În ultima zi petrecută in India am fost într-o excursie opțională de o jumătate de zi în Velha Goa și în Nova Goa, două orașe nu prea mari, fosta și actuala capitală a statului Goa. Scopul nostru era să mai vedem vreo două monumente UNESCO și să facem nițel shopping cu ultimii bănuți indieni din portofel pentru că în noaptea ce urma ne luam zborul spre casă. Am început cu monumentele, nu prea multe, aflate toate în Goa cea veche.
Puțină istorie
Goa a fost colonie portugheză timp de vreo 450 de ani, din 1510 când a fost cucerită de Afonso de Albuquerque și până în 1961 când armata indiană i-a dat afară pe portughezi și a anexat teritoriul transformându-l într-un stat al Indiei independente. Ce-i mâna pe portughezi așa departe de casă? După cum am învățat noi la școală îi apucase morbul explorărilor și-al descoperirii unei căi navigabile spre Indiile pline de mirodenii ce-aveau să-i îmbogățească peste măsură. Ceea ce n-am învățat noi la școală a fost că au plecat la drum și în elanul unei reqonquiste creștine îndreptate împotriva musulmanilor, oriunde s-ar fi aflat ei.
Primul care a ajuns pe coasta de vest a Indiei, în apropierea orașului Calicut a fost Vasco da Gama, în 1498. Cel mai mare oraș al statului Goa de azi îi poartă numele (oare până când?). În acele vremuri Marea Arabiei era un soi de lac musulman pașnic, corăbii purtând negustori și pelerini la Mecca de colo-colo, din Egiptul Mameluc până în India pe jumătate islamică, din Peninsula Arabiei până în Indonezia. Când au sosit portughezii cu elanul lor creștinesc și cu caravelele înțesate cu tunuri au făcut prăpăd. Vasco da Gama s-a întors de mai multe ori în India, de data aceasta în fruntea unei flote întregi și s-a apucat de cucerirea coastei Malabar și sabotarea comerțului musulman. I-a urmat Afonso de Albuquerque, cuceritorul orașului Goa.
Pe vremea aceea Goa aparținea de Sultanatul de Bijapur și era situat pe o insulă fertilă aflată între două râuri ce se vărsau în Marea Arabiei. În plus avea un golf natural de adâncime, adăpostit de vânturile musonice ceea ce-l făcea un punct comercial extrem de important. Pe aici se importau din Ormuz cai proveniți din Persia și Peninsula Arabică, animale ce nu prea rezistau în climatul tropical al Indiei dar erau indispensabile în nesfârșitele războaie purtate între statele rivale. Goa era aprig disputată de regatul musulman Bijapur și cel hindus din Vijayanagar dar până la urmă a ajuns pe mâna portughezilor. Dându-și seama de importanța strategică a locului Albuquerque l-a cucerit în anul 1510 și l-a transformat în capitală a noilor posesiuni portugheze.
Se spune despre portughezi că au venit „cu o pană într-o mână și o sabie în cealaltă”. Pe de o parte au deschis o punte de legătură între lumi diferite ce nu prea aveau contact una cu cealaltă, au descris lumile aceastea noi, au făcut hărți au învățat limbi noi dar au dus și inchiziția în acele locuri și au profitat din plin de bogățiile găsite. Spre cinstea lor nu au fost la fel de „rasiști” ca alți cuceritori, amestecându-se cu populația locală fără să strâmbe prea tare din nas. În zilele noastre poți întâlni în Goa o mulțime de oameni purtând nume portugheze pe de o parte datorită căsătoriilor mixte și pe de altă parte datorită fervoarei misionailor creștini.
Pe la mijlocul secolului al 16-lea, orașul Goa a fost centrul misionarilor veniți în est. Mai toate ordinele religioase catolice aveau un sediu aici. În anul 1775 a fost însă abandonat deoarece populația a fost decimată de frecvente epidemii de malarie și holeră. Sediul viceregelui s-a mutat în apropiere, într-un orășel numit Panaji (sau Panjim). Vechiul oraș a continuat să fie capitala de jure până în 1843. De atunci se vorbește de Velha Goa – Goa veche și de Nova Goa (Panjim) – Goa nouă.
Velha Goa
Vizita noastră în Goa cea veche a fost interesantă dar și tristă oarecum. Am văzut aici trei biserici baroce portugheze imense dar cam necăjite. Două dintre ele erau în reparații capitale așa că nu le-am putut inspecta pe îndelete. În interior erau cam austere, aproape protestante, doar altarele și câteva capele laterale aminteau de exuberanța barocului catolic. Stăteau bietele de ele în jurul unei piețe imense dar cam părăsite, înconjurate de verdeață și nu de forfota unui oraș viu.
Prima oprire am făcut-o la Basílica do Bom Jesus, sediul ordinului iezuit din Goa, construită între anii 1594 și 1605. Nu am putut păși în nava ei centrală pentru că era închisă pentru reparații dar am putut ajunge printr-un claustru la o capelă ce adăpostea cea mai mare comoară a bisericii, moaștele Sfântului Francisc Xavier, apostolul Indiilor și al Japoniei, prietenul apropiat al lui Ignatius of Loyola și cofondator al ordinului iezuit. Francisc Xavier a murit în anul 1552 pe o insulă aflată în sudul Chinei unde a și fost înmormântat inițial. Apoi corpul său a fost adus în Malacca și de acolo în Goa, în 1553 și spre surprinderea tuturor nu putrezise deloc. Poate de aceea a fost beatificat în 1619, de Papa Paul al V-lea şi canonizat în 1622, de Papa Grigore al XV-lea. Rămășițele sale pământești stau astăzi într-o raclă de sticlă încastrată într-un sicriu de argint meșterit de argintari din Goa. Sicriul este așezat într-un mausoleu de marmură executat de artiști florentini și oferit de Marele Duce al Toscana, Cosimo al III-lea de Medici. Moaștele Sfântului Francisc Xavier sunt expuse pentru a putea fi văzute de pelerini (e coborât la nivelul solului) la fiecare zece ani și am înțeles că dacă rămâneam în Goa până prin noiembrie sau decembrie am fi avut și noi posobilitatea de-a le vedea. La data vizitei noastre stăteau însă undeva sus, în mijlocul monumentului.
Următoarele biserici pe care le-am vizitat se găseau una lângă cealaltă, nu departe de Basílica do Bom Jesus. Mi s-au părut mai prietenoase din pricina culorii lor de un alb-imaculat.
Prima în care am intrat a fost Igreja de São Francisco de Assisi. Din păcate a trebuit să și ieșim extrem de repede din pricina șantierului din interior. Ce-am apucat să văd totuși aici a fost un minunat altar aurit. Biserica aceasta aparține ordinului franciscan, stabilit în Goa încă din anul 1517. Biserica pe care am văzut-o noi a fost construită însă mult mai târziu, prin anul 1661.
Apoi am vizitat Sé Catedral de Santa Catarina, catedrala vechiului oraș Goa, construită pentru a comemora victoria portughezilor din 1510. Orașul fusese cucerit în ziua Sfintei Ecaterina de Alexandria și astfel biserica i-a fost închinată ei. Construcția actualei clădiri a început în 1562 dar a fost terminată abia în 1619. Și aici ne-am împiedicat nițel în schele dar reparațiile erau aproape terminate și am putut da un ocol navei principale și ajunge până în fața altarului.
Cam atât despre măririle și decăderile catolicismului în India. Bisericile acestea imense mi s-au părut cam triste și părăsite dar poate e doar o falsă impresie. Cam 25% din populația statului Goa este încă creștină și s-ar putea ca de sărbători să fie mult mai animate.
Nova Goa
Ultima oprire a zilei a fost în Panaji, actuala capitală a statului Goa. N-am prea avut timp de explorări acolo, dealtfel era și foarte cald așa că nu-mi ardea deloc să mărșăluiesc pe străzi. Ar fi fost interesant de vizitat aici o altă biserică portugheză dar era cam departe așa că am preferat să mă învârt doar prin jurul punctului nostru de întâlnire. Punctul acesta se afla la picioarele unei statui ciudate prilej cu care am mai aflat o trăznaie. Statuia îl reprezenta pe Abade Faria hipnotizând o tânără domniță. Ce căuta un pionier al studiului științific al hipnozei în Goa? Ei bine, Jose Custodio de Faria (1756-1819), fondatorul teoriei și metodei de hipnoză prin sugestie s-a născut nu departe de Panaji, în Candolim-Goa.
Și cu asta basta excursia opțională. Nu mult după prânz am ajuns la hotel, să ne facem bagajele. Am mai avut timp de o plimbare pe înserat pe malul mării și după aceea am luat drumul aeroportului.
Fii primul care comentează