Din lecțiile de istorie pe care ni le tot dădea Afi am înțeles că au existat de-a lungul timpului doar trei dinastii regale, considerate neaoșe, cu care se mândresc acum nespus de mult iranienii: ahemenizii ce-au întemeiat primul imperiu persan cu 500 de ani î.e.n, sasanizii care le-au dat de furcă romanilor și bizantinilor în primele secole ale erei noastre și safavizii ce-au domnit între anii 1501 și 1723. Aceștia din urmă au fost de fapt o dinastie de origine kurdă, cu locuri de baștină aflate în nord, în apropierea Caucazului. Prima lor capitală a fost Tabriz, a doua Qazvin, tot în nord. Abia în jurul anului 1600 au mutat capitala în Isfahan, pentru a o îndepărta de granița cu Imperiul Otoman, veșnicul lor dușman, și a o apropia de interesantele rute comerciale ce înfloreau în apele Golfului Persic.
Principalele merite ale șahilor din dinastia safavidă au fost: 1. să oprească expansiunea Imperiului Otoman și a rușilor în Caucaz, ba mai mult să ciupească din teritoriile lor 2. să domolească ambițiile „baronilor locali” și să țină hățurile puterii în mâinile lor, conducându-și imperiul cu ajutorul unor birocrați cât se poate de eficienți 3. să instaureze șiismul duodeciman (cu 12 imami) ca religie de stat, delimitându-se astfel de musulmanii suniți și de sultanul otoman ce se considera calif și urmașul lui Mahomed pe pământ. Și poate nu în ultimul rând, au fost patronii unei „renașteri” cultural-artistice persane.
Dintre toți șahii safavizi, doi au ieșit în evidență în mod deosebit, Abbas I cel Mare ( al cincilea din dinastie ) și nepotul său Abbas al II-lea ( al șaptelea din dinastie ). Abbas I a fost cel care a mutat capitala în Isfahan, construind un nou oraș lângă cel vechi, cu moschei și palate ca în povești, cu drumuri, bazare și caravanseraiuri nenumărate, cu canale de irigații și grădini. În vremea lui și a nepotului său, Isfahan s-a transformat peste noapte într-unul dintre cele mai mari și mai frumoase orașe ale lumii, de i s-a dus vestea de …
Isfahan nesf-e Jahan / Isfahan e jumătate de lume
Din fericire pentru avântul turistic al zilelor noastre, multe din aceste minunății au supraviețuit până în prezent, dându-ne astfel și nouă de lucru. Restul zilei l-am petrecut admirând splendoarea safavidă a Isfahanului.
Chehel Sotoun sau Pavilionul celor patruzeci de coloane
Prima vizită am făcut-o unei grădini în mijlocul căreia se găsea un pavilion măricel, cât un palat mai mititel. Grădina a fost începută pe vremea lui Abbas I și terminată abia pe vremea lui Abbad al II-lea. E mai degrabă un parc mare prin care te poți plimba nestingherit. Are cam tot ce-i trebuie unei grădini persane, râulețe cu apă, multe flori și copaci umbroși. Numele îi vine de la pavilionul construit chiar în inima ei, al cărui acoperiș dantelat e sprijinit pe 20 de coloane. Socoteala e următoarea: 20 coloanele + reflecția lor în apa havuzurilor ce înconjoară pavilionul = 40 de coloane, adică taman un număr cu totul special, cu multe și diverse semnificații în tradiția islamică ( 40 de ani avea Mohamad când a primit revelația Coranului, 40 de zile a trebui să stea Moise pe muntele Sinai … și tot așa ).
Interiorul pavilionului e bogat decorat. Pereții îi sunt tapetați cu fresce și picturi pe plăci ceramice ce înfățișează tot felul de bătălii și banchete regale. Mie personal mi-au plăcut cel mai mult panourile mai mititele așezate la înălțimea ochilor noștri, ale căror personaje păreau desprinse din miniaturile persane și păreau a spune tot soiul de povești.
Maidan-e Naghsh-e Jahan sau Imaginea Lumii
După vizita în grădină am eșuat pe Maidan-e Naghsh-e Jahan, adică Piața Șahului, sau după cum i se spune în zilele noastre Piața Imamului, buricul absolut al urbei. Am rămas acolo până s-a lăsat seara.
Piața aceasta e imensă ( de curiozitate: e lată de 60m și lungă de 560m ), e a doua ca mărime din lume după Tienanmen ( îmbătrânești până o înconjori ) și e în proporție de 99 % pietonală. A fost pusă pe hartă de șahul Abbas I, pe când își ridica noua capitală. În acele vremuri o fi fost inima pulsândă a orașului. Acum e mai mult un spațiu de recreere. Mi s-a părut că seamănă la perfecție cu o curte imensă de moschee, doar că cele patru iwan-uri sunt aici clădiri în toată puterea cuvântului.
În mijlocul laturilor lungi ale pieței stau față în față două clădiri regale. Ali Qapu este de fapt doar un pavilion care face intrarea în adevăratele palate ale șahului, ce se întind interminabile în spatele lui. Față în față cu el stă Moscheea Șeicului Lotfollah, mai mult o capelă personală rezervată șahului și familiei sale. În mijlocul laturilor scurte se află pe de o parte o maiestuoasă intrare în Marele Bazar și, pe cealaltă parte, marea Moschee a Șahului ( mai nou a Imamului ), un loc de rugăciune public de data asta.
Le-am luat și noi pe rând, pe toate cele patru.
Masjed-e Sheykh Lotfollah
Am început cu Masjed-e Sheykh Lotfollah, moscheea șeicului. Poate ar trebui să amintesc acum o particularitate a moscheilor de pe Maidan. Par a fi amplasate, amândouă, oarecum câș, descentrat. Misterul se explică datorită orientării mai mult nord-sud a pieței, ce nu respectă qibla – direcția spre Mecca. Pentru a respecta rigorile impuse de religie, arhitecții au construit o poartă de intrare ce dă în piață și apoi au rotit lăcașul propriu-zis în direcția corectă.
Moscheea mi s-a părut MINUNATĂ, din creștet până la tălpi, o feerie galben-albastră. Am avut noroc că la ora vizitei noastre nu avea prea mulți vizitatori așa că am putut savura momentul în voie. E tapetată toată cu faianță colorată, cu desene alambicate și caligrafie grațioasă. Desenul de pe cupolă e devenit celebru și acum se țes covoare ce îl imită. Ni s-a atras atenția că pe cupolă nu e lipit nici un gram de foiță de aur, strălucește așa doar pentru că lumina soarelui pare a trasforma luciul faianței într-un metal prețios. Și dacă suntem atenți, soarele tocmai a desenat acolo gâtul unui păun.
Masjed-e Jadid-e Abbasi sau Moscheea Șahului
A urmat vizita la Moscheea Șahului. Din păcate aici n-am prea avut noroc, mai toată curtea interioară și cupola principală erau acoperite cu schele. Chiar și așa mi s-a părut de-a dreptul impresionantă.
Moscheea e clădită după modelul iranian al celor patru iwan-uri ce stau cu fața înspre o curte interioară ( cam mititică față de dimendiunea iwan-urilor – or fi fost de vină schelele). E tapetată și ea, de sus până jos, cu plăci de faianță cu desene complicate și caligrafie grațioasă, în șapte culori: albastru cobalt persan, albastru deschis turcesc, alb, negru, galben, verde și un soi de culoare pământie. Rezultatul e un desen amețitor, un labirint interminabil sau o imensă grădină a paradisului. Are și o acustică deosebită. Undeva sub cupola principală e marcat cu un pietroi de altă culoare locul imamului. Cine șoptește din acel loc nu poate avea secrete, vorba lui se aude în toată moscheea.
Pe laturile clădirii principale se întind două grădini mititele, înconjurate cu logii. Sunt madrasele de pe lângă moschee. Într-una din ele am avut noi parte de surpriza zilei. Am fost invitați la o prăjiturică și la o scurtă șuetă de un imam cât se poate de prezentabil și carismatic. Vorbea engleza foarte bine și ne-a anunțat că ne stă la dispoziție cu răspunsuri la orice fel de întrebări poftim. Recunosc, m-am cam zbârlit în sinea mea, fiind în Republica Islamică Iran i-am pus pe loc eticheta de secretar de partid și m-am retras în găoace. Cei mai vorbăreți l-au atacat cu întrebări legate de obligativitatea purtării maramei în public ( fetete ) și despre necesitatea eforturilor de-a obține energie nucleară ( băieții ). Unora din grupul nostru li s-a părut că s-a enervat nițel . Mie uneia mi s-a părut c-a răspuns cât se poate de politicos, cum scrie la carte ( tradiția, bat-o vina …, dușmanii, mama lor … ). Sau te pomenești că și-o fi zis în sinea lui, plictisit, iacătă-i și pe ignoranții ăștia, ceva mai deștept nu știu să mă intrebe ?
Noroc cu cel mai tânăr membru al grupului nostru, el ne-a salvat cinstea obrazului. A întrebat ( așa cum făcea ori de câte ori „punea mâna” pe câte un cleric al vreunei orientări religioase ) Dacă fac un lucru cu intenție bună dar la sfârșit iese un rezultat rău, cum mă va judeca Dumnezeu? După intenție sau după rezultat? Răspunsul pe care îl primea invariabil era: după intenție. Doar că imamul nostru a venit cu o lămurire suplimentară. Dacă ai vrut să faci bine și a ieșit rău, ai făcut o greșeală pe undeva dar ai putea să tragi învățăminte și să te îndrepți. Dacă ai vrut să faci rău și a ieșit bine, înseamnă că ai făcut doar o greșeală de calcul.
Și-acestea fiind zise, ne-am luat rămas bun de la imam și de la minunata lui moschee și-am plecat mai departe.
Palatul Ali Qapu
Ali Qapu este de fapt un mare pavilion înalt de șase etaje, un fel de anticameră a palatului șahilor persani. Aici obișnuia șahul să primească oaspeți, delegații străine, de aici se uita la meciurile de polo ce-aveau loc în piață. Pentru a ajunge pe terasa ce se deschide spre Maidan a trebuit să urcăm niște trepte criminal de înalte, înguste și spiralate, prilej bun pentru a ne testa condiția fizică. Dar priveliștea ce se vedea de acolo merita tot efortul.
Cele câteva săli prin care am trecut ( le-am uitat numărul și destinația ) erau toate bogat ornamentate cu picturi și lucrătură în stuc. Aici, spre deosebire de moschei, culorile etalate erau mult mai potolite, în principal culori pământii, iar desenele mai mundane.
Cea mai interesantă încăpere mi s-a părut sala de muzică de la ultimul etaj, mai ales că la ora vizitei noastre cineva îi testa acustica. Tavanul ei e deosebit. E acoperit tot cu o mulțime de nișe din ipsos decupate în formă de instrumente muzicale, cântăreți sau vaze de flori, ce au un rol dublu. 1. Înfrumusețează tavanul și 2. Absorb ecourile, îmbunătățind astfel acustica sălii.
Bazarul din Isfahan
Am intrat și în Marele Bazar din Isfahan, nu se cădea să trecem nepăsători pe lângă el. E unul dintre cele mai vechi și mai mari din această parte de lume. Se întinde pe cel puțin 2 km, de la orașul nou al safavizilor până în orașul vechi ai turcilor selgiucizi, dar nu în linie dreaptă ci printr-o mulțime de străduțe întortocheate. Găsești în el vrute și nevrute, pentru toate dorințele și pentru toate buzunarele.
Eu una n-am aprofundat prea tare problema bazarului, nu mă înghesui să fac cumpărături nicăieri pe planeta asta iar la capitolul negociat prețuri sunt o repetentă. În timpul liber pe care l-am avut la dispoziție am dat doar un ocol prin coridoarele dimprejurul Maidanului. Văzându-mi plictiseala lipită pe față pesemne, un negustor de covoare fără clienți m-a chemat în prăvălia lui la un ceai, Nu ca să cumperi ceva, doar să stăm de vorbă. Așa că jumătatea de oră pe care o mai aveam la dispoziție a trecut cu o trăncăneală despre greutățile românești, respectiv iraniene, ale vieții.
Aș mai aminti în două vorbe o ceainărie la care ne-a dus Afi la prânz ce era ascunsă undeva în burta bazarului, Chah Haj Mirza sau ceainăria Azadegan. E un locșor foarte căutat de turiști și foarte fotografiat, poate nu atât datorită bunătăților servite, ci harababurii din interior. Pereții și tavanul ceainăiei sunt exagerat de încărcate cu tot soiul de vechituri: narghilele, lămpașe, servicii de ceai sau cafea, abajururi, puști, cuțite, boluri de-ale dervișilor (în care cerșeau pâinea cea de toate zilele), fotografii vechi și noi, și câte și mai câte … Arată de parcă vreo trei generații la rând n-au mai aruncat nimic din casă, ba au colecționat și vechiturile tuturor neamurilor și vecinilor.
Și cam atât despre Marele Bazar din Isfahan.
Dimineața la plecare îmi propusesem ca în acea seară să aștept ora albastră în Maidan-e Naghsh-e Jahan, să fac poze șmechere cu moscheile și palatele de-acolo. Dar eram frântă de oboseală. Și piața colcăia de lume. Am dat așadar bir cu fugiții, în special de frica conversațiilor în engleză cu fetițe istețe, făcute la îndemnul tăticilor dornici de-a vedea cum se descurcă odraslele lor ( am avut parte de nenumărate experiențe de acest fel în cursul după amiezii, ba un tătic ne-a și înregistrat pe-un filmuleț pe telefon Pentru doamna profesoară! – zău că nu mă mai simțeam în stare să le susțin ). Decât să mă fac de râs mai bine mă duc să mă culc.
Apusul soarelui l-am prins într-o arcadă a podului Si-o-se, loc în care ne-a lăsat autocarul pentru o scurtă plimbărică. Și astfel s-a terminat ultima zi pe care am petrecut-o în Isfahan.
A doua zi o porneam din nou la drum, tot în direcția sud dar cotind-o nițel spre est, spre deșert.
Da, voi aprofunda articolul. sunt foarte multe detalii interesante. Articolul este chiar o lectie de istorie.Iar fotografiile sunt de vis. Bravo, „calatorule” iscusit in a descrie tot ceea ce ai vazut!