Muntele Tabor - 🇮🇱 Israel

Muntele Tabor se înalță singur, rotund și verde, în marginea nordică a câmpiei Izreelului. Un munte izolat și ușor de recunoscut, ridicându-se singur deasupra câmpiei. Numele Tabor pare să aibă origine semitică și a fost pus în legătură cu ideea de înălțime sau chiar de ombilic, centru al lumii.

Încă din primii ani ai creștinismului, Taborul a fost asociat cu „muntele înalt” pe care Iisus i-a dus pe Petru, Iacov și Ioan și li s-a arătat în slavă. Schimbarea la Față – momentul în care chipul Lui a strălucit ca soarele, hainele I s-au făcut albe ca lumina, iar Moise și Ilie au apărut lângă El vorbind despre moartea și învierea care avea să vină. Petru, copleșit, a vrut să facă trei colibe – una pentru Iisus, una pentru Moise, una pentru Ilie – ca să rămână acolo pentru totdeauna. Dar un nor luminos i-a acoperit și au auzit vocea lui Dumnezeu: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit; pe Acesta ascultați-L.”

Încă din secolul al IV-lea, episcopul Chiril al Ierusalimului spunea că pentru el, Muntele Tabor e cel pe care s-a urcat Hristos, iar nu Muntele Hermon. Până la sfârșitul secolului al IV-lea, pe munte se înălța deja o biserică creștină. În secolul al VI-lea existau trei biserici care reprezentau cele trei colibe ale lui Petru. Taborul devenise episcopie și atrăgea monahi și mii de pelerini.

În timpul cruciaților s-au așezat pe Tabor călugări benedictini, iar în secolul al XII-lea au construit o basilică romanică puternică. După izgonirea cruciaților, fortificațiile și edificiile creștine au fost distruse în mare parte, iar musulmanii au întărit vârful muntelui cu ziduri și turnuri.

Astăzi culmea muntelui este împărțită între creștini. În partea de sud-est se află mănăstirea franciscană cu Bazilica Schimbării la Față, construită în 1924 peste ruinele bazilicii cruciate. În partea de nord-est se află mănăstirea greco-ortodoxă, cu Biserica Schimbării la Față și Biserica Sfântului Prooroc Ilie.

Mănăstirea ortodoxă are o poveste românească. În anul 1843, arhimandritului Irinarh Roset, metanit din Mănăstirea Neamț, i s-a dat de Dumnezeu ca sarcină să repare această sihăstrie părăsită. După lungi osteneli în Țara Românească și Moldova, a plecat cu ucenicul său, Nectarie Banul, la Locurile Sfinte și s-au stabilit pe Muntele Tabor. Aici au petrecut împreună șaisprezece ani în desăvârșită sihăstrie. În 1859, Cuviosul Irinarh a început construcția bisericii, dar n-a reușit s-o termine – s-a mutat la cele veșnice în 1863. Ucenicul său, Nectarie, a terminat lucrarea și a menținut rânduiala slujbei în limba română până în 1890. Astăzi mănăstirea e locuită de călugări greci și aparține canonic Mitropoliei Ortodoxe de Nazaret.

Am urcat pe munte cu autobuzul nostru cel de toate zilele, pe drumul care serpuiește în curbe strânse pe panta abruptă. Acum aproape o mie șase sute de ani, drumul era mult mai greu, se spune că pelerinii urcau peste patru mii de trepte săpate în piatra muntelui. Jos, în câmpie, rămăseseră lanurile verzi și aurii ale văii Izreelului, întinse până la orizont. Apocalipsa îi spune Câmpia Armaghedonului, locul unde se va da ultima bătălie dintre Bine și Rău, la sfârșitul lumii.

Am intrat în mănăstire prin turnul clopotniță de piatră bej, cu cupola și crucea strălucind în soare. Ne-a primit o călugăriță română, care a vorbit cu noi în românește și ne-a povestit despre mănăstire, despre arhimandriții Irinarh și Nectarie, despre cum e să trăiești aici, departe de casă. Apoi ne-a condus înăuntru, în Biserica Schimbarea la Față. Înăuntru totul strălucește, catapeteasma, frescele galben-aurii de pe pereți aduse la viață de lumina ce intră prin ferestre. În grădina din spatele mănăstirii stau trei mici piramide acoperite cu scoici și cochilii, cu panouri pictate decolorate pe fațade. Cele trei colibe ale lui Petru, transformate în mici tabernacole de grădină.

După ce am ieșit afară am admirat pe îndelete priveliștea ce se vedea spre valea Izreelului. De sus, câmpia se întindea ca o mare de verdeață și aur, cu pete de pământ arat, cu sate și drumuri. Undeva acolo jos era Megiddo, cetatea strategică unde s-au dat atâtea bătălii de-a lungul istoriei. Câmpia Armaghedonului – locul unde, spune Apocalipsa, se va da ultima luptă la sfârșitul lumii.

Stăteam sus pe muntele unde Iisus s-a arătat în slavă apostolilor și priveam jos spre locul unde se va da bătălia finală. Ciudat contrast – gloria și apocalipsa, începutul și sfârșitul, totul vizibil dintr-o singură privire.