Am ajuns în Mumbai, fostul Bombay, într-o dimineață după un zbor de un ceas din Jaipur. Eu una am rămas cu impresia că orașul acesta a fost inclus în itinerariul nostru doar pentru că era un soi de escală obligatorie înainte de a vizita peșterile de la Ajanta și Ellora. Dar dacă tot am ajuns până aici i-a fost rezervat și lui o zi de vizite.
Ne-am apropiat de oraș trecând marea pe Bandra–Worli Sea Link (cunoscut oficial sub numele de Rajiv Gandhi Sea Link) un pod lung de 5,6 km lungime și lat de 8 benzi de circulație, care leagă Bandra din suburbiile de vest ale Mumbaiului cu Worli aflat în sud. Este al doilea cel mai lung pod maritim al orașului, după Mumbai Trans Harbour Link (21.8 km). Privit de departe, de pe șosea, orașul părea impresionant cu puzderia aceea de zgârie-nori. Când ne-am apropiat însă s-au zărit și cocioabele ce se îngrămădesc la picioarele lor iar entuziasmul meu a scăzut semnificativ.
Mumbai este capitala statului indian Maharashtra, capitala financiară și cel mai populat oraș al Indiei, aproximativ 12,5 milioane de oameni. În zona lui metropolitană se înghesuie însă vreo 23 de milioane. Dezvoltarea spectaculoasă a orașului se datorează îndeosebi portului său, adăpostit într-unul dintre cele mai mari golfuri de mare adâncime din lume. Mumbai se laudă că are mai mulți miliardari decât oricare oraș al Asiei. Din păcate are și unul dintre cele mai mari slum-uri din Asia. În periplul nostru prin oraș am zărit doar de departe atât palatele bogaților cât și cocioabele săracilor dar contrastul acesta izbitor ne-a urmărit peste tot. Este unul dintre motivele pentru care nu mi-a plăcut Mumbai cine știe ce.
Dhobi Ghat
Prima oprire pe care am făcut-o a fost la Dhobi Ghat, o imensă spălătorie în aer liber ce deservește oameni mai puțin înstăriți dar și hotelurile și spitalele din Mumbai. Meseria de spălător hainelor este practicată aici de bărbați ce aparțin unei caste inferioare numite dhobi, care-și transmit meseria din tată în fiu, după obiceiul castelor și jati-urilor din India.
N-am coborât în mijlocul lor, nici nu știu dacă se putea, i-am privit doar de la înălțimea unei platforme ce părea a fi construită taman cu acest scop. În dreptul acestor spălătorii ne-am întâlnit și cu ghidul local ce-avea să ne prezinte orașul, o doamnă respectabilă de confesiune musulmană.
De-ale comunității parsi
A doua oprire am făcut-o la Grădinile suspendate din Mumbai, cunoscute și sub numele de Grădinile Pherozeshah Mehta (1845 – 1915). Acest domn a fost un politician și avocat indian din Bombay, de origine parsi, înnobilat de guvernul britanic pentru serviciile sale. Grădinile nu sunt suspendate ci mai degrabă terasate și sunt așezate în vârful dealului Malabar. Parcul a fost amenajat în anul 1881 deasupra rezervorului principal de apă din Bombay construit, spun unii, pentru a proteja sursa de apă de o potențială contaminare provenită de la „îngropăciunile” zoroastriene din Turnurile Tăcerii aflate în apropiere.
Comunitatea parsi, provenită din zoroastrieni ce-au fost nevoiți să părăsească Iranul din pricina persecuțiilor religioase, este foarte mare în Mumbai și foarte bogată. După ce-am coborât de la Grădinile suspendate am trecut cu autocarul pe lângă o pădurice numită Doongerwadi. Crângul acesta, de vreo 54 de acri, înconjoară mai multe turnuri ale tăcerii zoroastriene care au funcționat ca locuri pentru ritualuri funerare de secole. În tradiția religioasă parsi, membrii decedați ai comunității sunt așezați pe platforme înalte și deschise către ceruri, pentru a fi devorați de vulturi. Doar așa este prevenită infestarea aerului, apei, pământului, focului cu rămășițele necurate ce rămân din om după ce sufletul i s-a desprins din trup.
În zilele noastre viitorul lui Doongerwadi stă însă sub semnul întrebării. Din Mumbai au dispărut vulturii din pricina diclofenacului ce s-a dovedit a fi fatal pentru ei. Medicamentul acesta a fost folosit pentru prima dată în principal pe animale, cu ale căror carcase se hrănesc vulturii în mod natural. S-a stabilit că toxicitatea diclofenacului este cauza principală a prăbușirii catastrofale a populației de vulturi în Asia de Sud și după descoperirea efectelor otrăvitoare fatale ale medicamentului diclofenacul a fost interzis pentru uz veterinar. Dar dacă nu mai sunt vulturi nu se mai pot face „îngropăciuni” în turnurile tăcerii iar zoroastrienii au trebuit să renunțe la un obicei vechi de mii de ani și să se reorienteze.
Acum alt soi de vulturi dau târcoale păduricii de la Doongerwadi, cei imobiliari. Prețul terenului în acestă parte de oraș a ajuns la valori astronomice dar unii sunt de părere c-ar trebui menținută această oază de verdeață într-un oraș cam îmbâcsit. Să vedem cine va câștiga până la urmă.
Mani Bhavan
O a treia oprire pe care am făcut-o noi a fost la Mani Bhavan, un conac mititel și frumușel aflat în mijloc de oraș. Clădirea aceasta i-a aparținut unui domn pe nume Revashankar Jagjeevan Jhaveri, gazda lui Mahatma Ghandi timp de 17 ani, din 1917 până în 1934. În zilele noastre a fost transformată într-un muzeu dedicat Părintelui Patriei.
Cea mai interesantă cameră a fost cea în care a locuit Mahatma Ghandi. Extrem de simplă, conține doar un pat și câteva din ustensilele cu care-și țesea Ghandi hainele pe care le purta. La etaj, în multe vitrine, machete tridimensionale povesteau întreaga viață a lui Ghandi, în special activitățile lui politice ce-au dus la cucerirea independenței Indiei
De-ale englezilor colonialiști
După ce-am părăsit muzeul am trecut doar cu autocarul, fără a opri, pe lângă impresionantele clădiri ale Universității din Mumbai, una dintre cele mai mari din India și din lume. Mai bine zis am trecut și am admirat în trecere clădirile victoriene ale Universității din Bombay, înființată în 1857, după modelul universitățlor similare din Regatul Unit.
Următorul popas l-am făcut la Poarta Indiei, un arc-monument finalizat în 1924 pe malul golfului pentru a comemora vizita regelui George al V-lea al Marii Britanii ce-a venit în India pentru a fi încoronat împărat. A fost dealtfel și primul monarh britanic care a vizitat India. E de amintit faptul că tot de-aici au plecat și ultimele trupe britanice în 1948, după declararea independenței Indiei.
Vis-a-vis de această monstruozitate se află o statuie ecvestră mai mititică a unui erou național indian, Chhatrapati Shivaji (1630-1680) ce s-a bătut cu toată lumea, cu mogulii, cu sultani musulmani ce supraviețuiau prin Deccan, reușind să extindă sfera de influență a puterii emergente de atunci din subcontinentul indian, imperiul hindus Maratha.
Nu departe am zărit și impozantul Palat Taj Mahal, un hotel de lux de cinci stele și clădire de patrimoniu. Hotelul acesta a fost construit de către un pars foarte bogat, Jamshedji Tata pe numele lui, din cauza unei pățanii asemănătoare cu cea a lui Ghandi din vagonul de clasa întâi. Acest domn a fost industriașul și filantropul indian care a fondat Tata Group ce-a rămas și în ziua de azi cea mai mare companie conglomerată din India. Karni ne povestea că nu cu mult timp înaintea sosirii noastre tocmai murise Ratan Tata, un urmaș al lui Jamshedji, și că avuseseră loc funeralii de stat în Mumbai ce-au blocat o parte de oraș. Ei bine, cu toată bogăția sa, Jamshedji Tata nu a fost primit într-unul dintre hotelurile simandicoase în care aveau voie să intre doar englezii și, drept răspuns, a construit unul și mai simandicos.
În anul 2008 hotelul acesta a fost ținta atacului unei grupări teroriste pakistaneze, în timpul căruia au fost luați ostatici și au fost ucise peste 100 de persoane, în mare parte cetățeni indieni. Comandourile indiene i-au ucis pe teroriștii baricadați în hotel, la trei zile după atac.
Ne-a mâncat și pe noi curiozitatea să aruncăm o privire în acest hotel special dar nu s-a putut pentru că nu aveam rezervare aici.
O altă scurtă oprire am făcut-0 într-un rondou special amenajat pentru gură cască ca noi, aflat în fața unor clădiri extrem de mari și împopoțonate, demne de preaputernicul Imperiu Britanic în timpul căruia au fost construite. N-am stat prea mult în preajma lor, doar atât cât să le imortalizăm în câteva fotografii.
Una dintre ele semăna cu o catedrală dar era de fapt Municipal Corporation Building sau BrihanMumbai Municipal Corporation Building, pe scurt BMC. După cum îi sugerează și numele, clădirea găzduiește o organizație civică ce guvernează orașul Mumbai. Mai mult de atât nu știu să spun despre ea.
Vis-a-vis se află enorma clădire a gării centrale din Bombay, Chhatrapati Shivaji Terminus, fostă Victoria Terminus, sediul central al căii ferate indiene și cea mai aglomerată stație de cale ferată din India. Mi-ar fi plăcut să fi avut ceva timp la dispoziție ca s-o inspectez și pe dinăuntru dar autocarul nostru n-avea voie să staționeze prea mult timp lângă rondou așa c-am plecat mai departe.
Ce simțăminte au trezit în mintea mea această imensitate de clădire? O tempora, o mores ! – poate, sau mai degrabă Sic transit gloria mundi !
Cam astea au fost locurile prin jurul cărora ne-am învârtit în Mumbai. De la gară ne-am îndreptat spre hotelul aflat undeva foarte departe, lângă un aeroport pentru zboruri interne de pe care urma să decolăm a doua zi la cinci dimineața. Nu am mai avut deloc chef să mă întorc de-acolo în oraș mai ales din pricina priveliștilor dezolante pe care le văzusem de la fereastra autocarului.
Cam atât am avut de povestit despre Mumbai, orașul contrastelor extreme, un loc care nu mi-a inspirat defel dorința de a reveni.
Fii primul care comentează