Al-Biruni – despre indieni – Ei sunt de la natură zgârciți la vorbă, iar ceea ce știau și făceau, aveau cea mai mare grijă să nu o dea la iveală oamenilor altei caste, oamenilor apropiați și cu atât mai mult nici unui străin … Hindușii cred că nu există nici o țară ca a lor, nici o nație ca a lor, nici regi ca ai lor, nici religie ca a lor, nici știință ca a lor … Dacă ar fi călătorit și s-ar fi amestecat cu alte nații, ei și-ar fi schimbat desigur părerea.
În această toamnă mi-am luat inima în dinți și-am plecat în India. N-aș putea spune c-am pornit la drum plină de un entuziasm debordant, dornică să-mi ostoiesc cine știe ce dorință arzătoare din suflet. Din papucii mei de est-european, unul ce nu e defel un fan al filmelor de la Bollywood, India nu părea deloc apetisantă. Celebrele ei Vede și poveștile alambicate ale Mahābhāratei mi-au trecut doar tangențial pe la ureche și nu mi-au încântat copilăria. Hinduismul, cu ai săi 330 milioane de zei, mi s-a părut întotdeauna extrem-extrem de complicat, cine să-i descâlcească ideile, cine să mai rețină avatarurile lui Shiva sau Vishnu, ale lui Parvati sau Lakshmi. Să nu mai pomenesc de sistemul de caste indian (teoretic ilegal acum), ce înghesuie indivizii în cutii sociale bine sigilate din care nu prea au scăpare, mi-a fost antipatic din momentul în care am aflat despre el.
Nici măcar ultimii mei ani de muncă pe post de angajat corporatist nu au făcut să-mi crească entuziasmul în ceea ce privește India și oamenii săi. Am avut parte în acești ani de colaborări directe cu angajați aflați pe aceleași baricade corporatiste ca și mine dar situați în Bengaluru (Bangalore) și care, cu câteva excepții notabile, au reușit să-mi înșurubeze în cap păreri la fel de nefericite ca și cele exprimate de Al-Biruni acum o mie de ani. Oricum, imaginea construită în capul meu de-a lungul timpului despre India trebuia confruntată cumva cu realitatea iar cel mai bun leac împotriva ideilor preconcepute este, după părerea mea, tot îndemnul lui Al-Biruni, călătorește …
Am ales să plec la drum tot cu DAL Travel, într-un circuit intitulat Best of India. Exact ce-mi trebuie, mi-am zis, o excursie nu prea lungă (în număr de zile, nicidecum în număr de kilometri) dar care să-mi arate măcar ceea ce e considerat a fi crème de la crème din cele trei principale tipuri de civilizații ce au înflorit pe subcontinentul indian. India de sorginte hindusă am descoperit-o în Jaipur și în Varanasi. Cea budistă a fost mai greu de găsit dar i-am dat de urmă în Sarnath și Ajanta. Iar India islamică ni s-a dezvăluit în toată splendoarea ei în Delhi dar mai ales în Agra. N-a fost tocmai ușor să ajungem în toate aceste locuri într-un timp atât de scurt. A trebuit să ne bazăm serios pe liniile aeriene interne și să zburăm de colo-colo, de multe ori la ore cât se poate de nepotrivite. Ghidul nostru român, mucalit de felul lui, a ajuns la concluzia că o denumire mai potrivită pentru turul nostru ar fi fost The Beast of India. Abia la sfârșit am apucat să ne tragem sufletul, în cele două zile petrecute la mare, în Goa.
Se spune despre India că fie o iubești de la prima vedere fie o detești. În cazul meu, operatorul acesta logic SAU s-a transformat într-altul, în ȘI. Mi-au displăcut profund foarte multe lucruri văzute în India dar în același timp mi-au plăcut altele, la fel de mult, un paradox care m-a lăsat oarecum dezorientată. M-a deranjat foarte tare mizeria ce tronează mai peste tot pe străzi, nu știu cum de-o suportă cei ce stau tot timpul cu nasul în ea. Nu cred că ține de sărăcie, poți fi sărac dar să-ți aduni totuși gunoaiele într-un loc, nu să le lași împrăștiate peste tot. Cei care au mai fost în India spuneau că acum e bine, că e de-a dreptul curat, că acum vreo zece ani mormanele erau și mai mari. Un alt lucru pe care l-am suportat cu greu a fost haosul generalizat, înghesuiala de pe străzi. Mașini, biciclete, ricșe, pietoni se îngrămădesc claie peste grămadă peste tot, pe străzi, pe trotuarele aproape inexistente, într-un vacarm de claxoane, de țipăt necontenit, într-o viermuială ce nu pare a avea reguli. Magazine și magazinașe, unele total neapetisante, altele acceptabile stau înșirate de-a lungul străzilor ca mărgelele pe-o sfoară. Dacă ai proasta inspirație să manifești un cât de mic interes față de marfa afișată nu mai ai scăpare. Vânzătorii sar pe tine precum un roi de țânțari enervanți și încep negogieri interminabile, doar-doar te conving să cumperi ceva. Am fost instruiți și cu privire la copiii care cerșesc pe străzi. Nu care cumva să le dăm ceva că vom fi apoi asaltați de tot cartierul și sufocați. O doamnă din grupul nostru n-a rezistat și a dat o pungă de covrigi unor copii care cereau ceva de mâncare dar, spre totala ei surprindere, i-a văzut cum aruncă darul într-un șanț. Trist, totuși, e cam greu să separi aici grâul de neghină, ai ajuta dar nu ai habar cum și pe cine. Am înțeles că nu prea există clasă de mijloc în India iar prăpastia dintre săracii cei mulți și bogații cei puțini este foarte mare. De la fereastra autocarului nostru am zărit mai degrabă India cea săracă. În hoteluri însă și în aeroporturi, unde era ordine și curățenie bec, am zărit, sper eu, India așa cum va arăta ea peste vreo zece ani.
Din mijlocul acestei viermuieli colcăitoare și nu prea atrăgătoare apar însă, când te aștepți mai puțin, nestemate strălucitoare. Palate, temple, moschei, morminte arată măsura bogăției acestei țări și priceperea meșterilor ei. Te lasă cu gura căscată și-ți trezesc în suflet patima căutătorilor de aur, ai vrea să descoperi cât mai multe dintre ele. Pentru astfel de locuri m-aș mai întoarce în India oricând.
Responsabil cu buna desfășurare a excursiei noastre și cu deslușirea misterelor indiene a fost Karni, ghidul local ce ne-a însoțit aproape până la sfârșit. Karni era un rajput de felul lui dar locuia acum în Delhi, împreună cu soția și fetița lui. Ne-a mărturisit că numele lui este al unei zeițe, Karni Mata și că lumea se așteaptă să întâlneacă o prea-frumoasă fată atunci când îi aud numele. Karni Mata este zeitatea tutelară a Rajputilor și Charanilor din nord-vestul Indiei și e cam războinică de felul ei, după chipul și asemămarea adoratorilor săi. Karni al nostru însă nu părea defel un războinic fioros din Rajahstan ci mai degrabă un pandit liniștit ce preferă să stea cu nasul în cărți. Ne-a mărturisit că e istoric de meserie dar se pregătește să dea un doctorat în literatură franceză. Karni al nostru era și un shaivist convins, adică un adept al acelei secțiuni a hinduismului care-l consideră pe Shiva zeu suprem.
Hinduismul rămâne în continuare mult prea complicat pentru puterea mea de înțelegere. Din ce-am priceput eu, această denumire este dată de alții, nu de indienii înșiși, și este de fapt o umbrelă sub care se adună nenumărate tradiții religioase și spirituale indiene. Numitorul lor comun ar fi însă noțiunea de dharma, un soi de ordine universală ce este desprinsă din haos și menținută ca atare de către credincioși, prin practicarea unor ritualuri și printr-o viață dusă conform unor reguli precise. După mintea mea hinduismul este și dovada imensei capacități de asimilare a Indiei. Dravidienii din vechime, arienii vedelor, huni, persani, turci și mongoli, credințele lor specifice, s-au amestecat bine într-un soi de tocăniță extrem de condimentată și interesantă. Se spune că un concept fundamental al modului de gândire hindus este că Divinul, Dumnezeul suprem, poate fi descoperit în foarte multe feluri și din foarte multe perspective diferite. Dintr-un punct de vedere ai putea crede că există mai mulți zei decât ai putea număra (vreo 330 de milioane). Și totuși, este la mintea cocoșului că de fapt există cu adevărat doar unul singur … Shiva, Vishnu, Rama și așa mai departe … fiind doar fețe ale acelui unic Dumnezeu. Iar faptul că în panteonul hindus coexistă atât de mulți zei nu le diminuează defel puterea sau semnificația. Fiecare dintre ei ar putea fi perceput ca un soi de instrument ajutător, o lupă cu ajutorul căreia întregul poate fi zărit mai ușor și mai clar.
Aș fi avut multe de învățat de la Karni în materie de hinduism dar n-a fost să fie. Excursia noastră a fost mult prea condensată, abia de apucam să mă dumiresc cât de cât în ce loc mă aflam și să încerc să absorb ca un burete cât mai multe lucruri, pentru clarificări ulterioare, după întoarcerea acasă. Cred că excursia aceasta s-ar potrivi bine pentru două categorii de persoane. Fie unor atotștiutori în materie de India, care ar fi dorit să străbată atâta drum doar pentru a-și revedea prieteni vechi, fie unor habarniști care au nevoie de o introducere în materie. Eu una am făcut parte din cea de-a doua categorie. Într-un fel, aș putea cataloga vizita mea în India ca pe un soi de darshana. Când hindușii merg la templu, ei nu spun: „Mă duc să mă rog”, ci mai degrabă „Merg pentru darshana”. Cuvântul darshana provine din sanscrită și s-ar traduce prin „a vedea” iar în sens religios înseamnă a privi chipul divin și a sta în prezența lui Dumnezeu. Darshana mea personală n-a fost defel o teofanie ci mai degrabă un soi de primă revelație despre ceea ce înseamnă India, atât cu bune cât și cu rele.
Cu toată oboseala inerentă călătoriei și în ciuda prejudecăților inițiale consider c-am avut parte de o experiență extrem de benefică. S-ar putea chiar să-mi doresc să revin în India cândva … după ce se vor fi cernut toate impresiile negative și îmi vor rămâne în minte doar nestematele ei. Oricum, mă consider norocoasă pentru că la final de excursie am rămas cu impresia că fața Indiei seamănă foarte bine cu cea a fetelor șugubețe din autobusul școlar cu care ne-am intersectat la câteva ceasuri după sosire: gălăgioasă, extrem de diversă, inteligentă, voioasă și foarte binevoitoare până la urmă.
PS – La capitolul nici un articolaș fără fotografii, am să înghesui aici câteva mai puțin măgulitoare. Asupra frumuseților Indiei am să insist mai mult, în povestiri viitoare.
Fii primul care comentează