Chile
Jurnal chilian - cuvânt înainte

Dacă e să consider patria-mamă buricul lumii, aș putea spune că în primăvara aceasta am ajuns taman la capătul pământului, în Chile. Dorințele mele călătoare m-au purtat atât de departe pentru a-mi scoate un cui înfipt în creier de ceva vreme, mai exact din ziua în care am văzut pentru prima oară fotografii cu Torres del Paine, masivul acela din fundul Patagoniei chiliene, pe cât de fotogenic, pe atât de inaccesibil. Teoretic ar fi trebuit să ajung aici la o vârstă mai fragedă, când condiția mea fizică ar fi fost mai potrivită pentru sălbăticiile locului, dar a fost bine și așa. Am supraviețuit.

De data aceasta am ales să plec cu o altă agenție, nu cu DAL-ul cel de toate zilele, din considerente strategice. Dacă voiam să mă satur de Torres del Paine, DAL-ul comozilor nu era de ajuns. Așa că am ales-o pe Cristina Dăuș și 1001 Adventures, deși știam că o să scoată sufletul din mine. Măcar promitea de la bun început că o să mă ducă până la baza turnurilor. În plus programul conținea puțin Santiago, puțin deșert Atacama, Carretera Austral, alte specialități patagoniene și Insula Paștelui. Foarte tentant.

Drumul până în Chile mi s-a părut interminabil. Am ales să zbor cu Turkish Airlines așa că, după o introducere scurtă, zborul București-Istanbul, a urmat corvoada. O grămadă de ore de zbor de la Istanbul la Santiago, le-am pierdut repede șirul, cu o pauză de un ceas în São Paulo în care nu ne-am dat jos din avion. În prima parte a zborului avionul a fost plin de chinezi ce mergeau în Brazilia, Dumnezeu știe în ce scop (poate legături de tip BRICS) iar după aceea de brazilieni ce plecau în excursie în Chile. Am aterizat în Santiago a doua zi dimineața, năucă de-a binelea.

Drumul acesta lung mi-a accentuat impresia că mă duceam la capătul pământului și că am trecut peste multe granițe imaginare. Bariera Atlanticului am depășit-o frumos dimineața devreme, la răsărit, când soarele desena cărări aurii pe ape. Câteva ceasuri mai târziu treceam și peste bariera Anzilor ce despărțea parcă două lumi diferite. Norii ce acopereau Brazilia nu răzbăteau peste munți iar Chile ni se arăta de la acea înălțime ca un tărâm însorit. O introducere de foarte bun augur.

Chile este o țară foarte ciudată. E precum o macaroană întinsă de-a lungul a aproape întregii coaste pacifice a Americii de Sud. În lungime are vreo 4000 km, pe lățime câteva sute. Pare mai degrabă o țară născută din restricții geografice, strivită între Pacific și Anzi, decât din dorințe omenești. Ca s-o străbați alegi îndeosebi avionul ca mijloc de transport, mașina e bună doar să te învârți în jurul unui punct de interes. Chile este și o țară foarte dură, cum aveam să constat pe pielea mea în cele trei săptămâni ce au urmat. Natura te copleșește aici cu tot felul de extreme. În nord, la granița cu Peru și Bolivia, se întinde Atacama, unul dintre cele mai neprimitoare deșerturi din lume. Înălțimile sterpe ale Anzilor numai prietenoase nu sunt. Fac parte din Cercul de Foc al Pacificului, promisiune sigură de cutremure, erupții vulcanice și alte calamități. În sud se află Patagonia chiliană, cu întinderi nesfârșite de pampas, presărate cu fiorduri în care se preling ghețari.

Fragmentarea țării nu e doar o idee de pe hartă, o simți foarte concret și sâcâitor. Pe porțiuni mari de drum și în mai toate parcurile naționale semnalul la telefon lipsește cu desăvârșire, iar internetul devine un lux. Giga de eSIM luați pe Airalo au rămas în mare parte neconsumați din pricina asta. Noroc cu wifi-ul de la hoteluri, altfel Chile ar fi rămas pentru mine aproape complet offline, ceea ce în zilele noastre seamănă cu un mic dezastru.

Oamenii s-au aciuat în aceste ținuturi neprimitoare de-a lungul văilor fertile ce coboară din munți spre ocean. Nu sunt mulți. Chile are cam aceeași populație ca România, dar împrăștiată pe o suprafață de aproape trei ori mai mare. Chilienii mi-au plăcut și nu mi-au plăcut. Ghizii noștri au fost cu toții simpatici, eficienți și îndatoritori, dar în rest oamenii locului mi s-au părut foarte rezervați și lipsiți de entuziasm. Interacțiunile sunt corecte, dar rareori calde, iar zâmbetele nu vin din reflex. Probabil că nici locul nu le cere. Într-o țară atât de dură, oamenii par să fi învățat mai degrabă să reziste decât să te întâmpine prietenos. Cristina ne-a povestit ce-a învățat ea (a stat ani buni în America Latină) de la niște prieteni de-ai ei chilieni. Îi spuneau ei că, dacă vezi niște oameni tâfnoși pe o plajă paradisiacă, ce ies clar în evidență față de ceilalți vilegiaturiști de limbă spaniolă, poți să fii sigur că sunt chilieni.

Poate că o parte din această „țâfnă” vine și din istoria recentă a țării. Chile nu e prea iubit de vecinii săi, din pricina unor conflicte militare din care a ieșit de multe ori în avantaj. Iar în interior, lucrurile nu sunt nici astăzi pe deplin așezate. Perioada dictaturii lui Augusto Pinochet a lăsat urme adânci, iar societatea rămâne divizată în multe privințe. Unele lucruri funcționează foarte bine, altele mult mai greu, iar diferențele acestea nu sunt în măsură să aducă mulțumire.

Chile se laudă că este una dintre cele mai bogate țări din America Latină. Și este, cel puțin în statistici. Este și o țară scumpă, lucru pe care îl simți repede ca turist. Cu toate acestea, bogăția nu se vede la o primă privire, nu e genul de loc în care prosperitatea îți sare în ochi. Ghizii noștri ne-au vorbit destul de des despre inegalitățile mari din societate. Despre cât de greu ajung cei cu venituri mici la școli bune sau la servicii medicale de calitate. Există un sistem care funcționează foarte bine pentru unii și mult mai greu pentru alții. Noi, ca vizitatori, am prins doar bucăți din realitatea asta, dar am rămas cu senzația că lucrurile nu sunt împărțite tocmai echitabil. Poate că și de aici provine și o parte din rezerva personală pe care am resimțit-o pentru această țară. Nu mi s-a părut un loc ostil, dar nici unul care să te întâmpine cu brațele deschise.

Și totuși, merită oare să te chinui să ajungi la capătul pământului? Eu aș zice că merită. Nu pentru o civilizație aparte, în fond seamănă cu a noastră mai mult decât ne-ar plăcea să admitem, ci mai ales pentru natură. În Chile nu găsești nimic din peisajele molcome de acasă. Aici totul pare a fi dus la extrem. Aici lucrurile sunt mai mari, mai aspre și, de cele mai multe ori, mult mai greu de dus pe umeri.

Am stat trei săptămâni în Chile, cam puțin pentru o țară atât de diversă și interesantă. Mi-ar fi plăcut să fi ajuns și în Valparaiso, pe vremuri unul dintre cele mai mari porturi ale Pacificului. Sau în fosta Araucania a indienilor mapuche, cei care au capitulat în fața conquistatorilor abia în secolul al 19-lea. Sau în zona cea mai „nemțească” a țării, acolo unde s-au stabilit la un moment dat foarte mulți coloniști germani, în jurul orașelor Puerto Montt sau Puerto Varas. N-a fost să fie.

Așa că, despre ceea ce am putut vizita totuși în cele trei săptămâni, am să povestesc în articolele ce vor urma.