Shiraz – prin moschei
jurnal iranian - capitolul 15

Orașul Shiraz a fost punctul terminus al excursiei noastre prin Iran. Am stat aici o singură zi, mult prea puțin pentru a descoperi în tihnă ce-avea de spus acest loc cu nume de poveste.

Am ajuns în oraș spre seară, venind dinspre Persepolis. Pe măsură ce ne apropiam am văzut cu încântare cum deșertul galben pe care-l vedeam de câteva zile pe geamul autocarului s-a preschimbat încetul cu încetul în verdele crud al livezilor și al lanurilor de orez, porumb, …

Din grupul nostru, sunt ferm convinsă de asta, Afi s-a bucurat cel mai tare de sosirea noastră în Shiraz, ajunsese în sfârșit acasă după o săptămână de stat prin hoteluri, la dispoziția noastră. Ne povestise încă din Tehran cât de mulțumită e că poate locui în acest oraș. Aici, zicea ea, mâna lungă a ayatollahilor nu ajunge așa ușor, lumea e mult mai relaxată în ceea ce privește regulile stricte ale șariei. Ne-a făcut chiar și o demostrație cu modul în care se poartă marama aceea afurisită. În Qom sau în Mașhad, zicea ea, hijabul trebuie să ajungă până la mijlocul frunții, nici un firișor de păr n-are voie să scape de sub el și să rămână la vedere. În Tehran poți să-ți descoperi fruntea și să-l ții undeva pe la rădăcina părului. În Isfahan e în ordine dacă-l porți în vârful capului iar în Shiraz poți să-l lași nițel agățat în vârful cocului.

Am priceput și eu pe deplin ce-a vrut să spună în două împrejurări ce mi s-au părut excepționale pentru Iran dar atât de banale la noi. Până s-ajung în Shiraz n-am mai văzut nicăieri asemenea încălcări flagrante ale legii. Mda, legile astea omenești pot fi câteodată de-o absurditate colosală. Lăsând la o parte legea care obligă femeile să poarte maramă, mai există una pentru care am dat infinit de multe buline negre șariei și prejudecăților ei moștenite din alte timpuri. În Iran e interzis prin lege să deții câini pe post de animale de companie, cică ar fi animale spurcate și ar fi admiși pe lumea asta doar pentru a păzi turmele de animale. Prostie mai mare nici c-am auzit în viața mea, habar n-au ce pierd fraierii ăștia. Oricum, plimbându-mă aiurea prin Shiraz am remarcat doi infractori. 1. O tânără și frumoasă domniță aflată la volan, cu un minunat păr negru cârlionțat complet descoperit, mult prea preocupată pesemne cu manevrele mașinii pentru a-și trage vălul căzut. 2. Un respectabil domn ce-l scosese la plimbare în parcul Azadi de lângă hotelul nostru pe-un simpatic bichonel cu părul pe moațe. Poate că, dacă căscam ochii mai bine, mai zăream excepții din acestea frumoase de la reguli idioate.

Verdeața din jurul Shiraz-ului

Shiraz este unul dintre cele mai vechi orașe ale Iranului, este un supraviețuitor. Mai toate civilizațiile persane s-au perindat pe aici. Sub clădirile de-acum se găsesc fără nici o îndoială rămășite elamite, ahemenide, sasanide … și tot așa mai departe. Din când în când urmele lor ies la suprafață, cu ocazia construcției unei noi linii de metrou, de exemplu, sau al unei autostrăzi, al unui nou cartier.

Orașul a avut două perioade de glorie, timp în care a fost capitala Persiei, în rest și-a văzut de treabă departe de lumea dezlănțuită. Prima perioadă a fost pe timpul dinastiei Buyid din secolul 10, un intermezzo între abasizi și turcii selgiucizi. În acea vreme Shiraz-ul a devenit unul dintre cele mai mari, mai frumoase și mai învățate orașe din această parte de lume. A doua perioadă a fost în secolul al 18-lea, când o altă dinastie efemeră, pe nume Zand, a pus mâna pe tronul persan. Aceștia au fost un soi de intermezzo între safavizi și qajari.

Frumusețile turistice ale Shirazului au supraviețuit în principal din această ultimă perioadă, Zand și Qajar. Am apucat să vedem și noi câteva dintre ele, în acea singură zi pe care am avut-o la dispoziție.

Masjed-i Nasir al-Mulk sau Moscheea Roz

Am început ziua cu o vizită la moscheea lui Mirza Hasan Ali, căruia i se mai spunea Nasir al-Mulk, construită la sfârșitul perioadei qajare (~1876). Trebuia musai s-ajungem aici dimineața, de preferat între orele 9 și 11, pentru a ne bucura de spectacolul pe care-l dau razele soarelui ce străbat vitraliile sălii de rugăciune folosite în timpul iernii. Păcat că tot puhoiul de turiști din Shiraz a făcut la fel ca noi. Sala era arhiplină, abia am putut face vreo două fotografii. Dar de frumoasă e frumoasă, n-am ce comenta. E plăcut să te așezi pe covoarele acelea moi și să plutești în lumină albastru-iernatică, verde-primăvăratică, roș-văratică și galben-tomnatică (chestia asta legată de culori o știu de la Afi).

În rest, moscheea ne-a întâmpinat cu o curte interioară nu foarte mare și cu două iwan-uri tapetate cu plăci de faianță colorată. După puzderia de trandafiri roz prezenți în desenele ei ne-am putut da seama ușor de unde i se trăgea supranumele, Moscheea Roz.

Poarta de intrare în moschee

Iwan-ul de pe peretele de sud
Peretele sălii de rugăciune folosite pe timpul iernii.
În interiorul aceleași săli

În colțul ăsta era bătălie mare la făcut fotografii

Iwan-ul de pe peretele de nord

Imamzadeh-ye Ali Ebn-e Hamze

Ar mai fi fost interesant de văzut două dintre moscheile Shiraz-ului dar timpul pe care-l aveam la dispoziție ne constrângea la o singură vizită. Afi nu era prea hotărâtă pe care s-o aleagă așa că ne-a rugat să ne dăm cu părerea. Aveam de ales între Shah-e Cheragh, cea mai mare și mai importantă dintre cele două dar care prezenta dezavantajul că era mult mai strictă cu vizitatorii și nu permitea accesul cu aparate foto. Sau, zicea ea, ar fi mai bine să ne ducă la moscheea emirului Ali, surioara mai mică și frumușică a primei moschei. Până la urmă, văzându-ne total nehotărâți și știindu-ne foarte atașați de suvenirurile noastre fotografice, tot ea a ales s-o vizităm pe cea mititică.

Cele două moschei sunt foarte importante în tradiția șiită pentru că servesc pe post de altare închinate unor imamzadeh – adică a unor urmași direcți ai imamilor șiiți și prin urmare de-ai Profetului. În Shah-e Cheragh sunt înmormântați doi frați de-ai imamului Reza iar în Imamzadeh-ye Ali Ebn-e Hamze își doarme somnul de veci emirul Ali, al cărui grad de rudenie cu Mahomed l-am uitat.

Gazdele ce ne-au întâmpinat în moscheea lui Ali au fost foarte binevoitoare. Ne-au primit cu vorbe bune, cu ceai și cu prăjiturele, ba ne-au poftiți pe toți, bărbați și femei deopotrivă, în partea de moschee dedicată bărbaților. Doar că noi femeile am fost îngăduite acolo abia după ce ne-am camuflat sub niște chador-uri de împrumut.

Pe dinafară, moscheea aceasta impresionează prin armonia proporțiilor și prin frumoasa cupolă persană ce-o încoronează. În interior am regăsit obsesia qajară pentru oglinzi sparte, pe care avusesem timp s-o uit de când părăsisem Tehran-ul. Fiecare milimetru de perete e acoperit de-un ciob de oglindă. De-atâta sclipoceală abia mai zărești mormântul emirului ce se află așezat la loc de cinste, sub cupolă.

Pe când făceam eu fotografii și-ncercam să imortalizeze momentul, m-a pălit brusc o revelație. Nu care cumva se-ascunde o metaforă în milioanele de cioburi de pe pereți? Nu cumva suntem chiar noi, muritorii acestei planete, bucățile acelea de sticlă spartă ? Mi s-au părut că arată ca și cum Dumnezeu, într-un moment de enervare, a dat cu noi de pământ și ne-a făcut țăndări. Un soi de alungare din rai, din ființele întregi ce-am fost odată, ne-am trezit sparți în milioane de indivizi, fiecare cu mintea, cu personalitatea, cu dreptatea lui, incapabili să ne bucurăm de plinătatea lumii. Eu una trag speranță că, odată și-odată, s-o milostivi de noi și-o să ne reîntregească la loc.

Frumoasa cupolă persană văzută din curte
Mormântul Emirului Ali

Autoportret într-o oglindă spartă
Morminte în curtea moscheii. Mulți sunt cei ce vor s-aștepte Judecata de Apoi încolonați lângă Emirul Ali.

Cam atât despre moscheile din Shiraz, mai multe n-am văzut. Seara, după ce s-a încheiat programul „oficial”, am avut o tentativă de-a vizita și mausoleul Shah-e Cheragh. Am fost însă oprită la poartă de un domn care m-a rugat să aștept puțin. Dar, pentru că nu a fost în stare să definească cu o precizie mai mare ce înseamnă „puțin”, după un timp m-am plictisit și l-am abandonat. Restul serii m-am învârtit până am amețit prin Vakil Bazar, fără prea mult spor la cumpărături pentru că nu mai aveam riali prin buzunare. După care m-am târâit înapoi la hotel, să-mi fac bagajul. În cursul nopții urma să decolăm spre București.

Poveștile mele nu s-au terminat însă, ar mai fi de amintit câte ceva despre vreo două grădini și două morminte. Pentru a nu plictisi de tot cititorul, le voi spune în episodul viitor.

Citadela orașului – fostă închisoare, acum muzeu
Rudkhaneye Khoshk – albia uscată a râului. Nu curge tot timpul anului, doar primăvara
Un trompe l’oeil ce-amintește de alte vremuri
Despre AncaHM Articolele 555
Sunt Ulițarnica, adică acea parte a sufletului Mihaelei responsabilă cu zburatul pe covoare fermecate prin cât mai multe cotloane ale Pământului. Dacă sunteți curioși să vedeți lumea prin alți ochi, poftiți de frunzăriți !

Fii primul care comentează

Ceva păreri ... observații ... dojeni ...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.