Nazaret
Jurnal din Israel - capitolul 3

Nazaret. Când rostești numele ăsta, îți vine în minte Maria și vestea primită de la Arhanghelul Gavril. Apoi copilăria lui Isus și începutul creștinătății. Bunavestirea este una dintre scenele mele preferate din toată povestea biblică – o caut mereu când intru în biserici sau muzee. La ortodocși e pictată chiar pe Ușile Împărătești: Gavril pe ușa din stânga, Maria pe cea din dreapta. Așa că să ajung în Nazaret, în locul unde s-a întâmplat povestea cu adevărat, era ceva special.

Am aflat că numele orașului vine probabil de la netzer, cuvânt ebraic pentru vlăstar sau mlădiță. E o explicație pe care o îndrăgesc cunoscătorii, pentru că se leagă de profeția lui Isaia: „O Mlădiță va ieși din tulpina lui Iesei și un Lăstar din rădăcinile lui va da„. Nu știu dacă e adevărat, dar e frumos de crezut.

Acum două mii de ani Nazaretul era un sat mic, pierdut undeva la margine de lume – poate câteva sute de oameni, case simple săpate în stâncă, un singur izvor. Greu de crezut că de aici putea să pornească ceva important. Chiar și în Biblie, Natanael întreabă ironic „poate ieși ceva bun din Nazaret?”

Astăzi e cu totul altceva. Un oraș mărișor, zgomotos, cu străzi înguste pline de mașini și magazine, cu piețe aglomerate unde se vând condimente și dulciuri. E „capitala” arabă a Israelului, cum îi place să i se spună. Evreii sunt o raritate aici – orașul aparține arabilor. Musulmani și creștini trăiesc împreună, de secole. Moscheile și bisericile sunt la câțiva pași una de alta, chemarea la rugăciune se amestecă cu clopotele, în piață toată lumea vorbește arabă. E un Nazaret foarte diferit de restul Israelului pe care îl văd turiștii, mai aproape de Orientul Mijlociu adevărat.

Când am ajuns dimineața, străzile forfoteau de pelerini. Veneau de pretutindeni – indieni în sari colorate, est-europeni cu rucsacuri uriașe, brazilieni zgomotoși, asiatici cu aparate foto atârnate de gât. Fiecare grup se îndrepta grăbit spre biserica lui, fiecare confesiune cu destinația ei.

Am aflat că există cel puțin două tradiții despre Bunavestire, poate chiar mai multe. Ortodocșii spun că Maria a auzit vocea lui Gavril la izvor, când venise după apă, și au construit biserica lor acolo. Catolicii cred că vestea a primit-o acasă, în grota unde locuia cu părinții ei, Ioachim și Ana, și au ridicat o altă basilică peste acel loc. Două povești, două biserici, la câțiva pași distanță. S-or fi întâmplat amândouă? Sau poate contează doar că s-a întâmplat.

Am intrat mai întâi în biserica ortodoxă, Sfântul Arhanghel Gavril. E mică, construită de greci în secolul al XVIII-lea, dar sub ea se ascund ruine mult mai vechi. Din curtea interioară, pe un perete, m-a întâmpinat un mozaic cu Buna Vestire – în românește. M-am simțit dintr-odată acasă, în felul ăla ciudat în care te simți când găsești ceva familiar într-un loc complet străin.

Înăuntru, din stânga altarului, coboară un coridor îngust care te duce câțiva metri sub nivelul actual al străzii, mai aproape de pământul pe care călcau oamenii în vremea Mariei. Aici era izvorul satului – singurul izvor, de fapt. Toată lumea venea aici după apă, în fiecare zi. Izvorul curge și astăzi, apa e rece și bună, la fel ca acum două mii de ani. Am băut și eu. M-am gândit că Maria a băut din aceeași apă.

Pe coridorul îngust, printre murmure de rugăciuni și foșnetul hainelor, am auzit două femei cântând. Erau rusoaice, cu voci clare și frumoase, cântau despre Maria o melodie cum doar sufletul rus poate scorni. Nu am înțeles niciun cuvânt, dar nu conta – stăteai pur și simplu și ascultai. După câteva minute li s-a alăturat preotul grupului lor, apoi un bărbat mai timid, amândoi cu voci de bariton. Acolo am înțeles zicala – doi ruși, un cor. Cred că i-aș fi ascultat ore întregi. În toată călătoria prin Israel nu am mai auzit pe nimeni să cânte așa.

Am plecat apoi spre basilica catolică. E la câteva sute de metri, imposibil să o ratezi – se vede de departe, enormă, dominând tot cartierul. Biserica Buneivestiri, cea mai mare biserică catolică din Orientul Mijlociu, a fost construită în anii ’60 de un arhitect italian, Giovanni Muzio, pe locul unde catolicii cred că a fost casa părinților Mariei.

Sub ea sunt alte ruine peste ruine, straturi și straturi de biserici mai vechi. Mai jos de toate e o grotă din secolul al IV-lea, ridicată de Elena, mama împăratului Constantin. Elena a fost prima care a transformat locurile sfinte în destinații de pelerinaj, iar urma ei se simte peste tot în Țara Sfântă. Peste grota ei au construit cruciații o basilică în stil romanic, pe care au distrus-o apoi musulmanii. Franciscanii au ridicat alta în secolul al XIII-lea și cumva au reușit să rămână aici chiar și după cucerirea arabă – lucru rar, de obicei călugării creștini erau alungați.

Biserica modernă e construită pe două nivele. Jos e grota – o peșteră naturală adaptată ca locuință, tipică pentru Nazaretul din secolul I. Aici, spun catolicii, s-a întâmplat Bunavestirea. Sus e biserica propriu-zisă, cu o cupolă în formă de con inversat care seamănă cu un crin – simbolul purității Mariei. Pe pereții din curte și din biserică sunt mozaicuri donate de comunități catolice din toată lumea. Fiecare țară și-a trimis propria reprezentare a Fecioarei cu Pruncul – una japoneză, una africană, una mexicană, una poloneză. E fascinant să vezi cum fiecare cultură o imaginează pe Maria în stilul ei artistic, cum își pune amprenta pe aceeași poveste veche de două mii de ani.

Biserica asta mi-a plăcut însă mai puțin, mă copleșea dimensiunea, modernitatea ei. Poate sunt prea obișnuită cu bisericile mici, cu icoanele vechi și înnegrite de fum, cu mirosul de tămâie și lumânări. În biserica ortodoxă, sub privirea lui Iisus Pantocrator de pe cupolă, mă simțisem bine, ca acasă. Aici, sub cupola uriașă care seamănă cu un crin stilizat, mă simțeam mică, pierdută. Nu e vina locului. E doar o chestiune de obișnuință, probabil. Sau poate că sacrul are nevoie de întuneric și de patina vremii ca să pară cu adevărat sacru.

Am plecat din Nazaret cu imaginea celor două biserici în minte – una mică, întunecoasă, cu voci de ruși cântând în adâncul pământului, cealaltă mare și impunătoare, cu Maria pictată în stil japonez și mexican. Două feluri de a fi în fața aceleiași taine. Una o primește în întuneric coborând spre un izvor, cealaltă încearcă să o strige în toate limbile lumii.

Cred că Taina e discretă. Imposibilitatea noastră de o primi a devenit însă cam mare. Poate de aceea construim din ce în ce mai grandios – pentru că nu mai știm să stăm liniștiți lângă un izvor și să ascultăm.