Via Crucis
Jurnal din Israel - capitolul 13

Drumul Crucii (sau Via Crucis sau Via Dolorosa), acela din copilărie, a rămas pentru mine o amintire frumoasă. Obișnuiam pe-atunci să mergem cu toții, bunici, părinți și copii, la iarbă verde, în mai toate duminicile când vremea frumoasă ne îndemna să ieșim din casă. Una din destinațiile noastre preferate era Mănăstirea Maria Radna. Îmi plăcea nespus târgul cu jucărioare din fața bisericii. Intotdeauna căpătam un dar, o minge de hârtie umplută cu rumeguș legată de un elastic, de făceam mare mizerie când se spărgea, vată de zahăr, un fluier de lemn sau unul ceramic din acelea pe care mai întâi le umpleai cu apă și apoi suflai, luându-te la întrecere cu păsările pădurii.

Pe dealul din spatele mănăstirii era amenajată o Via Crucis. O cărare pietruită urca dealul în zig-zag iar din loc în loc erau amenajate vitrine din spatele cărora statuete de ghips spuneau o poveste. Țin minte că priveam fascinată personajele un pic cam șifonate și de fiecare dată voiam să deslușesc ce vroiau să spună. Părinții mei îndulceau pastila pe principiul că lucrurile rele nu trebuie să ajungă la urechile copilului, așa că povestea cea adevărată s-a născut cu greu în capul meu.

Și iată că peste ani și ani, am ajuns și eu pe Drumul Crucii, cel din Ierusalim, pe care se spune că ar fi pășit Iisus. Zic se spune, pentru că nimeni nu știe cu certitudine dacă e cel adevărat sau nu, au existat mai multe propuneri de-a lungul timpului. Unii spun că Iisus și-ar fi început calvarul undeva pe muntele Sion, din preajma Pretoriului roman, locul unde se țineau judecățile. Alții susțin că ar fi început de lângă Poarta Leilor din fortăreața Antonia, reședința lui Pilat din Pont. Din fericire Muntele Golgotei e mai puțin disputat. În Evul Mediu existau concomitent două rute oficiale, în funcție de proprietarii bisericilor construite de-a lungul lor. Pelerinii urmau acea Via Dolorosa pe care o indica confesiunea de care aparțineau.

Drumul Crucii din zilele noastre este cel stabilit în secolul al 18-lea. Străbate străduțele vechiului Ierusalim pornind de lângă Poarta Leilor, până la Biserica Sfântului Mormânt. Drumul nu e lung (aproximativ 600 de metri) și panta e lină, așa că e ușor de parcurs. Pelerinul va poposi desigur la cele 9 opriri care marchează momentele tradițional asociate Patimilor lui Iisus. Alte 5 opriri sunt înghesuite toate în Biserica Sfântului Mormânt. Unele opriri sunt marcate prin biserici și capele împodobite cu fresce și mozaicuri, altele doar prin câte o placă discretă prinsă pe zid.

Biserica Sfântului Mormânt nu este, de fapt, o biserică în sensul simplu al cuvântului. Este mai degrabă un teritoriu sfânt împărțit între mai multe comunități creștine, fiecare cu drepturile, orele, altarele, capelele și susceptibilitățile ei. Grecii ortodocși, catolicii franciscani și armenii au cele mai mari drepturi, iar copții, sirienii și etiopienii păstrează la rândul lor locuri și prerogative mai mici, dar apărate cu aceeași îndârjire.

Toată această conviețuire se sprijină pe așa-numitul Status Quo, un aranjament fixat în epoca otomană, care stabilește cine are voie să facă ce, unde și când. Pe hârtie pare o soluție de pace. În realitate, îngheață de secole o neîncredere reciprocă atât de mare încât până și o scară uitată pe fațada bisericii a ajuns celebră tocmai pentru că nu poate fi mutată fără acordul tuturor.

De aceea Biserica Sfântului Mormânt mai mult m-a tulburat decât m-a liniștit. În locul unei singure biserici, am găsit un labirint de capele, altare, candele, procesiuni și frontiere invizibile. Golgota este împărțită. Mormântul este împărțit. Până și timpul rugăciunii este împărțit. Iar la intrare, cheia este păstrată de două familii musulmane, tocmai pentru ca niciuna dintre comunitățile creștine să nu pară stăpâna locului.

La un moment dat, am fost măturați din fața Golgotei pentru a face loc unor închinări succesive ale clericilor aparținând diferitelor comunități creștine. Veneau fiecare cu veșmintele, ritualul și ordinea proprie, traversând aceeași biserică aproape în pas de defilare. Spectacolul avea ceva ușor absurd. În locul unei singure Biserici vedeai coexistând, uneori destul de tensionat, mai multe lumi religioase suprapuse.

Biserica însăși seamănă cu un organism crescut haotic timp de aproape două milenii. Capele, scări, culoare și încăperi apar unele peste altele fără prea multă logică aparentă. Cobori mult sub nivelul actual al străzilor și descoperi alte spații, alte altare și alte comunități creștine ascunse prin subsoluri și colțuri întunecoase. Armeni, copți, etiopieni, ortodocși, catolici, fiecare pare să fi ocupat cândva câte un strat al acestui labirint religios.

Există în toată această situație ceva aproape neverosimil și totuși perfect potrivit pentru Ierusalim. Locul care ar trebui să vorbească despre moarte și înviere vorbește, fără să vrea, și despre orgoliu, memorie, frică, posesie și neputința oamenilor de a lăsa neatins ceea ce numesc sfânt.

Prin urmare, Drumul Crucii din Ierusalim nu a reușit să sădească în mine amintiri la fel de frumoase ca cele din copilărie. Poate e de vină acreala maturității, care vede mai ușor partea goală a paharului. Gustul pe care mi l-a lăsat a fost unul amărui, schismatic, aiuritor și ușor ipocrit.

De-a lungul lui se văd prea limpede ciondănelile dintre frații creștini. Multe dintre lăcașurile odinioară întregi sunt astăzi împărțite între ortodocși, catolici, armeni, copți sau etiopieni după reguli complicate și fragile. Biserica Sfântului Mormânt m-a zăpăcit cu totul. Nu am reușit să găsesc acolo liniștea unei comuniuni adevărate. M-a uimit piatra Golgotei, ascunsă aproape complet sub lespezi și podoabe. M-a mirat zelul cu care unii pelerini frecau piatra mirungerii cu obiecte personale. M-a apăsat coada de la intrarea în capela mormântului propriu-zis și teatralitatea unor gesturi religioase. Am văzut prea multă materie și prea puțin spirit.

Și totuși, n-ar trebui să uităm nici o clipă că locul Mormântului este și locul Învierii. Dincolo de candele, rivalități și slăbiciuni omenești, oamenii continuă să vină aici de aproape două mii de ani pentru aceeași credință. Așa cum spune și vechea cântare:

Am plecat de la Sfântul Mormânt cu gândul la vorbele tatălui meu, care nu înțelegea de ce simțeam nevoia să străbat mări și țări pentru a fi fericită. Ce-ți lipsește acasă, ce crezi că vei găsi prin alte părți? Într-o călătorie nu descoperi altceva decât ceea ce porți deja în tine. Marea călătorie e cea pe care o faci înăuntrul sufletului tău.

Și cum Lucian Blaga era unul dintre poeții lui preferați, am să închei cu o poezie de-a lui.