Din Mumbai am zburat în Aurangabad, orașul întemeiat în anul 1610 de împăratul mogul Aurangzeb, pe vremea când încerca să-și extindă stăpânirea cât mai departe spre sudul Indiei. Am aterizat dimineața devreme dar n-a fost timp de pierdut pentru că destinația acelei zile se afla la aproximativ 100km depărtare iar pe drumurile indiene știi când pleci dar nu știi și când ajungi. Au trecut mai bine de două ceasuri de zdruncinături până să oprim la peșterile din Ajanta, monument trecut în patrimoniul UNESCO și printre puține rămășițe budiste ce se mai găsesc în India.
De ce-o fi dispărut oare budismul din India, locul ce i-a dat viață? Se bănuiește că una dintre cauzele posibile ar fi fost pierderea patronajului regal. Regii budiști au fost înlocuiți cu regi hinduși, mai dornici să sprijine o credință cu tradiții războinice și nu una ce propovăduia nonviolența precum cea budistă. O altă cauză ar fi dispariția treptată a mănăstirilor budiste, piatra de temelie a vieții lor religioase. Multe dintre ele au fost rase de pe fața pământului de invadatori veniți din stepele Asiei iar călugării masacrați. Cred că nici diferențele subtile ce există între credințele practicate în India nu au ajutat. Până la urmă hindușii l-au declarat pe Buddha o încarnare a lui Vishnu și au rezolvat problema. Prin secolul al 12-lea al erei noastre budismul dispăruse din țara lui natală.
Cu atât mai valoroase sunt peșterile din Ajanta ce păstrează înghețate în timp capodopere ale artei religioase budiste. Picturile de pe pereți, sculpturile tăiate în stâncă sunt considerate astăzi unele dintre cele mai bune exemple de artă indiană antică ce au supraviețuit până în zilele noastre. Peșterile acestea sunt de fapt mănăstiri, vihara și săli de cult, chaitya, ce-au fost săpate de mâna omului într-un perete de stâncă înalt de 75 de metri ce formează un U de-a lungul defileului râului Waghur din platoul Deccan. Sunt 30 la număr și se presupune că au fost construite pentru a oferi adăpost călugărilor pe perioada musonului, când nu-și mai puteau continua pelerinajele precum le era obiceiul.
Peșterile au fost cioplite în două faze. Cercetătorii nu s-au pus de acord cu privire la perioada în care au fost construite cele mai vechi dintre ele. Unii sunt de părere c-ar fi apărut în timpul Imperiului Maurya (300 î.Hr. până la 100 î.Hr.) iar după alte păreri au fost ctitorite sub patronajul unei dinastii hinduse numită Satavahana (230 î.Hr. – 220 d.Hr.). Se deosebesc însă de celelalte pentru că aparțin școlii hinayana a budismului, ce-l considera pe Buddha doar un învățător și nu un zeu. Picturile murale din aceste peșteri descriu povești din Jataka iar în unele au fost cioplite stupe. Ele ocupă îndeosebi curbura U-ului.
În brațele U-ului sunt peșteri cioplite mai târziu, între 400 și 650 d.Hr sau, după păreri mai recente, între 460-480 d.Hr în timpul domniei unui împărat hindus pe nume Harishena. Acestea aparțin deja curentului mahayana al budismului. Peșterile nu au fost abandonate în sutele de ani ce s-au scurs între aceste două perioade. Se știe precis acest lucru pentru că au fost menționate în scrierile mai multor călători budiști chinezi ce-au ajuns în India pentru a învăța budismul de la sursă. A doua fază a construcțiilor și decorațiunilor de la Ajanta corespunde chiar apogeului Indiei clasice, cu toate că la acea dată Imperiul Gupta, considerat a fi un soi de epocă de aur a Indiei, era pe cale să se prăbușească.
Cu timpul peșterile de la Ajanta au fost părăsite și uitate complet. Au fost redescoperite accidental în anul 1819 de către un ofițer britanic ce plecase la vânătoare de tigrii în jungla indiană. Din acel moment au început să fie din nou puse în valoare iar în zilele noastre sunt o importantă destinație turistică și de pelerinaj.
Călătorul ce ajunge până aici este invitat să intre în acest muzeu în aer liber, îngropat în verdeață și să viziteze pe rând peșterile numerotate de la 1, aflată într-un capăt al U-ului,până la 30, aflată în celălalt capăt. Spre surprinderea mea am avut voie să fac fotografii (fară bliț) picturilor acelora străvechi dar a trebuit să mă descalț ori de câte ori intram într-o vihara sau într-o chaitya ce fusese folosită cândva. Există în complex și peșteri neterminate, unde se poate observa cum cioplirea încăperilor a început de sus în jos. Din păcate nu mă pricep la budism într-atât încât să descifrez iconografia reprezentată pe pereți. Cel mai mult mi-au plăcut picturile acelea cam necăjite, trebuie să fi fost minunate la început când culorile erau proaspete și vii. Mi-au plăcut și „basilicile” cu colonade ce aveau câte o stupa pe post de altar și povești din viața lui Buddha, nu a lui Hristos, reprezentate de-a roata pe pereți. Chiar dacă nu am înțeles povestea, forma lor mi-a fost oareum familiară.
Dar cel mai mult și mai mult mi-a plăcut o remarcă de-a lui Karni ce ne-a atras atenția că ceea ce vedeam noi în Ajanta ar fi de fapt meditațiile călugărilor ce-au trăit, au muncit și s-au rugat aici, materializate în piatră.
După ce-am terminat vizita în Ajanta ne-am întors în Aurangabad. Orașul poartă în zilele noastre naționaliste un nume indian, Chhatrapati Sambhaji Nagar, dar cine-l poate pronunța … Ar fi fost interesant de vizitat aici Taj Mahalul săracului sau mai degrabă al zgârcitului, după cum numea ghidul nostru român mausoleul ridicat de Aurangzeb soției sale. Pentru asta ar fi trebuit să mă aventurez singură prin oraș și să negociez niscaiva mijloc de transport. N-am avut deloc chef de așa ceva, am preferat să recuperez puțin din oboseala zilei în ambiața aseptică a hotelului.
Fii primul care comentează