Călătorului îi șade bine cu drumul se zice pe la noi. Drept urmare, cu toate c-ar fi fost interesant să mai insistăm nițel cu explorarea deșertului din jurul lui Matin Abad, am pornit-o de dimineață la drum, continuîndu-ne incursiunea spre sudul Iranului. După două sau trei ceasuri de condus ( Mohamad ) și lenevit în autocar ( noi toți ceilalți ) am ajuns în Isfahan, un oraș-oază, capitala provinciei cu același nume și al treilea oraș ca mărime al Iranului, după Tehran și Mashhad.
De cum am intrat în oraș Afi ne-a prorocit c-are să ne placă mai mult aici decât în Tehran. Și mare dreptate a avut, cel puțin din punctul meu de vedere. Orașul mi s-a părut mult mai ordonat, mai curat, mai aerisit decât Tehranul. Ba avea și semafoare instalate pretutindeni pe la intersecții, am putut traversa străzile fără emoții, boierie curată. Afi ne-a mai povestit că orașul a fost pe vremuri capitala persană a dinastiei turcilor selgiucizi iar mai apoi a safavizilor. Astăzi este „capitala” economică a țării. Aici preocuparea de bază a oamenilor sunt afacerile, comerțul și meșteșugurile ( vechi și noi ), politica o lasă pentru cei din Tehran și religia pentru cei din Qom sau Mashhad.
Până să aprofundăm noi problemele legate de meșteșuguri și de moșteniri ale dinastiilor persane a trebuit să facem mai întâi un scurt popas în cartierul creștin al Isfahanului – cine s-ar fi așteptat la așa ceva în Republica Islamică Iran – în Julfa Nouă, cartierul armenesc.
Puțină istorie armenească
Am auzit pentru prima oară de un oraș pe nume Julfa ( sau Jolfa / Jugha / Djugha ) chiar în această primăvară, pe când umblam teleleu pe străzile din Yerevan. Am nimerit atunci într-un parc, chiar în buricul târgului, unde era un soi de expoziție dedicată hacikarelor distruse de turcii otomani și azeri de-a lungul timpului. Sunt uimitoare crucile acelea pe care armenii le știu săpa în piatră, nu pricep cum îi lasă pe unii inima să le distrugă. În parcul din Yerevan erau expuse vreo zece-douăzeci de cruci refăcute de meșteri contemporani după schițe vechi sau fotografii. Cele mai frumoase mi s-au părut copiile făcute după hacikarele din vechiul cimitir din Julfa. Originalele, printre care unele vechi de câteva sute de ani, au fost distruse de azeri, de curând, în timpul războiului din Nagorno-Karabah. Cam trist, să te răzbuni pe mormintele dușmanilor tăi.
La vremea aceea nu mi-am bătut capul prea mult cu orașul numit Julfa, aflat undeva, într-o îndepărtată provincie azeră numită Nakhichavan, pe malul lui Aras ( Araxes ), râul considerat a fi frontiera naturală dintre Caucazul european și Asia. M-am mulțumit doar să admir crucile și-am plecat mai departe. Habar n-aveam că povestea orașului avea să se întregească în capul meu în toamnă, taman în Isfahanul iranian, într-un cartier armenesc numit Julfa Nouă. Așadar …
A fost odată ca niciodată un oraș foarte prosper pe nume Julfa aflat chiar la întretăierea unora dintre cărăruile pe care mărșăluiau de zor caravanele de negustori, cărărui ce-aveau să fie numite mai târziu cu un titlul generic, Drumul Mătăsii. Se spune că orașul ar fi fost pus pe hartă de către Tigranes I, regele Armeniei, pe la începutul primului mileniu al erei noastre. A fost de la început un oraș majoritar armenesc, cu meșteri renumiți, negustori pricepuți și ostași curajoși. Armenii au fost considerați dintotdeauna buni organizatori și buni apărători ai caravanelor. Orașul a prosperat îndeosebi între secolele 10 și 16, cu o mică poticnire în timpul invaziei mongole. Din păcate pentru el, cu timpul a ajuns taman pe granița dintre imperii, iar pe la anul 1600 s-a nimerit să fie chiar pe linia frontului deschis de luptele dintre sultanii otomani de la Istanbul și șahii safavizi de la Isfahan.
În anul 1603 șahul Abbas I al Persiei a recucerit Julfa de la otomani dar, văzând că nu poate apăra teritoriile nou cucerite, a hotărât să se retragă și să aplice tactica pământului pârjolit. Drept urmare a dat un decret prin care cerea tuturor locuitorilor orașului Julfa să-și părăsească locuințele și să se mute în Persia. Armenii au avut doar trei zile la dispoziție pentru a respecta voința șahului, așa că mutarea a semănat mai mult cu o deportare decât cu o relocare pașnică. După cele trei zile, trupele persane au incendiat orașul. O altă acțiune asemănătoare a fost făcută și câțiva ani mai târziu, pentru a-i muta și pe ultimii încăpățânați.
Se spune c-au plecat atunci din Julfa aproximativ 3000 de familii de armeni care au fost invitate să se stabilească pe un teren primit în dar de la șah în Isfahan, capitala regatului. Aici au putut să-și vadă în continuare de viață și de activitățile la care se pricepeau cel mai bine. Aici și-au clădit un nou oraș pe care l-au numit Julfa Nouă și care a prosperat de-a lungul secolelor ce au urmat. Jufla cea veche n-a avut noroc. De partea turcească a orașului s-a ales prăpădul, nici mormintele n-au mai avut loc pe lumea asta. De partea iraniană a reapărut un nou orășel ce păzește acum granița cu Azerdaidjanul.
În Julfa cea nouă am aterizat și noi, pe la prânz. Acum nu mai e un oraș de sine stătător ci a devenit un cartier al Isfahanului, unul dintre cele mai mari cartiere ale diasporei armenești răspândite în lume. De n-ar fi fost crucile cocoțate pe cupolele bisericilor nu mi-aș fi dat seama că mă plimb printr-un oraș armenesc. Casele erau construite la fel ca cele zărite până atunci pe geamul autocarului, străzile păreau la fel, ținuta oamenilor era aceeași, femeile aveau toate capul acoperit. Ici colo, pe câte un magazin, se zăreau inscripții cu litere armenești ( la fel de străine mie ca și literele arăbești). Noroc și cu cele câteva nasuri mai proeminente care confirmau oarecum povestea orașului.
N-am stat mult timp în cartierul armenesc al Isfahanului, doar cât să facem o vizită în catedrala Vank și să luăm un prânz gustos. După care ne-am îmbarcat în autocar și duși am fost.
Vank – Catedrala Sfântul Mântuitor
Inainte de-a intra în curtea catedralei am avut de făcut două lucruri. 1. Să refuzăm politicos invitațiile insistente ale negustorilor de covoare ce-și aveau prăvăliile în piațeta din fața intrării și 2. Să facem cunoștință cu catolicosul armean Khachatur Kesaratsi, reprezentat printr-o statuie amplasată în mijlocul aceleași piațete, cel care a înființat prima tiparniță din Iran, prin anul 1633. Abia după aceea am trecut strada și am pășit în curtea catedralei.
Biserica aceasta mi s-a părut o ciudățenie, de la cap la coadă. Zidurile ce-o înconjoară și turnul de deasupra porții de la intrare m-au dus cu gândul la mănăstirele văzute în primăvară, în Armenia cea adevărată. Învățasem deja că vank înseamnă de fapt mănăstire și mă așteptam să regăsesc aici una dintre acele biserici-peșteri atât de sobre și austere care mă uimiseră atât de mult în Caucaz. Nici pomeneală de așa ceva. Pe dinafară, catedrala armenească a Sfântului Mântuitor din Isfahan seamănă leit cu o moschee. E mare și pătrățoasă, intrarea e un iwan mai domolit iar cupola cocoțată deasupra transeptului ar putea fi mutată oricând pe o moschee. Iar interiorul e năucitor. Sunt desenate acolo arabescuri complicate, amestecate cu povestiri biblice ale căror personaje par a fi coborâte direct din niscaiva miniaturi persane. M-au zăpăcit cu totul, nici măcar nu pot spune dacă mi-au plăcut sau nu.
În afară de catedrală am mai vizitat aici două mici muzee ce încearcă să păstreze vie istoria armenilor din timpul celor patru sute de ani de când locuiesc în Julfa Nouă. N-am reținut mare lucru, se pare că nu m-a impresionat nimic în mod deosebit.
Și cam atât despre experiența noastră „armenească”, de-aveam mai mult timp la dispoziție merita să-i acord mai multă atenție. După masa de prânz, pe care am luat-o într-un mic restaurant din apropiere, am plecat să descoperim splendoarea safavidă a Isfahanului.
Fii primul care comentează