Pe Muntele Fericirilor - 🇮🇱 Israel

Undeva pe un deal din nordul Galileii, nu departe de Capernaum, pe malul Mării Tiberiadei, pelerinii din secolul al IV-lea au hotărât că acesta e locul unde Iisus a rostit predica de pe munte. Au construit o bisericuță și au marcat locul pe drumul pelerinajelor lor. Astăzi, după aproape două mii de ani, biserica e alta – modernă, octogonală, cu o cupolă aurie-verzuie – dar pelerinii tot vin.

Când am ajuns noi era cald, foarte cald. Soarele ardea violent și căutam umbră oriunde se putea. Grădina din jurul bisericii era luxuriantă – palmieri, chiparoși înalți, bougainvillea roz cățărată peste tot, gazon verde-intens. Între flori și tufe, împrăștiate prin grădină ca niște pietre de hotar ale unui drum invizibil, erau tablete albe de piatră. Pe fiecare era scrisă câte o Fericire.

Am umblat prin grădină vânând tabletele. „Blessed are the meek, for they shall possess the earth.” „Blessed are the pure in heart, for they shall see God.” Le-am citit pe rând, la umbra palmierilor, cu Marea Galileii albastră în vale și căldura tremurând în aer.

Deși biserica e catolică – aparține franciscanilor – are forma unei biserici ortodoxe, octogonală, cu opt ferestre pe fiecare latură. Opt ferestre pentru opt Fericiri. Înăuntru e simplă, luminoasă, liniștită. Cupola aurită plutește deasupra altarului alb, lumina intră din toate părțile. Nu e nimic grandios aici, nimic care să te copleșească. E un loc mic, intim, făcut pentru cugetare.

În fața bisericii, la umbra unui ficus imens cu trunchi gros și rădăcini noduroase, stăteau grupuri mici de oameni. Unii se rugau, alții șopteau, alții doar stăteau în tăcere și priveau spre lac. Era liniște, în ciuda căldurii, în ciuda pelerinilor. O liniște ca de grădină veche, unde timpul curge altfel.

Mi-am amintit de predica asta în timp ce citeam tabletele. E atât de simplă, atât de directă. Fără dogme încâlcite, fără tomuri de filozofie, fără concilii ecumenice disecând natura divină sau umană a Mântuitorului. Doar câteva propoziții simple, pe înțelesul oricui. „Fericiți cei săraci cu duhul.” „Fericiți cei blânzi.” „Fericiți cei curați cu inima.”

Și totuși cine le poate urma întocmai? Poate că asta e frumusețea lor – sunt simplu de înțeles dar aproape imposibil de trăit. Sunt un țel, nu o regulă. O direcție, nu o dogmă.

Am plecat de acolo cu imaginea grădinii în minte – tabletele albe împrăștiate printre flori, ficusul bătrân dând umbră, lacul albastru în vale. Și cu cuvintele acelea simple, rostite acum două mii de ani pe un deal din Galileea:

Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor.
Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.
Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul.
Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.
Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui.
Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.
Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.
Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este împărăția cerurilor.
Fericiți veți fi voi când vă vor ocărâ și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind din pricina Mea.
Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri.