Șederea noastră în India se apropia cu pași repezi de sfârșit iar în acea zi Hermes ( jurisdicția lui s-o întinde până aici? ), zeul păstorilor, cartoforilor, mincinoșilor, hoților, negustorilor, oratorilor dar și al călătorilor, ne-a trimis la Ellora, râzându-și probabil în barbă, să dăm extemporal din ce-am învățat noi din complicata Indie și ale sale numeroase credințe.
În Ellora ne așteptau câteva peșteri asemănătoare oarecum cu cele de la Ajanta pentru că sunt săpate în piatră, în bazaltul unor dealuri numite Charanandri aflate nu departe de Aurangabad și sunt incluse în patrimoniului mondial UNESCO. Spre deosebire însă de cele din Ajanta acestea sunt mai târzii, datând din perioada 600-1000 d.Hr și nu sunt doar budiste. Există peste 100 de peșteri la Ellora dintre care doar 34 sunt deschise publicului: 17 peșteri hinduse, 12 budiste și 5 peșteri jainiste. Din acestea noi am vizitat doar câteva, concentrându-ne numai pe hinduism și pe jainism.
Daulatabad
Dar până să ajungem în Ellora ne-am împiedicat și de nițel islam. Nu mult timp după ce-am păsărit orașul Aurangabad am trecut printr-altul numit Daulatabad iar aici vrând-nevrând ne-am declarat impresionați de cetatea pe care am zărit-o pe geamul autocarului. Stătea cocoțată în vârful unui deal abrupt și părea inexpugnabilă. Ca pentru a întări această impresie, la poalele dealului șerpuiau ziduri crenelate ce erau întărite de câteva bastioane rotunde. Fortul acesta controla pe vremuri un important drum negustoresc ce lega sudul de nordul Indiei și a fost sub stăpânirea Sultanatului din Delhi și mai târziu de al unui moștenitor al său, Sultanatul Ahmadnagar.
Acest ultim sultatat a fost condus efectiv pe la începutul secolului al 16-lea de un personaj mai aparte, un prim-ministru foarte ambițios. Îl chema Chapu de la mama lui de acasă, din Etiopia zilelor noastre, și era negru-tăciune. Fusese prins acolo de negustorii de sclavi și vândut de la un stăpân la altul. Unul dintre ei l-a botezat Ambar și l-a convertit la islam. În cele din urmă, a ajuns în India unde i-a surâs norocul. A fost cumpărat de ultimul său proprietar, prim-ministrul din Sultanatul Ahmadnagar și până la urmă Ambar a reușit să-i ia locul. Și-a creat o armată de mercenari cu care știa să poarte în special lupte de gherilă și a reușit să conducă de facto sultanatul până la moartea sa. În istoria Indiei a rămas cu numele de Malik Ambar, regele Ambar.
Ellora – Kailasha
Ajunși în Ellora ne-am concentrat atenția în primul rând asupra templului Kailasha sau peștera cu numărul 16 după cum era etichetat la intrare, o minunăție de templu în fața căruia nu ai cum să nu rămâi cu gura căscată. Era cea mai mare „peșteră” pe care o văzusem până acum. Peșteră doar cu numele pentru că de fapt este un bloc imens de piatră ce-a fost cioplit de sus până jos în forma unui templu. Clădirea lui principală, înaltă de 32,6 m, stă în mijlocul unei curți cu dimensiuni impresionante, 82 m x 46 m. În peretele de piatră ce înconjoară curtea e săpată o galerie cu coloane în care sunt sculptate panouri mari în basorelief ce-l înfățișează îndeosebi pe Shiva dar și alte zeități hinduse. Construcția templului este în general atribuită regelui Rashtrakuta Krishna I ce-a domnit între anii 756–773 d.Hr.
Templul îi e dedicat lui Shiva iar forma lui seamănă oarecum cu muntele Kailash din Himalaya, reședința acestui zeu hindus. De la acest munte se trage dealtfel și numele templului din Ellora. Clădirea lui este bogat ornamentată și pe dinafară și pe dinăuntru. În exterior, cum stai cu fața la el, majoritatea zeităților cioplite în partea stângă a curții sunt Shaivaite (afiliate lui Shiva), în timp ce în partea dreaptă zeitățile sunt afiliate cultului lui Vishnu. Pe peretele templului rezervat lui Shiva sunt basoreliefuri ce prezintă scene din Mahabharata. N-am prea înțeles ce legătură există între Shiva și Mahabharata, mă gândesc că mulți dintre protagoniști erau adepții lui. Pe peretele din partea lui Vishnu erau reprezentate scene din Ramayana. În acest caz problema a avut o soluție simplă Rama fiind de fapt un avatar de-a lui Vishnu.
Pentru a intra în altarul principal al templului trebuie să urci câteva trepte. În fața lui se odihnește Nandi, taurul sacru al lui Shiva. În interior sunt mai multe încăperi, un soi de naos și un soi de altar, cu zeități și câteva imagini erotice cioplite pe pereți. În ultima încăpere se găsește un lingam enorm, simbolul puterii generative și distructive a lui Shiva. În trinitatea hindusă Brahma-Vishnu-Shiva, lui Shiva îi e atribuită sarcina distrugerii lumii dar numai pentru a fi purificată și a se naște din nou.
Fac o paranteză acum. Poate știți, poate nu știți dar în iunie 2004, a fost dezvelită în fața Centrul European de Cercetări Nucleare de la Geneva (CERN) o statuie de 2 m înălțime a lui Shiva Nataraja – Shiva cu multe brațe dansând într-un cerc de foc, dăruită institutului de guvernul indian. Alegând această imagine i s-a adus oarecum un omagiu și lui Fritjof Capra, fizician american originar din Austria, ce-a văzut în dansul lui Shiva o metaforă pentru dansul cosmic al particulelor subatomice, care este observat și analizat de fizicienii CERN. Paralela aceasta a fost pomenită de Fritjof Capra într-un articol intitulat „Dansul lui Shiva: Viziunea hindusă asupra materiei în lumina fizicii moderne”, publicat în 1972. Zice acolo cam așa legat de ambiguitatea undă-particulă
În teoria câmpurilor cuantice, teoria relativității este combinată cu mecanica cuantică pentru a descrie fotonii în termeni de câmpuri cuantice, adică câmpuri ce pot lua forma de cuante sau particule. Crearea și distrugerea particulelor, care este acum bine confirmată de experimente, este noua trăsătură crucială a teoriei câmpurilor cuantice, iar conceptul de câmp este extins pentru a descrie toate particulele, diferitele particule fiind reprezentate de câmpuri diferite.
…
Revenind la teoria câmpului, putem observa că ideea principală care apare este că atât crearea cât și distrugerea materiei este o trăsătură esențială a naturii. Este baza tuturor interacțiunilor particulelor și, prin urmare, a tuturor legilor naturale și în cele din urmă a întregii vieți. Mai mult decât atât, este o parte esențială a existenței materiei. Materia, departe de a fi inertă și moartă, pulsează tot timpul, creând și distrugând particule într-un ritm uluitor. Este cu adevărat vie.
…
Când cineva își imaginează acest proces de creație și distrugere continuă care are loc peste tot în univers, ideea unui dans cosmic gigantic i-ar putea veni în mod natural în minte. Într-adevăr, fizicienii folosesc adesea expresii precum „dansul energetic”. Cea mai frumoasă imagine al acestui dans este însă reprezentat în hinduism de zeul Shiva, dansatorul cosmic. Conform credinței hinduse, întreaga viață face parte dintr-un mare proces ritmic de creație și distrugere, de moarte și renaștere, iar dansul lui Shiva simbolizează această mișcare eternă viață-moarte. Shiva este manifestarea energiei ritmice primare care menține cosmosul în viață.
Departe de mine pretenția de-a înțelege pe deplin aceste subtilități sub-atomice sau teoriile filozofice hinduse. O fi și acesta unul dintre multele puncte de vedere asupra unui subiect complicat. Mai zicea domnul Capra în acel articol ceva ce mi-a plăcut:
Atât omul de știință, cât și filozoful caută să înțeleagă lumea și, întrucât structura lumii este prea complexă pentru a fi înțeleasă complet de creierul uman, ei sunt nevoiți să alcătuiască imagini care se potrivesc mai mult sau mai puțin cu realitatea. Imaginile filozofului sunt mituri, imagini poetice, simboluri și altele asemenea; cele ale omului de știință se numesc de obicei modele. Deoarece ambii lucrează cu același creier, vor inventa adesea imagini similare. Nu ar trebui să ne mire atunci asemănările ocazionale ale tiparelor de gândire aparținând diferitelor discipline.
Acestea fiind zise am să închei paranteza cu o remarcă de-a lui Karni al nostru, shaivaist convins, care încerca să ne lămurească că imaginea pe care o aveam noi despre Shiva, de zeu rău, distrugător și terifiant, este de fat o idee preconcepută și complet greșită, Shiva fiind de fapt un zeu extrem de binevoitor. O fi știut el ceva ce nouă ne scăpa.
Ellora – Ravan Ka Khai
După ce-am părăsit templul Kailasha am mai intrat doar într-o pesteră hindusă, cea cu numărul 14, numită Ravan Ka Khai. Nu mai țin minte exact de ce a ales Karni taman această peșteră, poate din pricina numeroaselor statui ce tapetau pereții. Și aici templul era împărțit în două, pe un perete se povesteau isprăvile lui Shiva, pe cel opus cele ale lui Vishnu.
Am făcut cunoștință și cu Varaha, a treia încarnare a lui Vishnu. Conform unei povești hinduse Vishnu ar fi apărut sub forma Varaha, o ființă jumătate om jumătate mistreț, pentru a-l învinge pe Hiranyaksha, un demon care a furat Pământul (Prithvi) și l-a dus în fundul unui ocean cosmic. Bătălia dintre cei doi a durat o mie de ani și a fost câștigată până la urmă de Vishnu. Varaha a scos Pământul din ocean între colții săi și l-a pus la locul său în univers. Oare ce teorie științifică modernă s-ar potrivi cu această legendă?
Ellora – Templele jainiste
Asupra templelor budiste nu am insistat deloc de data aceasta, am văzut pesemne destule în Ajanta. În schimb ne-am suit în niște mașinuțe care ne-au dus ceva mai departe, în zona peșterilor numerotate de la 30 la 34 aparținând unui al treilea curent religios major apărut pe pământ indian, jainismul.
Dacă-i întrebi pe credincioșii ce urmează această religie, jainismul a apărut încă de la facerea lumii și a fost propovăduit de o succesiune de douăzeci și patru de tirthankara, oameni ce-au reușit să ajungă dincolo de acele tirtha, praguri ce despart lumea noastră de cealaltă. Cu alte cuvinte oameni ce au reușit să scape de samsara și să atingă moksha, eliberarea din eternul ciclu al reîncarnărilor. Ultimul tirthankara, Mahavira, a fost contemporanul lui Buddha și a avut o importanță decisivă, fiind considerat de unii istorici fondatorul jainismului modern.
Conform teoriei jainiste, eliberarea nu este obținută printr-o meditație profundă asupra sinelui, cu scopul de a identifica cauzele suferinței și a te elibera de ea precum în budism și nici prin practicarea corectă a ritualurilor de-a lungul a mii de vieți ca în hinduism, ci prin obținerea unei cunoașteri totale, a unei înțelepciuni supreme numită kevala jnana. Omnisciența aceasta ar fi o calitate intrinsecă a tuturor sufletelor dar e împovărată de particule karmice care o înconjoară. Fiecare suflet posedă însă potențialul de a obține omnisciența prin eliminarea „impurităților” karmice. Purificarea sufletului și eliberarea pot fi realizate urmând trei căi: 1.o percepție corectă, adică capacitatea de a alege corect între bine și rău, între adevăr și neadevăr, 2.o cunoașterea corectă, adică aprofundarea doctrinei jainiste și 3. o conduita corectă, adică punerea în practică a celor cinci jurăminte: 3.1 ahimsa, eliberarea de violență, 3.2 satya, eliberarea de minciună, 3.3 asteya, eliberarea de furtișaguri, 3.4 brahmacharya, eliberarea de plăcerile cărnii (castitate) și 3.5 aparigraha, eliberarea de bunurile lumești.
Karni ne povestea că jainismul este în principal religia castei negustorilor și s-a împăcat bine de-a lungul timpului cu hinduismul. Tot el ne-a atras atenția asupra statuilor de tirthankara prezente în peșteri. Sfinții aceștia jainiști sunt reprezentați cu ochii deschiși, semn c-au atins cunoașterea aceea supremă și nu cu ochii închiși precum Buddha, ce e reprezentat într-o meditație întoasă spre sine.
Nu mult după moartea lui Mahavira, jainiștii s-au spart în două școli, digambara, cei îmbrăcați în aer și svetambara, cei îmbrăcați în alb. Călugării digambara aplică până la extrem jurământul non-violenței și non-atașamentului umblând dezbrăcați și curățând când pășesc pământul din fața lor cu o mătură făcută din pene de păun (căzute, nu smulse) pentru a nu omorâ vreo insectă călcând-o în picioare. Peșterile pe care le-am vizitat noi aparțineau fără nici o îndoială curentului digambara, toate personajele reprezentate în basoreliefurile de pe pereți fiind în pielea goală. Poveștile pe care le spuneau ele însă au rămas în mare parte un mister nedescifrat.
Cam atât am avut de povestit despre Ellora, un locșor necunoscut mie până acum dar pe care l-am găsit extrem de interesant. Mi-ar fi plăcut să fi stat mai mult acolo și să ascult explicațiile lui Karni deși nu sunt convinsă că ar fi încăput mai multe informații în capul meu.
Teoreric, după ce-am lăsat în urmă peșterile ar fi trebuit să ne întoarcem în Aurangabad pentru a lua un avion direct spre Goa. N-a fost să fie însă, cursa aceea fusese anulată așa că a trebuit să facem un mare ocol consumator de timp și de energie. Autocarul ne-a lăsat într-o localitate mititică numită Shirdi, de unde am luat un avion spre Hyderabad. Acolo am avut o escală de vreo patru ceasuri și abia apoi am luat un avion spre Goa.
Shirdi
Aeroportul din Shirdi era precum un chihuahua, mititel dar feroce. Am fost puricați la bagaje mai abitir decât în alte aeroporturi indiene. Mă gândesc că acele măsuri draconice au fost luate din pricina unui altar construit în Shirdi la care vine lume puhoi. Am impresia că aeroportul a fost construit taman în acest scop, să ajute miile de pelerini să ajungă cu bine la mormântul lui Sai Baba.
Shirdi Sai Baba a fost un soi de sfânt modern (1838-1918) iubit atât de hinduși cât și de musulmani. Numele lui provine de la sai, un cuvânt persan folosit de musulmani pentru a desemna o persoană sfântă, și baba ce în hindi înseamnă tată. Nu se știu multe lucruri despre primii lui ani. Se povestește că s-ar fi născut un brahman hindus dar s-a alăturat mai apoi unui pelerin sufi cerșetor. Sai Baba a ajuns în Shirdi în jurul anului 1858 și a rămas acolo până la moarte. La început sătenii l-au considerat nebun dar încet-încet și-a câștigat adepți prin săvârşirea unor aparente miracole, precum împlinirea dorinţelor şi vindecarea bolnavilor. Se povestește despre el că a trăit cea mai mare parte a vieții într-o moschee abandonată din Shirdi, unde menținea un foc aprins precum un mistic sufi. Cu toate acestea, a numit moscheea cu un nume hindus, Dvarakamai și se spune că avea cunoștințe serioase despre practicile și filozofiile hinduse. Învățăturile sale s-au concentrat pe un cod moral bazat pe iubire, iertare, ajutorarea celorlalți, împăcarea cu sine și devotament față de Dumnezeu și față de guru.
Pe când așteptam îmbarcarea am fost chestionată de o doamnă, hindusă fără doar și poate, dacă am ajuns aici ca să vizitez altarul lui Sai Baba. Prezența mea acolo nu se prea justifica într-alt fel. A trebuit să-i mărturisesc completa mea ignoranță. Abia de-am zărit puțin locul acela de pelerinaj în filmulețele ce erau prezentate pe televizoarele instalate pe pereți. Dar totuși, chiar înainte de a intra la porțile de îmbarcare aș putea spune că am primit un soi de binecuvântare de la o statuie de-a lui Sai Baba, o urare de drum bun și fără peripeții.
Cu această tușă hinduso-islamică s-a încheiat și periplul nostru prin statul indian Maharashtra. Am avut nevoie de o jumătate de zi să ajungem în destinația finală a acelei zile, Goa. Dar măcar am ajuns cu bine.
Fii primul care comentează