Shiraz – grădini și morminte
jurnal iranian - capitolul 16

Shiraz-ului i s-a dus vestea că ar fi orașul poeților, al trandafirilor și-al privighetorilor și că de la aceste trei ingrediente speciale i s-ar trage aerul boem. Poate de aceea e și atât de relaxat. Poate că prin aceste locuri s-a născut legenda persană care zice cam așa:

Privighetoarea – care în acele timpuri de început era mută – se îndrăgosti de trandafir  – care  pe-atunci era de culoare azurie – datorită frumuseții sale fără seamăn. Cu sfială, se apropie de el, însă fiind lipsită de glas, nu izbuti să-i întoarcă binețea cu care trandafirul o întâmpină. Înfuriat până peste poate, acesta nu mai vru să-i vorbească deloc din acea clipă. Copleșită de mâhnire, cu inima frântă, privighetoarea se retrase într-un cotlon al grădinii de unde înălță către Creatorul tuturor o rugă arzătoare, cerându-i să o înzestreze cu glas. În marea sa milostivenie, Creatorul îi hărăzi cel mai frumos glas din lume. Cu încredere, privighetoarea se întoarse la trandafir și îi înălță cele mai emoționente triluri de dragoste care au putut fi auzite vreodată pe pământ, însă semețul trandafir rămase neclintit. Zdrobită de durere, privighetoarea se retrase în ascunzișul ei. Peste noapte, trandafirul fu cuprins de remușcări pentru purtarea sa crudă și îl podidiră lacrimile. În zori, când privighetoarea îl văzu plin de lacrimi, se repezi și-l îmbrățișă. Atunci un spin îi străpunse inima, ucigând-o, iar sângele său coloră trandafirul în roșu.

Ne povestea Afi că în orașul ei n-o să întâlnim vânzoleala din Tehran dar nici hărnicia din Isfahan. Prăvăliile se deschid abia la zece dimineața, se închid pentru câteva ceasuri la prânz și se redeschid abia spre seară. Și ne mai spunea că Shiraz-ul ar fi orașul medicilor, în special al celor specializați în chirurgie plastică. Dacă aveam de gând să ne “reparăm” ceva piese din dotare, acum era momentul. În paranteză fie spus, s-ar părea că în Orientul Mijlociu e la mare modă să-ți meșterești nasul. Aflasem în primăvară că armenii sunt campioni absoluți la acest sport, dar se pare că nu-i adevărat și că, de fapt, iranienii sunt pe primul loc. Ar fi fost interesant să fi numărat câți oameni cu nasul bandajat am văzut în Armenia și câți în Iran.

Dar noi nu aveam timp pentru asemenea fandoseli. În acea singură zi pe care am petrecut-o în Shiraz ne-am concentrat în special pe partea lirică a problemei. Poeți în carne și oase nu am întâlnit, toamna nu e un anotimp tocmai potrivit pentru admirat trandafiri sau pentru ascultat privighetori, dar chiar și-așa, n-a fost tocmai rău, am trecut pe răboj patru grădini. Și-n afară de asta, m-am îndrăgostit nițel și de- acest oraș.

Narenjestan Qavam – o vizită în grădina de portocali

Prima grădină pe care am vizitat-o a fost Narenjestan, grădina de portocali ce-a aparținut până nu demult unei celebre, puternice și bogate familii din Shiraz, pe nume Qavam. Nu e foarte bătrână, a fost construită la sfârșitul perioadei qajare. Afi ne-a atras atenția de la început că ceea ce vom vedea noi e doar jumătatea birooni a proprietății, adică cea accesibilă oaspeților străini familiei. Peste drum se afla și partea andarooni, ce era legată de grădină printr-un tunel subteran. De ce n-om fi vizitat și-acea parte nu-mi mai aduc aminte (din lipsă de timp poate, sau pentru că nu primea oaspeți…)

E uimitor cum pot grădinile acestea persane să rupă stațiul în două atât de radical, de parcă zidul de piatră s-ar prelungi până în înaltul cerului, la infinit, cu un altul, invizibil. Imediat ce-i calci pragul intri parcă într-o altă lume în care zgomotele orașului, forfoteala din trafic nici n-ar exista. Narenjestan Qavam ne-a întâmpinat cu pace și liniște ( în ciuda mulțimii de oameni ) și cu o mare de verdeață. Un havuz lung cu apă cristalină, câteva șiruri de portocali și palmieri ne invitau să urcăm în pavilionul din fundul grădinii. Ce plăcut trebuie să fi fost să stai în iwan-ul acela și să-ți bei ceaiul, pe-nserat, în susur de izvor și parfum de flori de portocal.

Pavilionul nu mi-a oferit nici o surpriză, învățasem deja cum stă treaba cu gusturile arhitectonice ale epocii qajare. N-au lipsit nici de aici pereții acoperiți cu cioburi de oglindă spartă, stucatura bogată, intarsii, uși și ferestre cu vitralii colorate, faianță bleu-roz-galbenă.

Sadiyeh – o vizită la mormântul lui Saadi

A doua grădină a fost mai specială pentru că în mijlocul ei am vizitat mausoleul lui Saadi, unul dintre cei mai mari poeți persani.

Am găsit în bibliotecă o cărticică de-a tatei, cumpărată demult de tot, înaintea erei mele – Cele mai frumoase poezii – Poeți persani – de unde am împrumutat o biografie și câteva poezioare.

Abu-Abdallah-Mușrifaddin Saadi s-a născut în Shiraz între 1193 și 1219. Tatăl lui, Muslihaddin Șirazi, predicator sărac, moare lăsându-și copiii lipsiți de orice mijloace de existență. Dregătorul provinciei Fars, atabakul Saad-ibn-Zanghi, l-a trimis pe adolescentul orfan la vestita școală Nizamia din Bagdad, după ce mongolii lui Ghinghis Han trecuseră prin foc și sabie Asia Mijlocie și Iranul. Saadi a cutreierat în răstimp de peste douăzeci de ani lumea musulmană, cuprinsă între Africa de Nord, Turkestanul oriental și India. A cules folclor persan și arab și, cum spune poetul: „Perlele povețelor folositoare le-nșirai pe-al vorbei fir de aur, iar amara hrană a moralei o-ndulcii cu mierea glumelor, pe nefericiți să-i fericească”. Kaliyat-ul său (opera completă) cuprinde: gazeluri (el a întemeiat gazelul clasic), kasîde (ode), rubaiate (catrene), cugetări, etc. Capodoperele lui sunt Golestan (Grădina florilor) și Bustan (Grădina fructelor). – Cele mai frumoase poezii – Poeți persani.

Saadi a murit la o vârstă foarte înaintată și a fost înmormântat în mănăstirea în care și-a petrecut ultimii ani ai vieții. La începutul perioadei safavide, odată cu instaurarea șiismului ca religie de stat, mănăstirea sunnită a fost distrusă, iar mormântul aproape pierdut. Din fericire, la scurt timp după prăpăd, un cunoscut savant din Shiraz, a înlocuit piatra de mormânt a lui Saadi cu una nouă pe care a inscripționat câteva versuri din Bustan. Piatra de mormânt a rămas aceeași până în ziua de azi. De-atunci, au fost ridicate rând pe rând mai multe mausolee pentru a proteja mormântul, care s-au prăpădit cu timpul. Ultimul dintre ele a fost construit recent (1950 – 1952). Ceva mai târziu, această clădire a fost legată printr-un portic cu colonade de un al doilea mormânt al unui alt poet din Shiraz, Shurideh Shirazi, un mare admirator al lui Saadi, ce-a vrut neaparat să-și doarmă somnul de veci alături de el.

Ceea ce m-a impresionat pe mine cel mai tare la mormântul lui Saadi n-a fost nici grădina în mijlocul căreia era așezat, nici mausoleul alb-albastru, ci puzderia de oameni ce se înghesuia în jurul pietrei de mormânt. Marea majoritate erau iranieni, nu turiști străini. Primul lucru pe care-l făceau era să atingă piatra cu mâna și să murmure cuvenitele cuvinte din Coran, după cum ne spunea Afi că trebuie procedat ori de câte ori vii la mormântul unui musulman. Apoi începeau să citească poeziile lui Saadi caligrafiate pe pereți.

Eu n-am putut s-o fac nici pe una, nici pe alta. De atins piatra a fost ușor, dar de recitat sutra din Coran a fost imposibil. Tot imposibil a fost să descifrezez frumoasele litere arabe, habar n-am ce poezioare umpleau pereții. Așa că, ajunsă acasă, am luat cărticica cu Cele mai frumoase poezii și-am ales câteva ce mi s-au părut mai haioase pentru a le-șira aici.

Tu golește-ți trupul de slănină, până vezi a inimii lumină!
Gol de-nțelepciune ai rămas – prea ți-e plină burta pân’la nas!
***
Lăcomia-i ca un pui de lup care-l crești, dar colții lui te rup.
***
Ce turban, mătănii și sutană? Să trăiești mai bine-n neprihană.
Ce folos ișlic și scump caftan? Fii derviș cu tătărăsc turban!
***
Marea fără margini, dintr-o piatră, nu se tulbură-n albastra-i vatră.
***
Blând, fă pace orișiunde vezi pricicină de harță și de sfezi.
Firul alb și moale de mătasă nu-l retezi cu sabia tăioasă.

Cu blândețe, vorbe dulci și milă, după tine poți într-adevăr
să târăști cogeamitea movilă – elefantul – doar c-un fir de păr.

Hafezieh – o vizită la mormântul lui Hafez

Hafez e starostele absolut al poeților persani din toate timpurile. Este atât de îndrăgit încât s-a scornit și-o anecdotă care zice cam așa:  în casa fiecărui iranian există obligatoriu două cărți, Divanul lui Hafez și Coranul. Una e citită, cealaltă ba.

Am mai aflat că Divanul lui Hafez e numai bun și pentru prevestirea viitorului. Trebuie doar să deschizi cartea la întâmplare, să citești prima poezie pe care îți cad ochii și-apoi să-ți bați capul pentru a descifra ce viitor minunat e ascuns acolo pentru tine personal. În aceste condiții nu m-am mirat deloc că la poarta grădinii se puteau cumpăra bilete de papagal cu poezii de Hafez.

Din aceeași cărticică – Cele mai frumoase poezii – am aflat câte ceva și despre viața lui

Khavaja Shamsuddin Mohammad Hafez a văzut lumina zilei în prima jumătate a veacului al 14-lea, în cetatea poeților, trandafirilor și privighetorilor, Shiraz. Născut din părinți săraci, datorită geniului său, este pe rând ocrotit sau urgisit de șahii vremii, dar soarele gloriei lui strălucește în curând din Egipet până în Kitai. Nemuritoarele lui gazeluri sunt minunate imnuri închinate dragostei și vinului. Graiul poetului se învăluie în simboluri: roza este prototipul dragostei pământești, biul-bul-ul (privighetoarea) este îndrăgostitul chinuit; chiparosul amintește chipul morții; busuiocul – nemurirea; părul sugerează mitul alexandrin al unității din care se naște multiplicitatea; dezordinea aparentă evocă amețitorul vârtej al vieții… Hafez este piscul liricii iraniene și unul dintre cei mai mari poeți ai lumii. Divanul scris de el cuprinde 2000 de distihuri. – Cele mai frumoase poezii – Poeți persani.

Hafez a murit în anul 1390, la 65 de ani, și a fost înmormântat în Golgast-e Mosalla ce era pe vremea aceea o grădină dar și un cimitir. Hafez o amintise în poeziile sale. În anul 1452, la ordinele guvernatorului timurid al Shiraz-ului, a fost construită peste mormânt o mică cupolă pentru a-i cinsti memoria. N-a mai rămas nimic din ea și de-a lungul timpului au fost ridicate pe rând multe altele. Pavilionul actual a fost construit în anul 1935, după un proiect al arhitectului si arheologului francez André Godard.

Mausoleul lui Hafez mi s-a părut mai frumos decât cel al lui Saadi. Mi-a plăcut să stau pe treptele colonadei construite în fața lui și să privesc cum se perinda lumea în jurul mormântului, ce nu era închis, ci doar acoperit cu o cupolă susținută de coloane.

Și aici erau o grămadă de poezioare înșirate pe pereți pe care nu le-am putut citi. Afi s-a îndurat de noi și ne-a recitat una, cu patos, în farsi (după care a tradus-o și în engleză). Din păcate, cum am mintea scurtă, n-am reținut mare lucru din ea. Deși am încercat s-o identific în cărticica românească, n-am găsit nimic care să semene cu puținul pe care mi-l amintesc. Așa că, am ales în locul ei o poezioară scurtă care mi-a plăcut.

Nu te-ntrista, căci Frumusețea s-o-ntoarce iar ca o mireasă,
de nurii ei să mi te bucuri și trandafiri în prag să-ți iasă !

Nu te-ntrista, inimă-nfrântă, se va schimba tot rău-n bine,
nu-ți zgândări rana durerii, că-n suflet pacea iarăși vine !

Nu te-ntrista, căci în grădină, unde suspini sub nebuloze,
vei râde iar, privighetoare-a nopții, purtând pe cap ghirlănzi de roze.

Nu te-ntrista, enigma vieții că n-o dezlegi – nimeni n-o știe –
după-acest văl țesut din taine se-ascunde-atâta bucurie !

Nu te-ntrista, dacă prin vreme zodii se-opun dorinței tale,
roata de-azur cu mii de aștri nu merge doar pe-aceeași cale.

Nu te-ntrista, dacă din dorul de-a dibui drumul luminii,
lăcașul sfânt îl lași în urmă și prin deșert te mușcă spinii.

Nu te-ntrista, suflete, dacă-n șuvoi de ani cade-n ruină
lăcașul trup, deasupra-ți ,Cerul, zvârle-n potop scări de lumină.

Nu te-ntrista, că drumul vieții e-amar și poate să te mintă,
nu-i nici un drum, la urma urmei, să nu ajungă la o țintă.

Nu te-ntrista, că-n sărăcie, umil, în beznă, plângi ca norul,
pe veci, Hafez, sunt ale tale: Coranul, Cântul și Amorul …

Bagh-E Eram  – o vizită în Grădina Raiului

În Eram, grădina raiului, am ajuns de două ori. Prima vizită am înghesuit-o dimineața, înainte de micul dejun, pentru că tot n-aveam altceva mai bun de făcut iar parcul de lângă hotel nu mi-a plăcut din cale-afară de mult. Am apucat să văd pavilionul qajar construit în mijloc și grădina de trandafiri din spatele lui. Am înțeles c-ar fi aproximativ 200 de soiuri de trandafiri aici. Erau nițel cam triști, acum la începutul toamnei, dar tot m-au îmbiat să-i amușin.

A doua vizită am făcut-o în timpul programului “oficial”, mai pe înserat. De data asta m-am concentrat pe porțiunea de grădină din fața pavilionului. Erau aici niște chiparoși de toată frumusețea. Afi ni l-a prezentat și pe seniorul grădinii, pe chiparos pe nume Sarv-e Naz, un bătrân de 200 de ani.

Ar mai fi fost de văzut câteva grădini în Shiraz, dar cât poți înghesui într-o singură zi.

Ar mai fi fost de vizitat și alte locuri interesante în Iran, dar cât ai putea înghesui în zece zile. Să nu mai pomenesc că mă ajunsese oboseala, iar “buffer”-ul din cap, rezervat noutăților aflate în călătorii, dădea pe-afară. Nu m-am supărat prea tare c-a trebuit să ne luăm rămas bun.

Am spus și eu precum Hafez

Salut, Shiraz, meleagul ce-n lume seamăn n-are !
Să te ferească Domnul în veci de ruinare !

am extrapolat urarea pentru întreaga țărișoară și i-am spus la revedere.

Până data viitoare.

+6

0