Se lăsase deja o noapte neagră până să ajungem noi în Abyaneh, un sătuc ascuns pe versantul unor munți pe nume Karkas, pe malul unui râuleț pe nume Barzrud și aflat la 2.200m altitudine. N-am mai apucat să fac nimic în acea seară, doar să mă bucur de răcoare, de aer curat de munte și de liniște pe terasa hotelului nostru ce era amplasat nu departe de intrarea în sat. Dar imediat ce-am făcut ochi a doua zi am și plecat în explorare, profitând de un răgaz de cel puțin un ceas până la micul dejun.
Am fost întâmpinată cu o Bună dimineața! și un Bun venit! rostit de două gospodine pitorești, se se treziseră și mai cu noaptea în cap decât mine. Erau vesele nevoie mare atât la vorbă cât și la port, păcat că n-am reușit să ne înțelegem prea bine. Amândouă erau îmbrăcate în veșmintele tradiționale din sat, o pereche de pantaloni largi care le permitea să călărească măgăruși, peste care aveau o rochie sobră și-apoi un mare șal alb-înflorat pe post de chador. Uitate par a fi în Abyaneh culorile terne purtate de femeile de vârsta lor prin alte părți ale Iranului.
După ce-am intrat în sat mai că-mi venea să mă șterg pe la ochi de uimire și să mă întreb dacă sunt trează sau visez ( metaforic vorbind, bineînțeles ). Parcă mă plimbam printr-o Pampaneira andaluză vopsită în roșu. Am regăsit aici aceleași străduțe late cât doi măgari încărcați cu boccele, aceleași case pătrățoase cu acoperișuri plate și clădite parcă una peste alta, podeaua uneia părând a fi acoperișul alteia. Doar că aici erau roșii și nu albe. Până și canalele de irigație ce aduceau apa în sat erau la fel, aici parcă mai pline de viață decât cele andaluze. Abyaneh și Pampaneira mi s-au părut două surori gemene ce-au fost despărțite la naștere și sortite șă-și ducă viața în două colțuri de lume aflate la mare depărtare.
Ar fi și o explicație logică pentru această asemănare. Satele numite Las Alpujarras din Spania, cocoțate pe versanții sudici ai Sierrei Nevada, au fost construite de maurii ce-aduseseră cu ei știința grădinăritului și a irigațiilor, poate chiar de-aici din Persia. Pe de altă parte, se știe cu certitudine că Abyaneh a apărut pe hartă la începutul primului mileniu al erei noastre. Afi ne-a povestit în timpul plimbării „oficiale” pe care am făcut-o prin sat că dialectul local e unul special, pe care ea nu îl înțelege, foarte apropiat de limba vorbită de vechii parți.
Drumul pe care l-am urmat m-a scos cumva la o altă margine de sat, în mijlocul unor livezi de nuci și de rodii culcușite de-a lungul văii. Puțin mai sus, cocoțate pe-un alt deal, se zăreau ruinele unei cetăți. Am urcat și eu până sub ziduri, pentru a vedea satul dintr-o altă perspectivă. A meritat efortul. Am stat acolo, în liniștea dimineții, până s-a făcut timpul să mă grăbesc la micul dejun.
După ce ne-am strâns cu toții am luat-o de la capăt cu colindatul prin sat, de data asta împreună cu Afi, ce-avea să ne ajute să identificăm principalele puncte de interes. Programul zilei era următorul: o plimbare „oficială” de un ceas și un pic, apoi program de voie până la prânz, când urma să ne luăm rămas bun de la Abyaneh și să plecăm mai departe.
În timpul primei părți a programului am avut parte de o surpriză de proporții.
The Absolut Serendipity Moment
Eram în timpul vizitei oficiale când s-a întâmplat. La un moment dat, intrigată fiind de cine știe ce element arhitectonic mai aparte, am cotit-o brusc pe-o străduță laterală mai îngustă, despărțindu-mă de restul grupului. Când am dat să mă întorc ca să-i regăsesc, m-am lovit nas în nas de o familie formată dintr-un bărbat mai în vârstă, două doamne cam tot de vârsta lui și o tânără. Erau iranieni, îmbrăcămintea lor nu lăsa nici un dubiu în privința asta. Din politețe, mă gândesc, domnul mi-a pus nelipsita și mult repetata întrebare, la care mă obișnuisem deja să răspund automat după trei zile de stat în Iran: Where are you comming from ? Romania, zic eu și dau să plec mai departe. Dar n-am făcut-o, intrigată fiind de reacția declanșată de răspunsul meu. Bla, bla, bla … Romania … bla, bla, bla !!! tot zicea domnul în farsi, agitându-se peste măsură. După care zice De unde ? București zic eu, după care Arad ( de, patriotismul local ), fără să-mi dau seama în acel moment că întrebarea fusese pusă în română. Până să-mi pice fisa însă numai ce-o aud pe una din doamne scoțând un sunet care, în traducerea mea de arădeancă a semănat perfect cu un IOI !!! TULAI DOAMNE !!! după care zice într-o curată limbă românească Eu sunt din Timișoara !!! Au urmat nenumărate îmbrățișări și pupături. Veniseră cu toții din Tehran, într-o scurtă vizită la neamurile domnului, ce era născut aici în sat. Abia am scăpat fără să le fac o vizită, la un ceai, i-am rugat să mă ierte dar trebuia să plec să-mi regăsesc grupul. Auzind că eram în pericol să mă pierd, tânăra, care era fiica lor, m-a însoțit prin sat până i-am găsit pe ceilalți.
Și uite-așa s-a întâmplat să vorbesc pe limba mea, la peste 3.000 km departe de casă, într-un sat pierdut undeva în creierii unor munți ai Iranului cu o familie mixtă româno-persană. Și ceea ce m-a impresionat și bucurat foarte tare a fost că vorbeau cu toții foarte bine românește.
Eu cam atât am avut de spus despre Abyaneh, locșorul care mi-a oferit cea mai mare și mai neașteptată surpriză a excursiei iraniene.
Inainte de-a încheia cu totul, las și fotografiile să povestească câte ceva despre acest locșor pitoresc.
Iubesc iranienii și cele povestite de tine dovedesc cu prisosință că sunt oameni ce-ți ajung și rămân la casa sufletului!