Am ajuns în Les Baux de Provence spre seară. L-am zărit de departe stând mândru pe vârful stâncii, salutând soarele ce apunea. Impresionantă priveliște. Ziduri de cetate răsărind din munte, înalte, puternice, de necucerit parcă. Privit de la depărtare nu-i vedeai slăbiciunea. Nu-ți dădeai seama că ai de fapt de-a face cu un bătrân cârcojat și vlăguit. Frumos totuși.
M-am grăbit să las mașina în parcare, să nu ratez ultimele raze ale soarelui ce se grăbea să se-ascundă în spatele munțitor. Cinci euro zicea Horodateur-ul, pentru o zi întreagă. Care zi? mi-am zis eu cu ciudă, o să stau cel mult o oră. Pe când îmi făceam eu calculele, dacă merită sau nu să risc o parcare fără să plătesc taxa, numai ce aud că mă strigă o doamnă de pe cealaltă parte a drumului. Nu, nu, nu lua bilet – zice ea – noi tocmai plecăm și-i păcat de banii pe care-i dai, îți lăsăm noi biletul nostru. Și uite-așa dilema mea și-a găsit repede rezolvarea. Francezii seamănă cu românii. Câteodată …
După câțiva pași la deal în sus, iată-mă ajunsă la porțile vechiului oraș. În zilele noaste călătorii nu au voie să intre în el decât pe post de pietoni. Motorizați sunt doar cei 22 de locuitori care-și mai au reședința aici. Ce diferență față de vremurile de glorie de odinioară, când se spune că în Baux trăiau aproape 4000 de oameni.
Da, Les Baux de Provence e un orășel părăsit. Melancolic, blând, purtându-și cu eleganță anii. Chiar și așa, e înscris pe lista cu „Les plus beaux villages de France” motiv pentru care îi trec pragul mii și mii de călători. La ora când am ajuns eu însă, n-am găsit picior de vizitator. Un plus. Pe de altă parte, am dat doar peste uși închise. Poarta cetății era ridicată, magazinașele închise, galeriile de artă așișderea.
Nici o pagubă. Am rătăcit fără griji pe străduțe meditând liniștită la mărirea și decăderea lui Baux de Provence.
Pe vremea trubadurilor principii ce stăpâneau Les Baux făceau parte dintr-una dintre cele mai puternice și bogate familii din Provence. Erau mândri nevoie mare și, conform mitologiei propri, se trăgeau tocmai din Baltazar, unul din cei trei regi magi ce i-au adus daruri lui Iisus. De aceea blazonul lor purta steaua de la Betlehem. Blazonul flutură și în zilele noastre pe meterezele cetății, în cu totul alt context, desigur. Curtea lor era una dintre cele mai cultivate și mai sofisticate din acea vreme. Ce frumos trebuie să fi fost să auzi cântecele menestrelilor în serile calde de vară provensală. Dar linia Casei de Baux s-a stins demult. După ce Provence a fost înghițită de regatul francez, Baux a fost dăruit familiei Grimaldi. Si așa se face că în zilele noaste titlul de marchiz de Baux îl poartă principele de Monaco.
Pe vremea războaielor religioase Baux a devenit protestant. Se mai văd ceva rămășițe calvine și în zilele noastre, în inscripția de deasupra unei ferestre ce zice : Post tenebras lux 1571. Adică, După întuneric, urmează lumina.
Pe vremea lui Richelieu Baux a fost de parte Frondei, lucru ce i-a dus pieirea. Cardinalul i-a pus gând rău și, ca să fie sigur că nu-i va mai crea probleme, l-a „aranjat” cu tunurile.
Pe la 1820 în preajma satului a fost descoperit un minereu nou din care s-a prelucrat pentru prima oară aluminiul. Bauxita și-a luat numele de la Baux de Provence. Minele au fost secătuite demult, doar un bolovan a fost lăsat drept martor pentru perioada industrială a satului.
În zilele noastre turismul e la putere. Obosit, satul îi primește cu îngăduință și pe acești noi invadatori. Fără curiozitatea lor poate ar fi dispărut de pe fața pământului.
Fii primul care comentează