Ierusalim
Jurnal din Israel - capitolul 12

Există orașe celebre pentru frumusețea lor, pentru bogăție sau pentru puterea lor politică. Ierusalimul este celebru dintr-un alt motiv. Pentru o mare parte a lumii, inclusiv pentru colțul european în care trăiesc eu, numele lui cântărește poate mai greu decât Roma, Parisul sau Londra. Puține orașe au adunat atâta memorie, atâtea religii, războaie, speranțe și profeții într-un spațiu atât de mic.

Și totuși, nu știu dacă Ierusalimul poate fi numit un oraș binecuvântat sau mai degrabă unul blestemat de propria lui importanță. De mii de ani, oameni diferiți îl revendică, îl cuceresc, îl pierd și îl visează din nou. Fiecare piatră pare să aparțină simultan mai multor istorii și mai multor adevăruri.

Iar după o zi și jumătate petrecută acolo, aveam mai degrabă senzația că orașul îmi scapă printre degete decât că începusem cu adevărat să-l înțeleg.

În afara porților

Așa îmi voi aminti Ierusalimul. Alb, crem și pământiu în lumina unei dimineți de mai, întinzându-se peste dealuri și văi încărcate de nume biblice, de cimitire și ziduri vechi. Eram pe Muntele Măslinilor și coboram pe drumul Floriilor spre grădina Ghetsimani și cetate, alături de alte șiruri de pelerini-turiști veniți din toate colțurile lumii.

Urma să străbatem drumul Floriilor. După cum ne spusese ghidul nostru, aveam să sărbătorim și Floriile și Paștele în aceeași zi. O întreagă săptămână comprimată într-un program turistic de câteva ore. Lumea modernă trăiește repede, până și în Ierusalim.

Drumul nostru pe Muntele Măslinilor a început la biserica Pater Noster, ridicată pe locul unde tradiția spune că Iisus i-ar fi învățat pe ucenici rugăciunea „Tatăl nostru”. Locul a fost legat de această tradiție încă din primele secole creștine, iar actuala biserică aparține ordinului carmelit și a fost construită la începutul secolului XX pe ruinele unor sanctuare mai vechi.

Spre deosebire de multe alte biserici din Țara Sfântă, Pater Noster mi s-a părut surprinzător de sobră în interior. Nu icoanele sau podoabele atrag aici atenția, ci zidurile curților din jur, acoperite cu plăci ceramice pe care rugăciunea „Tatăl nostru” este scrisă în zeci și zeci de limbi. Firește, am căutat imediat varianta românească și am găsit-o ascunsă printre toate celelalte limbi ale lumii.

De la acea înățime prima rotunjime care îți fură privirea este cupola aurită a Domului Stâncii. Ridicată pe platforma fostului Templu iudaic, a ajuns simbolul Ierusalimului modern. Sub ea se află una dintre cele mai disputate stânci din lume. Tradiția iudaică leagă locul de jertfa lui Avraam și de Templul lui Solomon. Pentru musulmani, de aici s-a ridicat Mahomed la cer, călăuzit de arhanghelul Gabriel. Iar creștinii privesc aceeași colină ca pe fundalul ultimelor zile din viața lui Iisus. Puține locuri din lume concentrează atâta memorie și atâtea revendicări într-un spațiu atât de mic.

Ne-am luat câteva clipe de răgaz lângă mica biserică Dominus Flevit, „Domnul a plâns”, ridicată pe locul unde tradiția spune că Iisus ar fi privit Ierusalimul și ar fi plâns pentru soarta lui viitoare.

Sub noi, versanții văii Chedronului erau acoperiți aproape complet de morminte. Cimitirul evreiesc de pe Muntele Măslinilor este unul dintre cele mai vechi și mai dorite locuri de înmormântare din lume. Tradiția spune că aici va începe învierea morților la Judecata de Apoi, iar mulți credincioși speră să fie printre primii chemați. Și musulmanii au cimitire chiar dincolo de vale. În Ierusalim până și morții par să aștepte ceva.

Biserica Dominus Flevit însăși este destul de modernă, construită în anii 1950, după planurile arhitectului italian Antonio Barluzzi. Cupola ei întunecată are forma unei lacrimi răsturnate, iar altarul este orientat spre panorama Ierusalimului, ca și cum întreg orașul ar face parte din interiorul sanctuarului.

Puțin mai jos am ajuns în grădina Ghetsimani, unul dintre cele mai încărcate simbolic locuri ale creștinismului. Aici s-ar fi rugat Iisus în noaptea dinaintea arestării sale, înainte ca istoria să-și urmeze cursul spre Golgota.

Măslinii bătrâni ai grădinii mi-au rămas însă mai vii în minte decât orice altceva. Trunchiurile lor răsucite și crengile argintii păreau mai degrabă niște supraviețuitori decât niște arbori obișnuiți. Desigur, copacii de astăzi nu mai sunt cei din vremea lui Iisus, deși tradiția locală insistă asupra continuității lor. Dar într-un oraș atât de obsedat de memorie și de trecut, până și arborii ajung să participe la istorie.

Lângă grădină se află și Basilica Agoniei sau Biserica Tuturor Națiunilor, ridicată tot de Antonio Barluzzi în perioada interbelică. Interiorul ei este intenționat întunecat și apăsător, pentru a sugera noaptea rugăciunii din Ghetsimani. Mozaicurile aurii și lumina filtrată prin vitralii violet dau locului un aer aproape teatral, foarte diferit de lumina violentă și pietrele arse de afară.

De pe Muntele Măslinilor se vede foarte bine și Poarta de Aur, zidită de otomani încă din secolul al XVI-lea. Tradiția spune că pe aici a intrat Iisus în cetate în săptămâna Patimilor și tot pe aici ar urma să intre Mesia la sfârșitul vremurilor. Poarta a rămas însă închisă de secole.

Orașul vechi este înconjurat și astăzi de zidurile ridicate de Soliman Magnificul în secolul al XVI-lea. Aproape fiecare poartă are mai multe nume, după tradițiile și limbile celor care au trecut pe aici de-a lungul veacurilor. Noi am intrat prin Poarta Leilor, numită și Poarta Oilor sau Poarta Sfântului Ștefan.

În orașul vechi

Dincolo de ziduri, Ierusalimul s-a schimbat imediat. Panorama ordonată de pe Muntele Măslinilor a dispărut și a fost înlocuită de străduțe înguste, arcade, prăvălii, grupuri de pelerini și un amestec continuu de limbi, mirosuri și direcții.

Ierusalimul are reputația orașului serios și religios al Israelului, foarte diferit de Tel Avivul petrecăreț și relaxat. Diferența se vede inclusiv în raportarea la tradiție și la religie. La un moment dat, municipalitatea Ierusalimului a încercat să organizeze și ea o paradă gay, după modelul celei din Tel Aviv. Protestele ultra-ortodocșilor au fost însă atât de dure încât experimentul n-a avut viață lungă.

Orașul vechi este împărțit tradițional în patru cartiere: musulman, creștin, evreiesc și armean. Pe hartă totul pare limpede și ordonat. În realitate, granițele se amestecă aproape fără avertisment. La un moment dat observi doar că lumea e îmbrăcată altfel, că firmele magazinelor s-au schimbat sau că în jur se vorbește altă limbă.

În cartierul evreiesc atrag imediat atenția evreii ultra-ortodocși, îmbrăcați aproape exclusiv în negru, cu pălării largi, perciuni și nelipsita kipa. În cartierul musulman privirea îți fuge mai ales spre femeile cu părul acoperit și spre agitația bazarurilor. Iar printre toate acestea se strecoară necontenit grupuri de turiști și pelerini, alergând cu aparate foto și sticle de apă după ghizi care încearcă să țină turma compactă prin labirintul cetății. Un balamuc perfect.

Una dintre opririle noastre a fost pe Muntele Sionului, aflat astăzi chiar în afara zidurilor cetății otomane. Numele lui apare atât de des în Biblie și în tradiția creștină încât aproape devine sinonim cu Ierusalimul însuși, deși geografia reală a orașului s-a schimbat atât de mult în ultimele trei milenii încât vechiul Sion biblic nu corespunde perfect cu dealul numit astfel astăzi. Dar la Ierusalim memoria pare mai importantă decât precizia topografică.

Am intrat mai întâi în clădirea asociată tradițional cu Cina cea de Taină. Sala de sus, numită Cenacol, arată astăzi mai degrabă ca o încăpere gotică rămasă din vremea cruciaților decât ca un loc desprins direct din Evanghelii. Într-unul dintre pereți se vede chiar și un mihrab musulman, amintire a perioadei în care clădirea fusese transformată în moschee. La Ierusalim până și clădirile par să schimbe religia odată cu stăpânii orașului.

La parter se află presupusul mormânt al regelui David, unul dintre cele mai importante locuri de rugăciune ale iudaismului. Acolo atmosfera se schimbă imediat. Evrei religioși citesc și se roagă în fața sarcofagului acoperit cu stofe brodate, iar turiștii devin dintr-odată mai tăcuți.

Nu departe se ridică și Basilica Adormirii Maicii Domnului, construită de benedictinii germani la începutul secolului XX. Exteriorul ei masiv și rotund seamănă aproape cu o fortăreață, dar interiorul este plin de mozaicuri aurii și lumini calde. Tradiția creștină leagă locul de adormirea Maicii Domnului înainte de mutarea ei la cer.

În câteva sute de metri, Muntele Sionului adună laolaltă regele David, Cina cea de Taină, Maica Domnului, cruciați, musulmani și pelerini veniți din toate colțurile lumii. Aproape un rezumat al Ierusalimului însuși.

Spre marele meu regret, noi nu am urcat deloc pe esplanada moscheilor și pe Muntele Templului. Locul are un regim special de acces și rămâne una dintre cele mai sensibile zone religioase și politice ale Ierusalimului. Am rămas astfel să privim Domul Stâncii mai ales de jos, dintre zidurile și străduțele cetății.

Am ajuns însă la Zidul Plângerii, singura parte rămasă vizibilă din marele complex al Templului iudaic distrus de romani în anul 70 d.Hr. Astăzi locul pare foarte deschis și aerisit, dar odinioară zidul era înghesuit între case și străduțe înguste ale unui vechi cartier musulman din orașul vechi. După războiul din 1967, israelienii au demolat zona pentru a crea piața largă de astăzi. Acum accesul e mai ușor, încap mai mulți oameni și locul poate fi supravegheat mult mai eficient. E și singurul punct din orașul vechi în care am trecut prin filtre serioase de securitate

Zona de rugăciune este separată în două, una pentru bărbați și una pentru femei. Între pietrele zidului credincioșii îndeasă bilețele cu rugăciuni și dorințe. Rabinii le strâng de două ori pe an, înainte de Paștele și Anul Nou evreiesc, pentru a face loc altor și altor rugăminți.

Faptul că femeile și bărbații par veniți uneori de pe planete diferite se observă și la Zidul Plângerii. În partea bărbaților era relativ liniște și ordine. Câțiva evrei ultra-ortodocși se legănau încet în rugăciune, fiecare retras în lumea lui. În partea femeilor însă era mult mai multă agitație, lume înghesuită, grupuri care vorbeau, se fotografiau și încercau să ajungă mai aproape de zid. Aproape că nu mai aveai nevoie de indicatoare ca să-ți dai seama unde începe fiecare sector.

Cetatea veche a Ierusalimului este înconjurată azi de un oraș modern, iar contrastul era aproape brutal. Dincolo de ziduri începea un alt Ierusalim, cu bulevarde largi, tramvaie moderne și cartiere întinse peste dealuri.

Am făcut și un scurt popas la așezământul românesc din Ierusalim, ascuns printre clădirile orașului modern. După atâtea limbi, rituri și istorii amestecate, întâlnirea cu o măicuță româncă bătrână avea ceva neașteptat de liniștitor. Pentru câteva clipe, Țara Sfântă părea mai puțin îndepărtată.

Pentru că hotelul nostru se afla în apropierea autogării, am putut admira mai de aproape și noul pod de tramvai al Ierusalimului, o liră gigantică suspendată deasupra străzilor aglomerate. A fost proiectat de arhitectul spaniol Santiago Calatrava și a devenit una dintre imaginile noului Ierusalim.

Podul are și o zonă pietonală construită inițial aproape în întregime din sticlă transparentă, inclusiv podeaua. Numai că ultra-ortodocșii au protestat vehement împotriva ideii că bărbații ar putea privi de jos pe sub fustele femeilor care traversau podul. Până la urmă sticla transparentă a fost înlocuită cu una mată.

Cam atât despre Ierusalimul revendicat de noi. Orașul acesta m-a zăpăcit cu totul și am rămas cu impresia că nu poate fi cuprins niciodată cu adevărat. Nu pentru că ar fi prea mare sau prea complicat, ci pentru că fiecare colț al lui pare să poarte simultan mai multe lumi. O scară poate fi sfântă pentru trei religii diferite. O piatră poate însemna victorie pentru unii și pierdere pentru alții. Un loc de rugăciune pentru cineva devine dovada istorică invocată de altcineva.

În foarte puține orașe trecutul apasă atât de greu peste prezent. Ierusalimul nu este doar un oraș locuit, ci și unul imaginat, revendicat, interpretat și visat de miliarde de oameni care nici măcar nu au fost vreodată acolo. Fiecare vine cu propriul lui Ierusalim deja construit în minte. Iar orașul real, cel cu străduțe înguste, bazaruri, tramvaie moderne, filtre de securitate, măicuțe românce, ultra-ortodocși grăbiți și grupuri de turiști obosiți, continuă să existe undeva printre toate aceste proiecții.

După o zi și jumătate, aveam impresia că nu făcusem decât să zgârii puțin suprafața orașului. Ierusalimul e prea încărcat de istorie, religie și simboluri ca să poată fi înțeles repede. Fiecare grup vede altceva în el și fiecare pleacă având impresia că a ratat ceva important.

Dacă voi mai ajunge vreodată în Israel, o să am grijă să stau măcar o săptămână în Ierusalim.