Dintre toate locurile în care am ajuns până acum Agra seamănă cel mai bine cu ceea ce-mi imaginam eu c-ar fi decorul poveștilor din O mie și una de nopți. Cetăți inexpugnabile din gresie roșie demne de o armată de elefanți. Palate din marmură albă împodobite cu malahituri, lapis lazuli, jaduri, ametiste și cine mai știe ce pietre prețioase și semiprețioase. Pavilioane ce se deschid spre grădini parfumate, tapetate cu covoare migălos împletite și perne moi învelite în brocarturi, ce îndemnau la leneveală, la ascultat povești sau la țesut intrigi de palat. Se pare că împărații moguli au fost cei care s-au priceput cel mai bine să întrupeze în realitate lumea aceasta de vis. Probabil nici orașul de la poalele cetății nu era foarte diferit de cel din vechime, cu mulțimea ce forfotea pe străzi și prin bazaruri, cu puzderie de marfă înșirată pretutindeni, de pe caldarâmul străzii până în magazine luxoase. Eu însă nu-l mai țin minte deloc, l-am zărit doar de la fereastea autocarului.
Taj Mahal
Primul lucru pe care l-am făcut în acea zi a fost să ne ducem la Taj Mahal. Nu am ajuns chiar la răsăritul soarelui când se spune că marmura mausoleului s-ar colora în roz ci ceva mai târziu, când firele de aur și pietrele de pe fronton străluceau în razele soarelui iar mausoleul părea alb ca laptele de la o oareșicare depărtare. Se pare că Taj Mahal este frumos la orice oră din zi și din noapte. Imensa popularizare de care se bucură acest monument nu-i face deloc o favoare. Știi cam la ce să te aștepți când ajungi în preajma lui și nu-ți mai tresare în piept inima din pricina surprizei de-a descoperi pe neașteptate ceva minunat. Condiții ca acest lucru să se întâmple ar fi totuși. Mausoleul se află pe malul râului Jamuna, în capătul unui charbagh, o grădină persană înconjurată de ziduri și în care curg cele patru râuri ale Paradisului menționate în Coran. Teoretic, călătorul ce vine la Taj Mahal nu știe la ce să se aștepte înainte de-a intra în grădină pe o poartă înaltă din gresie roșie. Ajuns în prag însă rămâne vrând-nevrând impresionat de priveliștea ce i se deschide în față. Multă lume trebuie să fi căzut în reverie când l-a zărit așa pentru prima oară. Rudyard Kipling l-ar fi numit „poarta de fildeș prin care trec toate visele”, iar Rabindranath Tagore „o lacrimă pe chipul eternității”.
Povestea mausoleului este bine cunoscută. Taj Mahal a fost construit pentru a fi mormântul lui Mumtaz Mahal (literal „favorita palatului”) soția cea mai iubită a lui Shah Jahan. A murit tânără, la doar 38 de ani, dând naștere celui de al paisprezecelea copil. Se povestește că înainte de moarte l-ar fi pus pe soțul ei să-i promită trei lucruri: să aibă grijă de copiii ei, să nu-și ia o nouă soție și să ridice în amintirea ei un monument pe măsura iubirii lor. Mormântul a fost început în anul următor morții ei și terminat abia în anul 1643. A fost recunoscut încă de la început drept o capodoperă, un soi de culme a artei mogule, un bun exemplu al modului în care aceasta a reușit să îmbine perfect atât tradițiile arabo-persane cât și pe cele indiene. Simbolismul său este islamic, cu un decor ce evocă Paradisul și mormântul alb ce se dorește a fi o imagine a Tronului lui Dumnezeu, dar decorațiunile provin dintr-o estetică indiană. Din păcate, călătorul zilelor noastre, înarmat până în dinți cu camere foto, nu poate să fure nici o amintire din camera mausoleului, cel mai minunat loc al acestui complex. Nu prea are timp nici să cadă în reverie în fața celor două morminte și să caște gura în fața dantelăriilor din marmură și a grădinii cu flori din pietre prețioase și semiprețioase migălos încrustate. Cerberi nemiloși te zoresc de acolo, nu înainte de a-ți demonstra cu ajutorul unei lanterne cât de translucidă este marmura aceea și cât de frumoase pietrele cu care e împodobită.
Se spune că Shah Jahan ar fi dorit să construiască pentru el însuși un alt mausoleu, din marmură neagră de data aceasta, de cealaltă parte a râului Jamuna, dar n-a mai apucat. În anul 1657 s-a îmbolnăvit grav și l-a numit drept succesor al său pe fiul cel mare Dara Shikoh. Nominalizarea aceasta a declanșat însă o criză dinastică și o bătălie între cei trei fii ai săi din care a ieșit învingător Aurangzeb. În anul umător Shah Jahan și-a revenit după boală dar a fost prea târziu. Aurangzeb apucase să-și omoare rivalii la tron și să preia puterea. L-a închis în Fortul Agra pe tatăl său unde a fost nevoit să rămână până la moartea sa, în 1666.
Deseori se spune că geniul primilor împărați moguli a constat în modul în care au reușit să atragă de partea lor cooperarea supușilor lor hinduși. S-a văzut acest lucru atât din modul în care și-au făurit și condus imperiul cât și din arta pe care o promovau la curte. Aurangzeb însă, ce era un musulman cam habotnic, a ales o altă cale. În vremea lui au revenit de mult uitatele discriminări împotriva hindușilor iar banii au fost folosiți în campanii militare de cucerire și nu pentru a continua marea tradiție a construcțiilor mogule.
Trist mi se pare și fructul amar ce-a rezultat în urma marii iubiri dintre Mumtaz Mahal și Shah Jahan. Dara Shikoh și Aurangzeb erau frați buni, fii născuți din aceiași părinți. După unele păreri, războiul acela nenorocit de succesiune a avut consecințe nefaste atât pentru moguli cât și pentru supușii lor, a fost un soi de oră astrală în istoria Indiei. Dacă ar fi câștigat Dara, un prinț învățat și înțelept, ar fi fost foarte probabil să fi continuat aplicarea politicilor tolerante ale strămoșilor lui iar prăpastia căscată între musulmani și hindusi de cuceririle și jafurile petrecute în anii Sultanatului de Delhi să fie astupată. Cu Aurangzeb în fruntea imperiului lucrurile s-au întâmplat taman pe dos, prăpastia s-a adâncit și mai mult. Ne povestea Karni că un indian adevărat al zilelor noastre trebuie să îndeplinească trei condiții: 1. să bea ceai masala, 2. să se priceapă la cricket și 3. să-i urască pe pakistanezi. Cine mai știe … poate în anul 1658 s-a ratat o șansă ce-ar fi făcut ca acest al treilea punct să devină complet irelevant.
Fortul Roșu
După ce ne-am plictisit de admirat Taj Mahal-ul am mers în oraș pentru o vizită, nu prea lungă, în Fortul Roșu din Agra. Fortul acesta este de fapt una dintre marile reședințe fortificate construite de împărații moguli în diferite puncte strategice ale imperiului. Pentru că Agra a fost pentru mulți ani capitala imperială cetatea aceasta este pesemne cea mai importantă dintre ele. Pe vremea mogulilor era un orășel fortificat ce avea vreo cinci sute de clădiri adăpostite în spatele zidurilor. În zilele noastre poate fi vizitat doar în proporție de 30%, restul fiind folosit de armata indiană. Fortul a fost construit pe vremea șahului Akbar cel Mare, bunicul lui Shah Jahan, dar a fost înfrumusețat îndeosebi sub domnia fiului său, Jahangir și a nepotului.
Accesul muritorilor de rând este permis astăzi doar prin poarta de sud, numită Amar Singh. Pentru a ajunge la ea am trecut peste șanțul de apărare pe un pod iar apoi ne-am rupt gâtul uitându-ne în sus la bastioanele acelea imense.
Apoi am ajuns în Jahangiri Mahal, un minunat palat din gresie roșie, destul de auster pe dinafară dar bogat ornamentat în curțile interioare. Palatul a fost construit de Akbar pentru soțiile sale hinduse și este una dintre cele mai vechi clădiri care au supraviețuit din timpul domniei lui. Aici trebuie să fi locuit și Mariam-uz-Zamani, prințesa rajput ce-a ajuns soția favorită a lui Akbar, mama lui Jahangir. Deși palatul îi poartă numele Jahangir nu-și arogă nici un merit în costruirea lui, mărturisind în memoriile pe care le-a lăsat în urmă că a fost ridicat de tatăl său Akbar. Tot aici se spune c-ar fi locuit Jagat Gosain, prințesa hindusă de Marwar ce i-a fost una din soții și mama împăratului Shah Jahan.
Dar cea mai frumoasă parte a palatului în care am ajuns noi a fost cea construită de Shah Jahan. Marmura înlocuiește aici gresia roșie iar construcțiile par a fi și mai elegante. Clădirea numită Khas Mahal era camera privată a împăratului. Avea vedere spre Anguri Bagh sau grădina de struguri ce este înconjurată de camerele construite pe vremea lui Akbar ca reședințe pentru însoțitoarele femeilor din familia imperială. De-o parte și de alta a pavilionului principal există alte două mai mici, construite pentru fiicele favorite ale împăratului Jahanara și Roshanara. Interioarele pavilioanelor sunt bogat ornamentate cu modele florale și geometrice, din podea până în tavan. Pe ici pe colo se mai bănuiesc culorile acestor desene.
Shah Jahani Mahal sau palatul lui Shah Jahan se află foarte aproape de Khas Mahal. Anticamerele Shish Mahal sau Camera Oglinzilor se învecinează cu hammamurile ce dau în grădină. Shish Mahal are trepte care duc la Muthamman Burj, turnul octogonal cu două etaje construit de Shah Jahan pentru iubita lui soție Mumtaz Mahal. Nu departe se află Diwan-i-Khas, sala audiențelor private.Vizita noastră s-a încheiat în Diwan-i-am, sala audiențelor publice. Se povestește că între sălile acestea de audiență s-ar fi plimbat și celebrul Tron al Păunului, o extravaganță costisitoare, împodobită din abundență cu aur, perle și pietre prețioase.
Chiar înainte de-a părăsi definitiv Fortul din Agra am zărit și o rămășiță de istorie britanică rătăcită prin el, în curtea Divanului audiențelor publice. Este vorba de mormântul onorabilului John Russell Colvin, administrator britanic al Companiei Indiilor de Est și locotenent-guvernator al provinciilor de nord-vest din 1853 până la moartea sa de holeră în timpul rebeliunii indiene din 1857.
Și cu asta basta, am încheiat capitolul Agra, cu toate c-ar fi fost interesant să mai vedem câteva dintre mausoleele sale sau poate o moschee. Timpul nostru limitat ne-a trimis însă spre Fatehpur Sikri, să aprofundăm cunoștințele căpătate despre împăratul Akbar.
Fii primul care comentează