Am aterizat în Tehran în jurul prânzului în a noua zi a lunii Muharram, prima lună a anului 1441. După calendarul islamic era o zi de mare sărbătoare, cu străzi aproape pustii și magazine închise. După al nostru era o banală zi de luni, 9 septembrie a anului 2019.
Spre bucuria noastră am scăpat ușor de formalitățile de intrare în țară și-am fost preluați rapid de Afkham, „mămica” noastră iraniană ce-avea să ne cocoloșească în următoarele zece zile, atât cât a ținut excursia în Iran. Văzând că ni se împleticește limba în gură încercând să-i pronunțăm numele, Afkham ne-a rugat să-i zicem Afi și-apoi ne-a îndrumat către ghișeele aeroportului unde se puteau schimba euroii pe riali iranieni și de unde se puteau cumpăra cartele de telefon ale rețelelor locale. În locul celor câtorva hârtii europenești am primit o cărămidă de riali ( 1 rial iranian ~= 0.0000215932 euro ). Cartelă nu mi-am cumpărat, o greșeală strategică ce s-a dovedit usturătoare în momentul în care am primit factura de telefon.
Drumul de la aeroport până la hotel a durat aproape un ceas, timp în care am putut să-mi fac o primă impresie despre acest oraș monstruos, o mare caracatiță gălbuie ce se întinde parcă la nesfârșit. În Tehran locuiesc aproximativ 9 milioane de oameni, iar dacă e să luăm în considerare și zona metropolitană 15 milioane. Imaginați-vă, aproape toți românii înghesuiți într-un oraș. E așezat la poalele munților Elbruz, în pantă, diferența de altitudine dintre nordul și sudul orașului fiind de câteva sute de metri. Recunosc, n-am înțeles mare lucru din orașul ăsta, nici la prima impresie nici după două zile, la plecare. Mi s-a părut dezordonat, haotic, improvizat. Să nu mai pomenesc de hărmălaia din trafic, unde mașini și motorete viermuiesc haotic, umplând străzile. Bietul pieton n-are nici un drept în Iran, trece strada pe propria răspundere, chiar și pe zebră. Semafoare n-am prea văzut în Tehran iar mașinile nu acordă nici un fel de prioritate bietului pieton. Ca să treci strada trebuie să pândești o portiță în trafic, să-ți iei inima în dinți și să te avânți curajos spre celălat trotuar, cu speranța c-ajungi acolo viu și nevătămat. Tehran pare a fi un oraș făcut a fi savurat de la volanul mașinii, nu în plimbări leneșe pe străzi pitorești. Dar inconvenientele astea aveam să le constat îndeosebi în zilele următoare, în prima zi lucrurile nu păreau atât de dramatice de la fereastra autocarului .
Am pomenit deja că am ajuns în Tehran în zi de sărbătoare. A noua zi ( Tasu’a ) și a zecea zi ( Ashura ) a primei luni din calendarul lunar islamic sunt, așa am înțeles eu, cele mai importante sărbători religioase ale șiiților din întreaga lume. Ar putea fi considerate echivalentul musuman al Paștelui nostru creștin. În aceste zile se comemorează martiriul imamului Hussain în timpul bătăliei de la Karbala, eveniment ce-a avut loc acum mai bine de 1400 de ani.
Povestea Imamului Al-Hussain ibn Ali
Imamul Hussain a fost fiul cel mic al lui Ali Ibn Abi Talib și al Fatimei, fiica profetului Muhammad. Era așadar os din osul Profetului. A crescut în ograda lui Muhammad și se spune că bunicul ținea nespus de mult la el și la fratele lui, Hassan, motiv pentru care mulți dintre adepții noii religii îi considerau urmașii de drept ai Profetului. Partea proastă a fost că Muhammad nu a stabilit reguli clare de succesiune ce-ar fi trebuit aplicate după moartea sa. Drept urmare, primii ani ai islamului au fost nu doar ani de prozelitism și de cucerire de noi teritorii ci și de lupte fratricide pentru putere. Încet încet reprezentanți importanți ai tribului Quraysh ce controlau Mecca i-au căsăpit pe toți apropiații Profetului și au întemeiat dinastia omeiadă a Damascului. Un episod al acestui război civil musulman l-a avut protagonist pe imamul Hussain.
Evenimentul s-a petrecut în Karbala în a zecea zi de Muharram a anului 61 de la hedjiră (12 octombrie 680 după socoteala noastră). Se povestește că imamul Hussain s-a supărat nespus când a auzit că Muawiyah, califul omeiad în funcțiune, l-a desemnat drept succesor pe fiul său Yazid și nu a vrut să accepte decizia. La fel au considerat și locuitorii orașului Kufa, care l-au chemat pe Hussain să le fie conducător. Califul din Damasc a trimis însă o oaste puternică în Kufa și răsculații s-au răzgândit peste noapte. Hussain, cu o caravană formată din întreaga sa familie și alți 72 de susținători, era pe drum spre Kufa când s-a produs întoarcerea armelor. O armată omeiadă i-a interceptat caravana în Karbala, nu departe de Kufa și a masacrat întregul grup, cu excepția câtorva femei și copii pe care i-au luat prizonieri. Se crede că imamul Hussain a fost decapitat de infamul Shimr, iar capul său a fost dus în Damasc și prezentat califului Yazid Ibn Muawiyah.
Această întâmplare tristă a dus la prima schismă din islam. Musulmanii șiiți cred până în ziua de azi că suniții sunt niște uzurpatori și că membrii familiei Profetului sunt adevărații moștenitori ai Califatului. Comemorarea martiriului lui Hussain a început la câțiva ani de la producerea evenimentului. Se povestește că într-o zi de Ashura, câțiva kuffani cuprinși de remușcări s-au dus în Karbala și s-au tăvălit în țărâna care a absorbit sângele martirilor. Iar de-atunci, de mai bine de 1400 de ani, musulmanii șiiți retrăiesc an de an, cu solemnitate dar și cu mult spectacol, evenimentele ce au avut loc la Karbala.
Tasu’a
Primul nostru contact cu această sărbătoare s-a produs de la fereastra autocarului ce ne-a dus de la aeroport la hotel. Afi ne-a atras atenția asupra unor cozi lungi de oameni îndoliați ce primeau mâncare în preajma moscheilor ( și nu numai ) și ne-a povestit de-un obicei numit nazr care zice cam așa …
Tradiția șiită recomandă tuturor acelora care își pot permite, să pregătească bucate gustoase și să le ofere apoi comunității. E un soi de compensație pentru suferințele Imamului Hussain și alor săi, care au fost înfometați și însetați înainte bătăliei finale. De obicei mâncarea se strânge la moschei și este dăruită participanților la ceremonie și oamenilor sărmani. Dar în cele două zile de sărbătoare petrecute în Tehran mi s-a întâmplat nu odată să fiu servită, așa tam-nesam, în plină stradă, cu prăjiturele sau fructe sau ceva de băut. Mă gândesc că ar fi fost extrem de nepoliticos să fi refuzat având în vedere că însuși Imamul Hossein este presupusa gazdă a acestor ceremonii iar alimentele dăruite în numele lui au proprietăți vindecătoare.
Tot obiceiul nazr ne-a astâmpărat și foamea în acea seară. După ce ne-a cazat, Afi ne-a propus o mică plimbare pietonală prin Tehran și o cină la un restaurant ce servea mâncare pe gratis. Oricum n-aveam nimic altceva în program, doar odihnă și somn de voie ca să recuperăm noaptea pierdută prin avioane și aeroporturi. Ne-am încolonat în urma ei și am profitat de ocazie. Dar, ca niște farangi ( adică străini ) ce se respectă, tot am lăsat câțiva firfirei gazdelor.
Pe drumul de întoarcere am avut parte de o ambuscadă care ne-a divizat forțele în două tabere. Un djin sub formă de motociclist i-a povestit lui Afi că pe-o stradă paralelă cu a noastră tocmai se desfășura o procesiune și că, poate, ar fi interesant să ne ducă acolo. Nu toată lumea a dorit să facă acest ocol, așa că Afi s-a retras la hotel cu majoritatea caravanei noastre. Eu însă, gândindu-mă că ce-i în mână nu-i minciună, am evadat și-am plecat să văd spectacolul.
Am nimerit în mijlocul unui puhoi de lume ce urmărea cum se scurge o caravană de-a lungul bulevardului în sunet ritmat de tobe și alte instrumente de percuție. Jumătate de cartier admira de pe margine cum cealaltă jumătate interpreta povestea lui Hussain. N-aș putea spune cu exactitate la ce eveniment anume am fost martoră, dar pe imam l-am zărit. Era trist și călărea o cămilă. Ortacii săi, îmbrăcați în negru și mult verde pășeau cu mare solemnitate. În urma lor veneau și personajele negative ale poveștii, îmbrăcate în galben și roșu ( culoarea infamului Shimr ). Abia acum am priceput de ce ni s-a recomandat să nu ne îmbrăcăm în roz sau roșu în timpul sărbătorii de Ashura.
Am însoțit și eu caravana cale de câteva fotografii dar, pentru că începea să se lase noaptea, m-am grăbit s-ajung la hotel. Noroc că Google Maps funcționează bine și în Iran !
Ashura
A doua zi era punctul culminant al sărbătorii. Urma să participăm toată ziua la manifestațiile ce aveau loc pe străzile și în piețele Tehranului. Ashura de dimineață până seara. Oricum nu aveam altceva mai bun de făcut. Dezavantajul aterizării în mijlocul unei sărbători atât de mari a fost că toate muzeele, bazarele și magazinele erau închise. Vrând – nevrând a trebuit să participăm la ceremonii sau să ne refugiem la hotel sau într-un parc.
Pentru că m-am trezit cu noaptea în cap și mai era ceva timp până la micul dejun am tras o fugă până la bazar. Am descoperit un oraș amorțit, asemănător cu Bucureștiul în zi de sărbătoare. De nu-ntâlneam femei înfofolite în chador-uri negre și covoare întinse pe caldarâm, mai că mi-aș fi închipuit că sunt acasă.
Startul vizitei noastre oficiale s-a dat în jurul orei 10 dimineața. Afi ne-a încolonat și ne-a dus cu metroul până în piața Imam Hossein unde urma să stăm până la masa de prânz. Deși la tribuna oficială un domn începuse a povesti istoria lui Hussain, lumea abia începea să se strângă. Drept urmare, până să se încingă atmosfera, ne-am refugiat într-o moschee ce-și ițea minaretele lângă piață și-am profitat iarăși de un nazr cu pepeni sau ciocolată caldă.
Neașteptat din punctul meu de vedere, mi-a plăcut participarea la Ashura cu toate că inițial am avut ceva emoții știindu-mă agorafobă. Nimeni nu s-a uitat urât la noi, nici nu ne-a împiedicat să facem fotografii, dimpotrivă. Oamenii printre care m-am strecurat erau cu toții liniștiți și solemni, concentrându-și parcă zelul religios mai mult spre propriul sine decât în exterior.
Afi ne-a povestit că iranienii șiiți obișnuiesc să participe de mici copii la ceremonii, împreună cu părinții lor. Și că prin comportamentul lor din timpul sărbătorii încearcă să se identifice cu suferința lui Hussain și a ortacilor săi. De aceea mărșăluiesc grav și-și lovesc pieptul cu palma, de aceea se autoflagelează, de aceea le mai scapă o lacrimă pe obraz. Iar Hussain, cel sărbătorit de Ashura, nu mai este demult timp doar un imam sacrificat în lupte pentru putere ci personifică de fapt o idee frumoasă. Hussain a crezut cu tărie în calea cea dreaptă și a fost dispus să se sacrifice fără a face compromisuri și fără a trece de partea răului. Și să nu ne mirăm prea tare dacă ni se pare că-i regăsim pe Ormuzd (Ahura Mazda) și pe Ahriman (Angra Mainyu) în povestea asta, că doar suntem în țara perșilor, unde să se strecoare credințele zoroastriene dacă nu aici.
După amiaza tabăra noastră s-a spart în două. Unora le ajunsese câtă Ashura au văzut și au preferat să meargă cu Afi în nordul Teheranului, într-un parc și pe podul Tabiat. Alții, eu printre ei, ne-am dus către bazar în speranța c-om vedea un tazieh, adică un soi de scenetă jucată pe stradă, ce povestește (oare ce ?) pățania lui Hussain. N-a fost să fie, la bazar ceremonia se încheiase. Drept urmare am plecat și noi spre nordul Tehranului, până la capătul liniei de metrou.
La ieșirea din stație un domn amabil ne-a îndrumat către punctele de interes ale cartierului. Așa s-a făcut c-am hoinărit pe străduțe labirintice și-am vizitat un mormânt important ascuns în moscheea Imamzadeh Saleh ( unde noi, femeile, am fost admise doar după ce ne-am camuflat într-un chador ). Până la urmă am dat și peste un tazieh, ce era pe sfârșite, Shmir se pregătea să-i taie capul lui Hussain. În rest, ne-am plimbat pe străzi până s-a lăsat înserarea.
Am încheiat ziua acolo unde o începusem, în Piața Imamului Hussain. Am revenit aici pentru a vedea și Sham-i Ghariban – în traducere seara străinilor – o ceremonie dedicată celor aflați departe de casă, a celor aflați poate în nevoie ( oare de aceea am primit iarăși prăjiturele ? ). E amintită astfel pățania copiiilor și femeilor ce-au supraviețuit bătăliei de la Karbala și care au fost lăsați singuri în deșert pentru o noapte. Teoretic, în această seară participanții jelesc moartea imamului. Practic, se strâng cu mic cu mare în piețe sau la moschei, aprind lumânări pe care le așează direct pe pământ și stau liniștiți la povești.
Așa s-a încheiat ziua noastră de Ashura.
Începând cu a doua zi puteam renunța la hainele cernite pe care le-am purtat, perioada de doliu se încheiase. Pe iranieni îi aștepta o nouă zi de muncă, iar pe noi … încă multe zile de colindat prin țărișoara lor.
Fii primul care comentează