Tehran – prin palate
jurnal iranian - capitolul 2

Într-o zi fierbinte de vară, ca să fiu mai precis într-o vineri 13 august la trei fără un sfert după amiaza, m-am îndrăgostit.  Amărăciunea și dorul pe care le trăiesc de-atunci mă fac să mă întreb dacă lucrurile s-ar fi așezat la fel de se întâmplau în 12 sau 14 august.
Iraj Pezeshkzad – Unchiul meu Napoleon

Așa și eu. Într-o zi frumoasă de toamnă, mai exact într-o zi de miercuri 11 septembrie – să fi fost pe la 10 dimineața – mi-am dat seama cât se poate de clar c-are să-mi placă foarte mult în Iran, țara lui Iraj Pezeshkzad. Din acea zi începând, orice loc în care ne opream mă făcea să spun cu un oftat Ce bine-ar fi fost să mai fi stat cel puțin o zi aici ! Sunt atât de multe lucruri de văzut, de învățat, de înțeles în țara asta. În cele zece zile pe care le-am avut noi la dispoziție am smântânit doar laptele. Și zău că l-aș fi băut pe tot.

În Tehran de exemplu ar mai fi fost multe de vizitat! M-ar fi tentat Tezaurul sau Muzeul covoarelor, aș fi zăbovit mai mult și în palate. Am avut la dispoziție însă doar o jumătate de zi, după care am pornit spre sud. În cele câteva ceasuri am trecut în revistă cu repeziciune două palate: Golestan și Sa’dabad. Cu acest prilej am început și inițierea în tumultoasa istorie a Persiei. Am luat-o de la coadă la cap, cu ultimele două dinastii de șahi: Pahlavi și Qajar.

Palatul Golestan

Primul pe listă a fost palatul Golestan – în traducere Grădina cu Flori – aflat la un sfert de ceas de mers pe jos de la hotelul nostru. Palatul este de fapt un complex de clădiri și grădini închise în spatele unor ziduri. Este tot ce a rămas din vechea fortăreață a Tehranului. Istoria lui e cam agitată, s-a tot construit, dărâmat și reconstruit aici de-a lungul timpului. Palatul e însă strâns legat de dinastia Qajar a Iranului (1789–1925), cea care a mutat capitala în Tehran.

Afi ne-a și atras atenția imediat ce-am intrat în grădini. Ori de câte ori veți vedea plăci de faianță în culorile astea de albastru, roz și galben, să știți că e vorba de o perioadă cuprinsă între secolele 18-19, e perioada Qajară, ne-a dădăcit ea. Din poveștile ei a rezultat că n-a fost mare brânză de dinastia asta. Erau genul de conducători ce huzureau prin palate, plecau în vacanță în Europa și sugeau sângele poporului.

Numele a două personalități au tot revenit în timpul explicațiilor date de Afi. Prima e șahul Naser al-Din Qajar, unul dintre cei mai longevivi conducători ai Persiei, ce a avut o contribuție însemnată în amenajarea sau construirea mai tuturor clădirilor supraviețuitoare ale complexului. A fost primul șah persan ce-a făcut vizite oficiale în Europa, de unde s-a întors cu tot soiul de idei ( de exemplu, a dat în patima fotografiei ). A doua personalitate importantă e primul său ministru Amir Kabir, ce-a fost întâiul mare reformator al Persiei în epoca modernă, precursorul lui Reza șah. Inițial Naser al-Din a fost total de-acord cu modernizarea țării dar, văzând că-i sunt restrânse fondurile personale, l-a mazilit rapid pe primul său ministru. Oricum, amândoi au murit asasinați.

Drept să spun, habar nu mai am în câte din cele 17 clădiri ale complexului am intrat noi. Impresia inițială, de plăcută încântare stârnită de grădini și de exteriorul faianțat al clădirilor și-apoi de camuflată plictiseală generată de muzeul cu obiecte de artă decorativă atât de prezente prin toate muzeele lumii, a fost grabnic înlocuită de o adâncă năuceală în momentul în care am luat la rând talar-urile, adică saloanele. Eu atâtea zorzoane n-am mai văzut în viața mea!!! După mintea mea, oglinzile Șahilor bat oricând aureturile împopoțonate ale Regelui Soare.

Mi-a părut bine să revin în grădini.

Reza șah, primul din cei doi Pahlavi ce au încheiat o istorie de peste 2000 de ani de regalitate în Persia și cel care i-a înlăturat pe Qajari de pe tronul păunului, n-a vrut să locuiască în Golestan. Deși încoronarea sa a avut loc aici, pe Tronul de marmură, el s-a retras în nordul Tehranului în complexul de palate de la Sa’dabad.

Într-acolo ne-a dus și programul excursiei noastre.

Palatul Sa’dabad

Palatul acesta e de fapt un alt complex de palate ce se ascund în 300 de hectare de pădure, undeva pe dealurile din nordul Tehranului, la cel puțin câteva sute de metri altitudine mai sus decât Golestanul. Am simțit diferența imediat ce ne-am dat jos din mașină, aerul era mult mai răcoros aici și mai curat.

Construcția palatelor a început în timpul dinastiei Qajar și a continuat pe vremea celor doi șahi Pahlavi care le-au făcut reședința lor oficială. În zilele noastre, marea lor majoritate au fost transformat în muzee. Într-un colț al complexului se află însă și reședința președintelui Republicii Islamice Iran.

Noi am avut timp să vizităm doar Palatul Mellat – cunoscut și ca Palatul Alb – reședința șahului Mohammad Reza Pahlavi. E cea mai mare și, cred eu, cea mai nouă clădire a complexului. L-aș fi încadrat la categoria „un palat ca toate palatele” de nu ne atrăgea atenția Afi să ne uităm la covoare. Spunea ea că așa ceva nici măcar la Muzeul covoarelor nu putem vedea. Și zău c-a avut dreptate. Eu așa covoare imense și migălos țesute n-am văzut în viața mea !!! 😉 Păcat că le-am putut admira doar de după sticlă.

Înainte de-a părăsi definitiv Tehranul am trecut scurt în revistă două simboluri ale orașului, primul reprezentând vechiul regim, al doilea reprezentând noul regim. La primul am și oprit nițel pentru că traficul nu fusese atât de greu și Afi ne-a îngăduit un scurt popas, cât să facem vreo două fotografii.

Turnul Azadi, placat tot cu marmură, a fost construit la ordinele lui Mohammad Reza Pahlavi în cinstea aniversării a 2.500 de ani de la fondarea Statului Imperial Iran. Până la urmă a ajuns locul în care au avut loc cele mai multe demostrații împotriva șahului.

Al doilea l-am zărit doar din goana autocarului, nu știu dacă niște farangi necredincioși ca noi am fi fost primiți aici. E vorba de mausoleul ayatollahului Ruhollah Khomeini aflat în cimitirul Behesht-e Zahra ( Paradisul Fatimei ) – cel mai mare cimitir din Iran. Afi ne spune că mulți dintre soldații căzuți în războiul dintre Iran și Irak sunt înmormântați aici, în zona dedicată martirilor.

Și cu această ultimă imagine în minte ne-am luat rămas bun de la Tehran.

+5

0