Varanasi
Jurnal indian - după amiaza zilei a doua și puțin din a treia

Am să mărturisesc de la bun început că Varanasi mi s-a părut cel mai greu digerabil loc pe care l-am vizitat în India. Poate ar fi trebui să văd orașul dis-de-dimineața, la răsăritul soarelui când se spune că este deosebit de frumos privit de pe malul Gangelui. La acea oră din zi, cea mai curată probabil, mii de oameni obișnuiesc să coboare pe malul lui Ganga Mata, râul mamă al Indiei, pe ghat-urile (scările) amenajate timp de sute de ani la porunca unor regi sau maharajahi, pentru a-și face abluțiunile în apa sfântă. Dacă e adevărat sau nu n-aș putea să spun, eu l-am văzut doar la apus, în timpul unei plimbări cu barca, pe râu în sus, cale de vreo jumătate de oraș doar.

Varanasi – Benares – Kashi

Am început explorarea destul de târziu după-amiaza, după ce ne-am cazat la hotel. De fapt hotelul nostru se afla în Sarnath și nicidecum în Varanasi. În acea primă seară aveam în program doar o croazieră pe Gange și promisiunea participării la o rugăciune de seară, în dreptul lui Dashashwamedh Ghat. Ceea ce am înregistrat eu în minte în timpul acestei plimbări, cu judecățile și prejudecățile în care am crescut, nu a fost defel măgulitor. De la fereastra autocarului orașul mi s-a părut extrem de înghesuit și cam murdar. În multe locuri malurile Gangelui erau acoperite încă de un mâl urât mirositor, semn că nu cu puțin timp în urmă râul fusese mult mai umflat. Am înțeles că în anotimpul musonului, ce ține din iunie până în septembrie, apa crește considerabil și acoperă aproape până sus treptele ghat-urilor. Apa mâloasă a Gangelui, pe care pluteau tot felul de ciudățenii, numai îmbietoare nu părea, plus că o bănuiam a fi foarte-foarte poluată. Iar Manikarnika, locul de cremație al morților, a pus capac la toate. Judecățile și prejudecățile hindușilor însă nu au nimic în comun cu ale noastre iar o privire aruncată asupra orașului din papucii lor s-ar putea să dea peste cap toate perspectivele.

Orașul acesta este cunoscut sub mai multe denumiri. Varanasi este un nume străvechi, găsit atât în ​​poveștile budiste din Jātaka, despre isprăvile din viețile anterioare ale lui Buddha, cât și în epopeea hindusă, Mahābhārata. În versiunea pali a Jātakatei orașul e denumit și Bārānasi, de unde provine versiunea coruptă Benares sub care este cel mai bine cunoscut astăzi, mai ales în partea noastră de lume. Atât în ​​India musulmană, cât și în cea britanică orașul se numea Benares dar în India independentă Varanasi a devenit numele lui oficial. Explicația etimologică ar fi că orașul se întinde de-a lungul Gangelui între gurile de vărsare ale altor două râuri: Varuna, care se varsă în Gange la nord și Asi, care se unește cu Gangele în sud. Râurile sunt granițele unei zone sacre, ele definesc și protejează orașul împotriva pătrunderii răului. Arienii vedelor păreau a fi obsedați de curățiri rituale așa că nu e de mirare că au considerat confluența unor râuri locuri de bun augur.

Dar locul acesta e mai bătrân chiar și decât arienii vedelor. Mark Twain spunea despre el că este „mai vechi decât istoria, mai vechi decât tradiția, mai vechi chiar decât legenda.” Orașul este cunoscut și sub numele de Kashi – Orașul Luminii, fondat în zorii creației și sălașul preferat al lui Shiva. Hindușii spun despre el că s-ar afla în buricul pământului și că adună în geografia sa întregul univers sacru, înscris într-un cerc simbolic, o mandală. Aici este locul unde s-ar fi manifestat pentru prima oară Jyotirlinga, un lingam de lumină, o coloană infinită de lumină, un soi de axis mundi. Conform legendei coloana aceasta ar fi fost însuși Shiva (zeul hindus al distrugerii) ce s-a arătat în această formă în fața lui Brahma (zeul hindus al creației) și a lui Vishnu (zeul hindus al conservării) ca să pună capăt unei dispute cu privire la supremația fiecăruia dintre ei.

Hindușii mai spun despre Kashi că nu ar fi doar un oraș pământesc, că de fapt stă deasupra pământului, proptit în vârfurile tridentului lui Shiva și ar fi o tirtha, un loc de trecere aflat între această lume și tărâmul îndepărtat al unui Brahma transcendent. Kashi ar fi casa permanentă a lui Shiva, locul din care zeul oferă muritorilor de rând eliberarea din ghearele samsarei, ciclul nesfârșit al existenței. Se spune că celui ce moare în Kashi i se va susura la ureche mantra eliberatoare nu de către un preot brahman ci de către însuși Shiva, garantândui-se astfel moksha, eliberarea finală și ieșirea din ciclul reîncarnărilor. Oameni din toată India vin în acest loc pentru a-și da ultima suflare, Kashi fiind destinația finală a unui pelerinaj lung ce trece prin multe vieți.

Se mai spune despre Kashi că fiecare piatră din caldarâmul său este de fapt o lingam, un altar închinat lui Shiva. Pe malurile Gangelui pot fi observate dealtfel sute de mici „grote” făcute de mâna omului în care se găsesc simboluri din acestea săpate în piatră. Oameni în putere, care nu se gândesc încă la moarte, vin în Varansi în pelerinaj. Dau ocol orașului sau parcurg malul Gangelui de la gura de vărsare a lui Asi până la Varuna și trec obligatoriu prin multe dintre numeroasele temple închinate lui Shiva și altor zeități din panteonul hindus. Cel mai important dintre ele este templul Kashi Vishwanath, închinat unui Shiva stăpân al Totului sau conducătorul universului, aflat aproape de Gange dar nu la îndemâna orișicui. Am înțeles că l-aș putea vizita doar într-o viață ulterioară și numai dacă mă voi reîncarna în credința hindusă.

Cu barca pe Gange

Pelerinajul nostru de-a lungul râului Gange s-a produs oarecum de-a-ndoaselea. Am pornit într-o barcă cu motor de la Namo Ghat, aflat nu departe de locul în care Varuna se întâlnește cu Gangele. Acesta este cel de-al 85-lea ghat al orașului și e probabil cel mai nou. Ce-ți sare în ochi aici sunt imensele sculpturi în formă de mâini cu palmele alăturate în salutul „namaste”. Se spune că numele acesta, NaMo, ar sugera cumva și sponsorul construcției, prim-ministru actual al Indiei Narendra Modi.

Am urcat apoi cătinel, pe râu în sus, din ghat în ghat, până ce ne-am apropiat încet-încet de locurile mai importante.

Gange este un râu sacru pentru hinduși, pe toată lungimea sa, apele lui fiind considerate purificatoare oriunde le-ai întâlni. Oamenii se scaldă în apele lui, îi beau apa și fac tot soiul de ritualuri în preajma lui. Unul dintre cele mai simple gesturi este acela de-a aduna apă în căușul palmelor, a o ridica la piept și apoi a o arunca înapoi în râu. Operațiunea trebuie repetată de trei ori. Se spune că un pelerin care face acest ritual în Kashi trebuie să se lege și cu un jurământ, avându-l pe Shiva drept martor. Trebuie să renunțe la un obiect sau un obicei care îi e nespus de drag … acela de a bea cafea, de exemplu. Mai apoi, întors acasă, ori de câte ori va fi ispitit să bea o gură de cafea își va aminti promisiunea făcută și va retrăi pelerinajul făcut. Un alt obicei care mie îmi place mult este acela de-a oferi Gangelui o diya, o candelă de lut puțin adâncă umplută cu ulei și împodobită cu flori. Am întâlnit și noi câteva lumânărici dintr-astea plutind pe râu. Un pelerin venit în Kashi va trebui să se întoarcă acasă și cu câteva boluri umplute cu apă din Gange, gangajal, pentru a o folosi în ritualuri casnice.

Aș putea spune că, până să ajungem la Manikarnika Ghat, plimbarea noastră pe Gange a fost aproape idilică. La început ghat-ul acesta mi s-a părut minunat și melancolic, templele lui profilându-se frumos pe cerul colorat de razele apusului de soare. Când am ajuns însă în dreptul locului rezervat incinerării morților m-am trezit complet din reverie.

Manikarnika este cel mai vechi și mai important ghat din Varanasi și este la rândul lui un tīrthas, un loc unde distanța dintre lumea noastră și cealaltă este mai ușor de depășit. Se spune despre Manikarnika că ar fi atât locul creării pământului cât și al distrugerii lui. Creația este reprezentată simbolic de o fântâna sacră, săpată de Vishnu la începutul timpului. Distrugerea își are întruparea în rugurile de incinerare. Pelerinii hinduși ce ajung în Kashi vor fi sfătuiți să facă măcar aceste două lucruri: să facă o baie rituală la Manikarnikā Ghāt, și o darshana la templul Kashi Vishwanath ce se află în apropiere.

Pentru hinduși Manikarnika este cel mai sfânt loc de incinerare, mulți și-ar dori să fie arși aici, după reguli tradiționale hindude iar cenușa să le fie aruncată în Gange. Acest simplu fapt le-ar garanta eliberarea din samsara. Spre deosebire de locurile de cremație obișnuite, ce sunt mazilite undeva în afara orașelor, acesta se află chiar în centrul orașului și funcționează în continuu. Se spune că este sacru până și focul folosit pentru aprinderea rugurilor, arde neîncetat din negura timpului.

De buna desfășurare a cremațiilor și de întreținerea focului acestuia etern sunt responsabili oameni aparținând unui grup numit Dom. Sunt daliți intangibili, deci în afara castelor, așa că sunt cam desconsiderați de societate. După ce un corp a ars complet cenușa este strânsă pentru a fi aruncată în Gange, nu înainte de-a fi cernută de acești domi. Orice obiect de valoare pe care îl găsesc astfel va rămâne în proprietatea lor.

O ceremonie la Manikarnika se desfășoară cam așa. Corpul celui decedat este adus la locul de cremație pe un pat de lemn. Este învelit de obicei într-un lințoliu alb și împodobit cu ghirlande de flori. Apoi corpul este scăldat în Gange, stropit cu unt limpezit și ulei de santal și așezat pe un rug. Ruda masculină cea mai apropiată (femeile nu sunt acceptate în acest spațiu sacru), de obicei băiatul cel mare al decedatului acceptă să i se radă părul de pe cap, în semn de doliu și se îmbracă în alb. Apoi ia crenguțele de iarbă sfântă kusha aprinse în focul veșnic al domilor și ocolește rugul în sens invers acelor de ceasornic încercând să-l aprindă. Cel de pe rug devine astfel o ofrandă pentru Agni, zeul focului. După ce corpul a ars aproape complet, bărbatul îndoliat efectuează un așa numit „ritual al craniului”, lovind craniul cu un băț lung, gest ce simbolizează eliberarea sufletul prins în trup. Apoi ia o oală mare de lut cu apă din Gange, o aruncă în spate peste umărul stâng pe jarul care se stinge și pleacă fără să se uite înapoi. Viii cu viii, morții cu morții. Celelalte persoane care asistă la ceremonie nu prea au voie să verse lacrimi deoarece se spune că lacrimile lor l-ar răni pe cel decedat.

Varanasi Ganga Aarti

După ce-am încercat să înțelegem câte ceva din ceea ce se întâmpla la Manikarnika am mai continuat puțin călătoria noastră pe râu în sus până la ghat-ul numit Dasaswamedh. A fost punctul terminus al croazierei noastre. Am stat ceva în preajma lui, pe barcă, pentru că nu ne-am încumetat să coborâm și să ne pierdem prin mulțimea aceea imensă de oameni adunată pe trepte. Scopul nostru era să asistăm la un aarti, un soi de rugăciune de seară.

Ceremonialul numit Varanasi Ganga Aarti are loc la fiecare apus de soare pe Dasaswamedh Ghat, nu departe de templul Kashi Vishwanath și-i este dedicat Mamei Ganga. Aarti este ținut pe un soi de scenă aflată chiar pe malul râului de către un grup de tineri pandiți îmbrăcați în robe de culoarea șofranului. Ceremonia începe cu suflarea în niște cochilii și apoi continuă cu fluturarea unor bețișoare de tămâie și cu rotirea unor lămpi pline de lumânări. S-au auzit și sunetele unor instrumente muzicale și incantațiile pandiților. Din păcate pentru noi n-am avut o poziție prea grozavă și abia-abia am zărit câte ceva din ritual.

Și cu asta, basta. S-a terminat prima jumătate de zi petrecută în Varanasi. Barca ne-a dus înapoi pe Namo Ghat iar autocarul la hotel.

Bhārat Mātā

A doua zi am mai avut la dispoziție câteva ceasuri până să ne prezentăm iar la aeroport și să părăsim definitiv Varanasi. Le-am ocupat cu vizite la două temple.

Prima oară ne-am dus la Bhārat Mātā – Mama India, un templu care mi s-a părut tare ciudat. A trebuit să ne descălțăm înainte de-a intra în el dar în sala principaă nu am găsit statuia nici unei zeițe ci o mare hartă geografică a Indiei sau mai exact a lui Bhārat, că așa își numesc indienii țara pe limba lor. Am înțeles totuși că Bhārat Mātā este cea mai recentă zeiță din panteonul hindus și întruchipează pământul fizic al Indiei. Ar fi apărut pentru prima oară sub această formă pe la mijlocul secolului al 19-lea iar la începutul secolului 20 a devenit o zeitate pan-indiană, identificată de adoratorii ei cu Devī sau Durgā. Mai nou a devenit un simbol al naționalismului hindus militant.

Să fie oare invenția aceasta doar un exemplu ce arată puterea de asimilare a culturii indiene? Naționalismul transformat în zeitate și înghesuit repede în rândul celor 330 milioane de zei.

Shri Vishwanath Mandir

Al doilea templu pe care l-am vizitat s-a aflat în incinta universității din Varanasi, Banaras Hindu University sau BHU mai pe scurt. Templul se numește Shri Vishwanath Mandir, sau Noul Templu Vishwanath sau mai pe scurt Templul Birla. Atât templul cât si universitatea au fost construite la inițiativa unui pandit înțelept pe nume Madan Mohan Malaviya și cu ajutorul banilor donați de o familie numită Birla.

Universitatea a fost înființată în anul 1916 și este foarte mare, printre primele trei cele mai mari din India, alături de universitatea din Delhi și cea din Mumbai. Are 5 institute, 16 facultăți și 135 de departamente. Noi ne-am plimbat cu autocarul prin ea și am zărit doar o mică parte. Este un oraș în oraș iar Karni ne spunea că e aproape autoguvernabilă. De exemplu, poliția indiană nu are voie să intre în interiorul universității, de ordinea de acolo se ocupă forțele de ordine proprii.

Templul Shri Vishwanath Mandir este o replică modernă a celui mai important templu din Varanasi, Kashi Vishwanath, aflat în centrul orașului. Îi este dedicat în primul rând lui Shiva dar are altare închinate și altor zei. Spre cinstea lui, este deschis tuturor oamenilor indiferent de casta din care fac parte și de credința lor religioasă. Construcția lui a durat treizeci și cinci de ani (1931-1966) și e considerat unul dintre cele mai înalte temple hinduse din lume (77 m).

Mi-ar fi plăcut să mai stau o zi-două în Varanasi, poate l-aș fi înțeles mai bine. Mi-ar fi păcut să mă plimb pe străduțele lui înghesuite ca să-l văd de aproape nu doar din barca ce plutea pe Gange. Și de ce nu, aș fi încercat o sesiune de shopping în vreounul din magazinele ce vindeau articole de mătase și brocart, o altă specialitate locală ce l-a făcut renumit.  Poate n-aș fi târguit un banarasi sari dar un șal tot mi s-ar fi lipit de degete.

Dar n-a fost timp pentru așa ceva. După ce-am dat gata templele ne-am dus repejor la aeroport pentru a prinde avionul de Delhi. După aterizare am fost îmbarcați tot repejor în autocar și am pornit la un drum … spre Agra. Am ajuns abia pe la miezul nopții.

Se spune că Varanasi este cel mai hindus oraș al Indiei și că aici ar trebui înțeleasă esența ei. M-am străduit dar totuși nu l-am înțeles pe deplin. L-am privit de jos în sus, din mijlocul râului, de pe o barcă ce plutea între ghat-uri, nu din interiorul templelor și nici din labirintul străduțelor. Am văzut focul, apa, rugăciunile și cenușa dar le-am văzut din afară. Și totuși mi-a fost limpede că lumea aceasta nu e nici haotică, nici absurdă. E coerentă în felul ei, legată strâns între viață, moarte și eliberare. Dacă îmi rămâne străină, vina nu e a ei. Poate că pentru a înțelege Varanasi trebuie mai întâi să accepți că felul tău de a privi lumea nu este nici unic, nici măsura tuturor lucrurilor.

Tot din acest jurnal:
Jurnal indian – ziua a doua – pe la prânz
Jurnal indian – ziua a patra