Nain & Meybod
jurnal iranian - capitolul 10

Într-a șaptea zi e excusiei noastre iraniene am abandonat direcția nord-sud și am cotit-o puțin spre est, afundându-ne în deșert. Destinația zilei era orașul Yazd, aflat la aproximativ 300 km de Isfahan, drept urmare cam 4 ore de condus întins. În programul zilei aveam însă trecută o oprire la Nain, un orășel aflat cam la jumătatea drumului. Suplimentar, ne-a convins Afi că așa va fi cel mai bine, ne-am oprit și în Meybod pentru a împușca doi iepuri dintr-o lovitură. Am luat masa într-un caravanserai refăcut ca pe vremea lui Abbas I.

Prima oprire, Nain, cu două obiective de bifat, amândouă aflându-se într-o mică piațetă în care ne-a lăsat dealtfel și autocarul. Primul de pe listă a fost …

Masjid-e-Jameh din Nain sau Moscheea de Vineri

Altă moschee de vineri. În Iran (și în țările din jur care au fost pe vremuri sub influență persană) moscheea unei comunități mai mari, cea în care se ține neaparat slujba în ziua de vineri, poartă de obicei acest nume. Drept urmare există o grămadă de moschei de vineri de-a lungul și de-a latul țării.

Masjid-e-Jameh din Nain e însă cu totul specială pentru că a fost construită cândva în secolul 9 imediat după cucerirea arabă, modernizată în secolul al 11-lea pe timpul dinastiei selgiucide și de-atunci a rămas aproape neschimbată până în zilele noastre. Este una dintre cele mai vechi și mai bine conservate moschei din Iran.

Nu are iwan-uri, nici cupolă ( cea care apare în poze ține de o construcție mai recentă), nu o înfrumusețează nici o placă de faianță safavidă. E galben-pământie toată, de culoarea cărămizilor arse din care e făcută și e formată din câteva săli hipostile ce înconjoară o curte interioară. Dintr-un colț al ei se înalță un impunător minaret octogonal. Seamănă nițel cu porțiunea de moschee selgiucă a Moscheii de Vineri din Isfahan însă aici ornamentația coloanelor e mult mai bogată, nu sunt două la fel. Afi ne-a atras atenția asupra uneia care era încărcată cu viță de vie și struguri sculptați în piatră ( și să nu ne gândim la prostii, vița de vie reprezintă aici bogăția vieții ). Moscheea de Vineri din Nain se mai laudă cu un frumos mihrab meșterit în stuc și îndeosebi cu un minunat minbar (amvon) de lemn care a fost făcut cu vreo 700 de ani în urmă.

Vizita a continuat sub pământ unde, la fel ca și la Isfahan, existau încăperi de rugăciune pentru vreme de iarnă, cu aceleași ferestre de alabastru ce lăsau să treacă lumina zilei. Doar că aici, Afi a hotărât c-ar fi momentul să ne țină și o lecție de hidraulică persană.

A mai trebuit să coborâm niște trepte abrupte până s-ajungem lângă qanatul de sub moschee. Abia acolo s-a apucat Afi de dat explicații …

Minaretul octogonal
M-am păcălit cu poza asta, nu e moscheea veche ci o construcție mai nouă

În curtea moscheii

Strugurii de pe coloană
Mihrabul de stuc și minbarul de lemn. Partea laterală a minbarului era mai interesantă dar n-am reușit să-l trag în poză.

În moscheea de la subsol
O fereastră de alabastru

Pe scurt, un qanat este un apeduct subteran. Romanii au ridicat faimoasele lor apeducte la suprafață, persanii le-au săpat sub pământ, evitând astfel pierderile datorate evaporării, mult mai consistente în deșert. Scopul urmărit era același, apa de la munte trebuia să ajungă la destinație doar prin curgerea lentă datorată forței gravitaționale, cu un debit cât mai constant cu putință.

Aș putea zice că un qanat arată ca și negativul imaginii unui apeduct răsturnat. 🤪 Acolo unde e plin unul, e gol celălalt. Pilonii de piatră ar fi puțurile verticale ce sunt săpate de la suprafața pământului în jos, până la nivelul „acoperișului apeductului” care ar fi tunelul săpat între sursa de apă și locul unde era ea necesară – orașul, satul, ogorul sau grădina din deșert. Tunelul este de fapt scopul întregii lucrări, puțurile verticale folosind doar pentru a scoate molozul din tunel, pentru a-l aerisi și pentru a permite accesul ulterior pentru lucrări de întreținere. Când am zburat peste Iran am văzut linii punctate ce străbăteau deșertul, ce erau de fapt gurile puțurilor verticale ale qanatelor, construite la distanțe regulate unele de altele ( la 20m – 50m).

Construirea unui qanat n-a fost niciodată o treabă ușoară, era un proces costisitor și de lungă durată. Cele mai complicate nici nu au putut fi terminate într-o singură generație. Meșterii care se pricepeau să le facă erau însă oameni prețuiți și bine plătiți, și-și transmiteau meseria din tată în fiu. Trebuia să ai puțină stofă de inginer ca să fii în stare să proiectezi o pantă nici prea mare nici prea mică a tunelului, de geolog ca să te descurci cu surprizele pe care ți le oferea terenul în care săpai, de miner ca să fii în stare să stai atât de mult sub pământ și să să sapi, de vrăjitor ca să descoperi statul acvifer de unde trebuia să furi apa. Ne povestea Afi că exista obiceiul ca acești oameni să vină la muncă îmbrăcați în haine albe din cap până în picioare, ca într-un lințoliu. Dacă aveau nenorocul să se întâmple vreun accident și să nu mai poată ieși la suprafață voiau să fie siguri că vor respecta tradiția de îngropăciune.

Marea majoritate a istoricilor sunt de părere că persanii sunt inventatorii qanatelor. Pe primele le-au construit acum mai bine de 5.000 de ani. Au continuat s-o facă, neîntrerupt, până în ziua de azi. Fără ele, cine știe, Persia nu ajungea „buricul” unei civilizații atât de înfloritoare.

După ce le-am aflat povestea, zău că mi-ar fi plăcut să văd și eu tunelul unui qanat. Dar n-a fost să fie. Am stat doar în fundul unui puț, într-un soi de cisternă unde se aduna cândva apa de prisos. La picioarele noastre, pe sub lespezi, susura un firicel de apă. Qanatul cel adevărat se afla prin apropiere.

În fundul puțului. Afi ne zicea că unele puțuri din astea erau un soi de frigider. În subsoluri construite lângă tunelurile qanatului erau ținute alimente la răcoare.
Pârâiașul din qanatul moscheii
Cum s-a văzut din avion un qanat, în apropiere de Tehran, chiar înainte de aterizare

După ce-am ieșit din nou la suprafață din subteranele Moscheii de Vineri, ne-am dus în vizită peste drum, să vedem o casă „istorică”.

Casa Pirnia din Nain

Casa Pirnia e o supraviețuitoare din vremuri safavide ( adică de acum vreo 300-400 de ani ) și e o casă tradițională tipică acestei regiuni de deșert. Se știe c-a fost construită de judecărorul orașului iar apoi, în perioada qajară, a fost locuită de guvernatorul provinciei Nain.

La o primă impresie n-aș fi dat doi bani pe casa asta. Din stradă se vedeau doar niște ziduri terne și galbene, ce mi s-au părut de-a dreptul urâte. Habar n-aveam eu ce se ascundea în spatele lor. Nici după ce-am intrat în casă nu m-am declarat impresionată. Poate doar holul acela octogonal de la intrare, al cărui acoperiș se ițea deasupra casei, părea mai deosebit. În rest, camere obișnuite în care erau vitrine ce expuneau obiecte ale muzeului etnologic găzduit aici în zilele noastre.

Am pățit-o abia când am ajuns în curtea interioară. M-am îndrăgostit pe loc, definitiv și iremediabil de curtea aceea, de grădina din mijlocul ei, de odăile și logiile ce dădeau în ea. Zilele de glorie ale casei or fi trecut ele demult, se vede că-i bătrână și obosită, dar ce vremuri frumoase trebuie să fi prins ! Cine știe, poate oi fi fost o cadână într-o viață anterioară de-mi plac atât de mult casele persane și, în special, grădinile lor. În viața asta însă, a trebuit să recunosc în sinea mea că dragostea îmi va rămâne neîmpărtășită. Cu o lacrimă înghesuindu-mi-se în colțul ochiului am fost nevoită să-mi iau rămas bun și să plec mai departe.

Prima impresie despre casa tradițională Pirnia.

În holul de la intrare
Curtea interioară

Femeile la muncă, barbații la studii înalte

Astea sunt boabe de fistic
Iar aici sunt arborii de fistic

Caravanseraiul Șah Abbasi din Meybod

Nu am ce povesti prea mult despre Caravanseraiul Șah Abbasi din Meybod, am oprit acolo doar cât să luăm masa. E reconstruit după modelul unui caravanserai ridicat aici în perioada safavidă. Numele lui amintește de șahul Abbas I, cel care a umplut Persia de caravanseraiuri de genul acesta. Afi spunea că s-ar fi construit 999 în timpul domniei lui.

În zilele noastre caravanseraiul își păstrează funcțiunea de hotel și restaurant. În plus, în curtea interioară sunt deschise câteva magazinașe ce vând produse tradiționale. E dotat cu de toate. E alimentat cu apă de un qanat, are la intrare un ab-anbar ( rezervor de apă ) ba chiar și un chapar-khaneh ( stație de curierat rapid, cu cai de schimb, etc. – acum muzeu ).

Și cu asta basta, atât am avut de povestit despre Nain și Meybod. Până în Yazd mai aveam de parcurs vreo 200 km, răgaz suficient pentru o moțăială în autocar, așa ca după prânz.

Căciula aceea din spate e un ab anbar – rezervor de apă construit deasupra unui qanat
În curtea caravanseraiului
În restaurant
Tot în restaurant. Europenii (noi adică) stăteau la masă, persanii stăteau pe covoare în logiile de pe margine
Grădini din jur, protejate de ziduri înalte, mai degrabă împotriva vântului cald decât a hoților
Cetatea Narin – veche de pe vremea sasanizilor. Am zărit-o doar de la depărtare
Despre AncaHM Articolele 555
Sunt Ulițarnica, adică acea parte a sufletului Mihaelei responsabilă cu zburatul pe covoare fermecate prin cât mai multe cotloane ale Pământului. Dacă sunteți curioși să vedeți lumea prin alți ochi, poftiți de frunzăriți !

1 Trackback / Pingback

  1. Yazd - Hotel Laleh - Ulițarnica %

Ceva păreri ... observații ... dojeni ...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.