Capernaum & Tabgha
Jurnal din Israel - capitolul 6

După Cana, Nazaret, Tabor și Muntele Fericirilor, începeam să înțeleg că Galileea din Evanghelii fusese o lume foarte mică. Totul se petrecea în jurul lacului Ghenizaret. Satele erau apropiate între ele, dealurile joase, iar viața oamenilor se învârtea în jurul pescuitului, agriculturii și drumului comercial care lega Egiptul de Siria. În copilărie îmi imaginasem întotdeauna o lume aproape legendară. În realitate, Galileea era o provincie periferică și destul de săracă a Imperiului Roman.

Iar centrul acestei lumi mici pare să fi fost Capernaumul.

Orașul apare atât de des în Evanghelii încât aproape devine decorul principal al vieții publice a lui Iisus în Galileea. Aici locuia Petru, aici predica Iisus în sinagogă, aici vindeca bolnavi și tot de aici pleca spre celelalte sate din jurul lacului. După Nazaret, unde crescuse, Capernaumul pare să fi devenit adevărata lui bază galileeană.

Când ajungi acolo, locul surprinde prin cât de mic este. Ruine joase din bazalt negru, străzi înguste și piatră arsă de soare. Nimic monumental. Tocmai asta e poate impresia cea mai puternică din Galileea: disproporția dintre dimensiunea modestă a locurilor și uriașa lor încărcătură istorică.

Deasupra ruinelor se ridică însă construcția aceea modernă și stranie din beton și sticlă, suspendată pe piloni, care pare aproape o navă spațială coborâtă peste satul antic. Sub ea se află ceea ce tradiția consideră casa lui Petru. Arheologii au descoperit acolo o casă obișnuită din secolul I, care pare să fi fost transformată foarte devreme în loc de adunare pentru primii creștini. Mai târziu, bizantinii au construit deasupra ei o biserică octogonală, iar sanctuarul modern încearcă astăzi să protejeze toate aceste straturi suprapuse. Locul spune foarte bine cum funcționează memoria în Țara Sfântă. O casă modestă de pescar devine, secol după secol, unul dintre centrele lumii creștine.

La câțiva pași se ridică și sinagoga albă din Capernaum, una dintre cele mai impresionante din Israel. Contrastul ei cu bazaltul negru al satului e aproape violent. Dar și aici lucrurile sunt mai complicate decât par la prima vedere. Sinagoga actuală datează din secolele IV–V, deci e puțin probabil ca Iisus să fi predicat în clădirea pe care o văd astăzi turiștii. Cel mult, ea a fost ridicată peste fundațiile unei sinagogi mai vechi din vremea lui.

De fapt, sentimentul acesta te urmărește permanent în Țara Sfântă. Aproape nimic nu poate fi demonstrat cu certitudine absolută. Locurile plutesc între arheologie, tradiție și dorința oamenilor de a fixa în piatră episoadele Evangheliilor. Uneori ai impresia că vezi istorie. Alteori, reinterpretări și imaginație pioasă ridicate unul peste altul timp de două mii de ani.

Petru însuși pare inseparabil de această Galilee simplă și provincială. Pescar de pe lacul Ghenizaret, impulsiv, schimbător, uneori curajos și alteori fricos, foarte departe de imaginea solemnă pe care o vor construi mai târziu icoanele și marile bazilici. În Capernaum îl simți încă aproape de lumea lui adevărată: bărci, plase, apă și sate mici de pe marginea lacului.

La Tabgha am oprit la biserica numită de catolici Church of the Primacy of St. Peter, iar de ortodocși Biserica reabilitării Sfântului Apostol Petru. E o bisericuță mică din bazalt negru, aproape lipită de malul lacului Ghenizaret. Nu are nimic monumental. Mai degrabă seamănă cu o capelă liniștită de pe marginea apei.

În fața altarului se află o mare piatră deschisă la culoare, diferită de bazaltul negru din jur. Tradiția spune că pe ea ar fi pregătit Hristos peștele și pâinea pentru ucenici după Înviere, când li s-a arătat pe malul lacului. Tot aici ar fi avut loc și dialogul dintre Hristos și Petru, după tripla lepădare din noaptea arestării. „Simone, fiul lui Iona, Mă iubești?” Întrebarea se repetă de trei ori, aproape dureros, ca o oglindire a celor trei lepădări. Iar Petru, pescarul impulsiv și schimbător din Capernaum, este primit din nou printre apostoli.

Ultima noastră oprire din Capernaum a fost la Biserica Ortodoxă a celor Doisprezece Apostoli, construită în anii 1920 de Patriarhia Greacă Ortodoxă a Ierusalimului, pe locul pe care tradiția îl leagă de întâlnirea dintre Hristos și apostoli după Înviere. Cu turlele ei roșii și rotunde, biserica mi s-a părut neașteptat de familiară. Semăna mult cu bisericile de acasă.

În interior, biserica e acoperită aproape complet de icoane și culori puternice, în contrast total cu ruinele austere și arse de soare ale Capernaumului. Dar mai mult decât biserica mi-a rămas în minte grădina.

După piatra încinsă și situl arheologic, locul acela părea făcut pentru odihnă și pentru stat împreună. Copaci bătrâni cu ramuri întinse aproape orizontal, umbră densă, mese și bănci de piatră și lacul aproape nemișcat în apropiere. Nu era o grădină ornamentală în sens european. Mai degrabă invita la agapă.

Și poate că tocmai asta se potrivea atât de bine cu Galileea apostolilor. Lumea aceea nu era formată din mari teologi sau oameni ai palatelor imperiale, ci din pescari, drumuri prăfuite, mese comune și sate mici de pe marginea lacului Ghenizaret.

Când am plecat din Capernaum, nu ruinele îmi rămăseseră cel mai viu în minte, ci grădina aceea umbroasă de pe marginea lacului Ghenizaret. Poate pentru că acolo, mai mult decât oriunde altundeva în ziua aceea, lumea apostolilor părea încă firească și omenească.