De-a lungul râului Iordan
Jurnal din Israel - capitolul 7

În călătoria noastră prin Israel și Iordania, râul Iordan apărea mereu când nu ne așteptam. Îl vedeam de sus, din hotelul nostru din Tiberiada, îl traversam la granițe, îl întâlneam lângă locuri de botez, mănăstiri și deșerturi. Uneori părea un simplu râu oriental, mic și tulbure. Alteori, axa în jurul căreia gravitează o parte întreagă din memoria biblică a lumii.

Marea Galileei

Întâlnirea noastră cu râul Iordan s-a făcut în Tiberiada, pe malul lacului Ghenizaret, numit și Marea Galileii. Hotelul unde urma să dormim primele două nopți era cocoțat sus, pe dealurile orașului, și privea peste luciul lacului până spre mult râvnitele înălțimi Golan.

Seara, apa se întuneca încet sub dealurile Galileii, iar dimineața soarele răsărea direct dinspre Golan, luminând lacul cu o strălucire aproape metalică. Greu de crezut că toată întinderea aceea de apă se află la peste două sute de metri sub nivelul mării și că de acolo pornește mai departe Iordanul în drumul lui spre Marea Moartă.

În zilele petrecute acolo, lacul ne-a însoțit pretutindeni. Îl vedeam dintre dealuri, îl simțeam în briza care mai domolea căldura Galileii și, într-o zi, am ieșit chiar și într-o mică croazieră cu un vas construit în stil antic, spre bucuria inevitabilă a tuturor grupurilor de pelerini.

Yardenit

După ce ne-am luat rămas bun de la Marea Galileii, am început coborârea spre sud, de-a lungul râului Iordan. Înainte de a trece granița dintre Israel și Iordania, am oprit aproximativ un ceas la Yardenit, pentru o baie facultativă în apa Iordanului și un soi de botez ad-hoc.

Locul acesta a fost amenajat în 1981 lângă kibbutzul Kinneret, ca alternativă israeliană la locul tradițional al botezului Domnului, aflat mult mai la sud, într-o zonă de graniță greu accesibilă multă vreme. Yardenit nu pretinde, cel puțin nu serios, că ar fi locul exact unde Iisus a fost botezat de Ioan. Este mai degrabă o soluție modernă pentru pelerinajul contemporan, un loc sigur, ordonat și accesibil, unde oamenii pot coborî în apa Iordanului fără să treacă prin complicațiile politice ale Văii Iordanului.

Cu tot scepticismul meu de urmaș al lui Toma, locul mi-a plăcut. Pe marginea aleilor erau garduri vii, flori și plăcuțe de ceramică pe care povestea botezului Domnului era scrisă în multe limbi. Apa curgea aici curată și limpede, pe lângă terasele de piatră ale complexului, iar peștișori minusculi ciuguleau picioarele pelerinilor.

Cei care voiau să intre în râu se schimbau în cabine și coborau apoi pe trepte sigure, ținându-se de balustrade, îmbrăcați în halate albe. Totul era cât se poate de civilizat, aproape prea bine organizat pentru un râu atât de încărcat de memorie biblică.

De-acum puteam înfrunta liniștiți deșertul Iordaniei.

Muntele Nebo

În periplul nostru israeliano-iordanian am poposit și pe Muntele Nebo, în actuala Iordanie, pe platoul înalt care domină Valea Iordanului și nordul Mării Moarte. Tradiția biblică spune că aici ar fi murit Moise după cei patruzeci de ani de rătăcire prin deșert, nu înainte însă ca Dumnezeu să-i îngăduie să privească de sus Pământul Făgăduinței, țara în care lui însuși nu i-a fost permis să intre.

Priveliștea explică foarte bine legenda. După piatra seacă și culorile aride ale Iordaniei, linia verde a Văii Iordanului apare aproape neverosimilă. În zilele senine se pot vedea Ierihonul, valea fluviului și chiar dealurile din jurul Ierusalimului.

Se mai povestește că tot aici Moise ar fi lovit stânca cu toiagul și ar fi făcut să țâșnească apă dulce din piatră. Legenda locală spune că izvorul există și astăzi, ascuns sub coroana unui măslin bătrân de lângă munte. L-am zărit și noi în depărtare, dar n-am coborât să-i încercăm apa. Din lipsă de timp, bineînțeles, nu din pricină că drumul ar fi fost greu pentru niște turiști cam leneși din fire.

Călătorul din zilele noastre găsește pe Nebo, pe lângă căldură înăbușitoare, piatră seacă și câțiva pomișori ce rezistă eroic arșiței, ruinele unei importante mănăstiri bizantine ridicate aici încă din secolul al IV-lea, la puțin timp după ce Imperiul Roman a devenit creștin. Locul a fost unul dintre marile centre de pelerinaj ale Orientului bizantin, iar călugării au acoperit podelele bisericii cu mozaicuri remarcabile reprezentând animale, scene de vânătoare și motive geometrice. O parte dintre ele se păstrează și astăzi, protejate în interiorul sanctuarului modern construit de franciscani deasupra ruinelor.

În apropiere se află și câteva monumente moderne. Cel mai cunoscut dintre ele este o sculptură uriașă în formă de toiag răsucit în șarpe, inspirată de șarpele de bronz ridicat de Moise în pustiu pentru vindecarea evreilor mușcați de șerpi veninoși. Mai târziu, imaginea avea să treacă și în simbolistica creștină, iar în medicina modernă toiagul cu șarpe a devenit simbol al vindecării, la concurență cu toiagul lui Asclepios.

Un alt monument poartă inscripția „Unus Deus Pater Omnium Super Omnem” și încearcă să sugereze originea comună a celor trei mari religii monoteiste. În piatra lui, Moise, Iisus și Mahomed par să conviețuiască surprinzător de pașnic. Dar privind istoria ultimelor secole din Orientul Apropiat, ai uneori impresia că monumentul acela stă mai degrabă ca o speranță pierdută în deșert decât ca o realitate.

Dar momentul cel mai puternic a fost când am privit de sus, până hăt-departe, spre linia verde a Văii Iordanului. Dacă noi, veniți doar pentru câteva zile în Orient, ne-am bucurat atât văzând-o, ce s-o fi întâmplat în sufletele evreilor care fugiseră din Egipt după zeci de ani de deșert?

Locul Botezului Domnului

Reîntâlnirea noastră cu râul Iordan s-a produs tot la o graniță, dar mult mai la sud, în apropiere de Qumran și de nordul Mării Moarte.

Înainte de a părăsi Iordania am oprit la Al-Maghtas, locul pe care tradiția creștină îl identifică drept locul botezului lui Iisus de către Ioan Botezătorul. Bizantinii ridicaseră aici biserici și locuri de pelerinaj încă din primele secole creștine, iar râul atrăgea pelerini cu mult înainte de apariția frontierelor moderne dintre Israel și Iordania.

Locul m-a surprins prin simplitatea lui. Deșert, stufărișuri, căldură și un Iordan îngust și tulbure, retras spre malul israelian. Nimic grandios și nimic împopoțonat excesiv. În mod ciudat, tocmai asta îl făcea credibil. Părea mai apropiat de lumea aspră și provincială a Orientului antic decât multe dintre sanctuarele perfect lustruite ale pelerinajului modern.

Râul însuși s-a schimbat mult de-a lungul ultimului secol. Israelienii, iordanienii și sirienii i-au captat apa pentru agricultură și orașe, iar Iordanul de astăzi este mult mai mic decât în trecut. În plus, zona a devenit după războaiele arabo-israeliene o frontieră militarizată și a rămas mult timp greu accesibilă.

Și totuși, ghidul nostru ne povestea că de Bobotează locul se transformă complet. Mii de pelerini se adună atunci pe ambele maluri ale râului și sărbătoresc împreună. Trebuie să fie impresionant să vezi, în mijlocul acestui peisaj arid și tensionat, oameni veniți din toată lumea coborând în același râu mic și tulbure.

Marea Moartă

Ne-am luat rămas bun de la râul Iordan în apropiere de Qumran, nu departe de locul unde fluviul își sfârșește drumul în apele grele ale Mării Moarte. După Galileea verde și Valea Iordanului, peisajul devenea din ce în ce mai arid, mai mineral și mai tăcut.

După ce ne-am chinuit o vreme cu formalitățile de frontieră, am fost recuperați de Gheorghe, ghidul nostru israelian, spre marea noastră bucurie. Drept cadou de bun revenit în Israel, am primit mai întâi un popas strategic la un magazin specializat în produse cosmetice cu nămol din Marea Moartă, una dintre marile industrii locale ale regiunii.

A urmat apoi întâlnirea propriu-zisă cu marea. Sau mai degrabă cu saramura ei.

Marea Moartă se află la peste 430 de metri sub nivelul oceanului planetar, în cea mai joasă depresiune continentală de pe Pământ. Apa ei conține o concentrație enormă de sare și minerale, de aproape zece ori mai mare decât cea a oceanelor, astfel încât aproape nimic nu poate trăi în ea. În schimb, oamenii plutesc fără nici un efort, într-o poziție ușor ridicolă.

Pentru cine se încumeta, excursia oferea și un ceas de bălăceală în combinația aceea stranie de mare, lac sărat și experiment chimic natural. În apa Mării Moarte nu înoți cu adevărat. Mai degrabă plutești rigid și puțin caraghios, împins la suprafață de cantitatea enormă de sare, având grijă în permanență să nu-ți intre apă în ochi. Altfel, te ia dracu.