Cazarea din Yazd am avut-o asigurată într-o casă tradițională transformată în Hotel Laleh, prilej numai bun pentru a-mi ostoi dorul față de Casa Pirnia din Nain. Pentru două nopți și cele câteva ceasuri petrecute în hotel m-am simțit și eu sută la sută persană. Din acest motiv nu mă îndur să nu-l pomenesc într-o poveste.
Teoretic, casa asta are cel puțin 200 de ani vechime fiind construită în perioada Qajară ca o locuință particulară. A rămas așa până în anul 1978. Sunt tare curioasă să știu cam cât de mare era familia ce o ocupa, câte generații trăiau aici laolaltă. Practic, casa arată ca scoasă din cutie pentru că în anul 2001 a fost preluată de un complex hotelier și, după trei ani de renovări, a fost pusă la dispoziția publicului călător.
Oare cu prilejul renovărilor ăstora o fi fost descoperită comoara? Nu am înțeles prea bine din cele citite de pe o plăcuța pe care am găsit-o înșurubată pe-un perete al casei. Scria acolo că în timpul unor lucrări, un muncitor pe nume Abbas a dat cu târnăcopul în ceva metalic îngropat în pământ. Erau două oale de cupru pline cu bijuterii și cu monede de aur și argint otomane, rusești și iraniene. Bietul Abbas a fost complet bulversat de eveniment. Inițial a luat comoara și a adus-o acasă, dar neputând dormi de grijă, a prezentat-o a doua zi maistrului, care la rândul lui a prezentat-o primarului. După ce s-au consfătuit toți trei s-au hotărât să o predea autorităților. După care plăcuța nu mai zicea nimic, … unde e acum comoara, … a cui o fi fost, … rezolvarea misterului pare a fi încă în studiu. Plăcuța ne îndemna doar să privim cele două vase de cupru ( goale ) îngropate în podeaua coridorului, sub sticlă, un soi de remember al evenimentului.
Cred că în urma reconvertirii ei în hotel, casa și-a mai pierdut din caracteristicile inițiale. Acum, spre stradă se deschid o mulțime de geamuri și balcoane, lucru pe care nu l-am prea văzut la celelalte clădiri tradiționale din cartier ce erau complet impenetrabile pentru ochii indiscreți. În interior însă, pare să fi rămas așa cum era acum 100-200 de ani.
Pe lângă casă era prezent și un mare rezervor de apă, semn sigur că pe dedesupt era ascuns tunelul unui qanat. Ca o dovadă în plus, cocoțat pe acoperiș se înălța semeț un turn de răcire – un badgir prinzător de vânt. Tot orașul e plin de turnuri din astea, au fost folosite din vremuri străvechi pentru răcorirea pivnițelor. Badgir-ele sunt asemenea unor de coșuri de fum, goale pe dinăuntru. La bază se deschid în tunelul unui qanat iar în vârf au niște fante deschise în vânt. Circuitul de răcire ar fi următorul. Aaerul cald intră prin puțurile verticale ale qanatelor și e răcit considerabil când alunecă pe firul apei. Badgir-ul aspiră aerul din tunel, răcorind astfel camerele aflate în subsolul clădirii, iar apoi îl suflă afară pe horn.
Ce mi-a plăcut mie cel mai mult în Hotel Laleh? În primul rând, liniștea și pacea cu care m-a întâmpinat de cum i-am trecut pragul. De mult timp n-am mai avut parte de așa ceva. În al doilea rând mi-au plăcut curțile interioare și micile grădini cu havuzuri amenajate în ele. Cea mai mare dintre curți, pe nume birooni, era pe vremuri destinată să primească oaspeții străini familiei. Într-o curte mai mică, andarooni, se strângea doar familia. Mai exista și o a treia curte, și mai mititică, dar aici n-am găsit nici o placă explicativă care să-mi dezvăluie scopul pentru care a fost făcută.
Camera mea dădea în andarooni, era mititică și nu avea geamuri, doar o ușă cu o încuietoare simpatică ce te lăsa s-o ții și blocată și întredeschisă, în același timp. M-am simțit în camera mea ca în burta unui dromader pentru că din tavan răsărea o cocoașă construită cu cărămizi de sticlă colorată prin care intra o lumină difuză. Cel mai mult mi-a plăcut să stau însă în andarooni, era o liniște deplină acolo, doar câțiva păsărei ciripeau nevoie mare prin copaci, numai bine ca să-mi amintească de canarii de acasă.
Încăperile ce înconjurau cele două curți erau construite după un anumit tipic. Camerele așezate pe peretele de nord erau mai mititele și mai „închise” pentru că erau camere folosite iarna. Doar aici bătea soarele și le încălzea în zilele reci. Cele așezate pe peretele de sud erau camere de vară pentru că stăteau mereu la umbră și erau mai răcoroase. Tot pe peretele de sud, în ambele curți, exista câte un iwan deschis în care era plăcut să stai la o șuetă cu vecinii.
Și mai avea căsuța noastră un acoperiș plat, întins peste toată clădirea, unde seara era servită masa. Era atât de plăcut să stai acolo după ce apunea soarele, mai ales că în restul zilei am cam suferit de căldură ( cred c-am prins și temperaturi de 40 de grade ). Gazdele noastre amenajaseră într-un colț de acoperiș un mic restaurant ce-avea atât mese cu scaune în stil european cât și niște platforme de lemn acoperite cu covoare, să ai unde sta tolănit în stil persan. Nu-ți mai venea să mergi la culcare.
Tot pe acoperiș am urcat eu dis de dimineața pentru a prinde un răsărit de soare zoroastrian. Eram pregătită cu aparatul foto în mâini, cu sufletul la gură, gata să văd un spectacol pe cinste. Mi-l doream impresionant, așa cum ni-l propune Richard Strauss în Introducerea poemului simfonic Așa grăit-a Zarathustra. Cu sunet răscolitor de orgă, cu tobe, surle și trâmbițe, cutremurător și dătător de gânduri mistice. Dar n-a fost să fie 😃. Răsăritul meu a fost blajin și deloc belicos, colorând cu timiditate orașul.
Dacă tot m-am sculat cu noaptea în cap, mi-am zis că până la micul dejun mai am timp să colind puțin prin cartier. Străzile erau cam pustii, puținii oameni cu care m-am intersectat sau aveau o treabă de făcut sau se îndreptau spre moschee. Și, ca pe la noi, când ne întâlneam ne dădeam binețe.
Cam atât despre casa noastră provizorie. Oricât de mult mi-a plăcut să stau în ea, peste zi am avut alte lucruri interesante de făcut. A trebuit să mă concentrez pe surprizele ce mi le oferea Yazd – orașul din deșert.
Fii primul care comentează