e Rostam
Am fost și la mormintele ahemenide săpate în stâncile de la Naqsh-e Rostam, aflate nu departe de Persepolis. Am revăzut imensele cruci săpate în munte care au adăpostit cândva mormintele a patru mari regi persani: a lui Darius I cel Mare, a fiului său Xerxes I, a lui Artaxerxes I fiul lui Xerxes și a lui Darius al II-lea.
Pasargadae
Și nu se putea să nu facem o scurtă oprire la Pasargadae, ca să ne înclinăm frunțile în fața mormântului lui Cirus cel Mare, omul de la care a început întreaga poveste persană. Nici de data asta nu am vizitat ruinele vechiului oraș, ne-am mulțumit să ne învârtim doar în jurul mormântului ce stă stingher în mijlocul pustiului. Doar renumele și legenda lui Cirus l-au ajutat să rămână în picioare după atâtea veacuri scurse.
Acestea fiind zise, am să închei capitolul de istorie ahemedidă și-am să trec mai departe la o altă perioadă a istoriei persane.
Fii primul care comentează