Icefields Parkway
Jurnal canadian - capitolul 4

A treia zi petrecută în Canada avea să fie petrecută în bună parte pe șosea. Numai că șoseaua era Icefields Parkway, iar de data aceasta drumul nu mai era doar mijlocul prin care ajungeam de la un obiectiv la altul. Era unul dintre obiective. Teoretic.

Icefields Parkway, sau Highway 93 North, este prezentată drept una dintre cele mai spectaculoase șosele panoramice din lume. Leagă Lake Louise de Jasper pe aproape 230 de kilometri, traversând Parcurile Naționale Banff și Jasper. Drumul înaintează printre munți, ghețari, lacuri și văi largi. Ai avea toate motivele să oprești foarte des și să-ți lungești călătoria pentru o zi întreagă. Pentru noi însă, partea cu panorama avea să fie un mic fiasco. Fumul incendiilor se instalase temeinic printre munți, iar culmile se pierdeau una după alta într-o pâclă albăstruie. Din când în când se întrezărea suficient cât să înțelegem ce nu vedeam.

Șoseaua este relativ tânără. Construcția a început în 1931, în timpul Marii Crize Economice, și a devenit totodată un proiect prin care guvernul canadian oferea de lucru șomerilor. Aproximativ 600 de oameni au muncit aproape zece ani la cei 230 de kilometri de drum, în mare parte manual și cu ajutorul cailor. Cele două echipe, pornite dinspre Lake Louise și Jasper, s-au întâlnit în toamna anului 1939, iar șoseaua a fost deschisă circulației în 1940.

Drumul deschis atunci nu semăna prea mult cu șoseaua pe care circulam noi. Era îngust, în mare parte acoperit cu pietriș și putea fi parcurs numai în lunile de vară. Abia în anii următori a fost lărgit și modernizat, iar în 1961 a fost inaugurată șoseaua asfaltată care a transformat traseul într-una dintre marile rute turistice ale Munților Stâncoși canadieni.

Astăzi, Icefields Parkway este mai mult decât o cale de legătură între Lake Louise și Jasper. Drumul însuși este vândut ca spectacol, cu ghețari, lacuri, cascade și puncte de belvedere presărate de-a lungul celor aproape 230 de kilometri. Cu condiția, desigur, să se și vadă ceva.

Prima oprire adevărată de pe Icefields Parkway am făcut-o la Bow Lake. Numele îmi era deja cunoscut. Din lac pornește Bow River, râul pe care l-am întâlnit pentru prima oară cu două zile în urmă, la Calgary, și a cărui vale am urmat-o apoi spre Munții Stâncoși. Acum i-am văzut izvoarele.

Bow Lake este un lac glaciar aflat la aproximativ 1.920 de metri altitudine, alimentat de apele provenite din Bow Glacier, parte a întinsului Wapta Icefield. De aici, Bow River pornește spre est și are mult de mers. După ce traversează Alberta, apele sale ajung în South Saskatchewan River și, mai departe, prin sistemul Saskatchewan–Nelson, până în Hudson Bay.

Numele Bow se tot repetă prin această parte a Stâncoșilor. Vine de la Bow River și face trimitere la arcurile pe care populațiile indigene le confecționau din lemnul flexibil găsit pe malurile râului. De la râu, numele s-a răspândit apoi la vale, lac și ghețar.

Lacul era foarte liniștit și aproape fără valuri, numai bun pentru fotografiile acelea cu munții oglindiți în apă. Din păcate, fumul continua să ne însoțească. Culmile apropiate se vedeau destul de bine, cele din fundal se topeau în pâclă, iar culorile erau mult mai șterse decât în imaginile cu care Icefields Parkway își ademenește turiștii. În schimb, printre nori se strecurau din când în când raze de soare care luminau apa și mai salvau câte ceva din peisaj.

Am coborât până pe mal. Apa era atât de limpede încât se vedeau pietrele de pe fund, iar aglomerația de la Lake Louise și Moraine Lake dispăruse. Până și o păsărică a fost destul de prietenoasă ca să mă lase să mă apropii ca să-i fac o fotografie. La sfârșit mi-a mulțumit, sau poate m-a certat cu un tril și a zburat la treburile ei.

A doua oprire am făcut-o la Peyto Lake. Accesul muritorilor este permis aici pe o platformă care oferă o priveliște de sus asupra lacului. Se ajunge ușor, pe cărări care pleacă din două parcări destul de mari. Ușor până la platformă, cel puțin. Odată ajunsă acolo, a trebuit din nou să-mi ascut coatele ca să răzbesc până la locurile numai bune pentru fotografii.

Privit de sus, Peyto Lake are o formă ciudată, în care imaginația turistică a descoperit un cap de lup. Odată ce ți s-a spus asta, e aproape imposibil să nu-l vezi. Culoarea lui turcoaz este aproape neverosimilă. Este un lac glaciar alimentat de Peyto Glacier, parte a Wapta Icefield, iar nuanța lui intensă este dată de particulele foarte fine de rocă aduse de apa provenită din topirea ghețarului. Platforma se află în zona Bow Summit, cel mai înalt punct traversat de Icefields Parkway, la peste 2.000 de metri altitudine.

Lacul poartă numele lui Bill Peyto, unul dintre personajele pitorești de la începuturile turismului în Stâncoșii canadieni. Venit din Anglia la sfârșitul secolului al XIX-lea, a lucrat pentru calea ferată, apoi a devenit ghid montan și, în cele din urmă, unul dintre primii gardieni ai Parcului Național Banff. Gurile rele spun că nu prea era croit pentru saloanele elegante ale hotelurilor Canadian Pacific Railway.

După ce-am lăsat în urmă Peyto Lake, undeva pe drum am trecut prin Sunwapta Pass și am părăsit Parcul Național Banff pentru a intra în Parcul Național Jasper. Fără vreo schimbare spectaculoasă de decor, eram acum într-un alt parc național.

Pe la ora trei ne pregăteam pentru punctul culminant al zilei, o plimbare pe ghețarul Athabasca. A fost o adevărată aventură să ajungem acolo.

Mai întâi, un autobuz ne-a dus de la centrul pentru vizitatori la stația de transfer, de unde am fost îmbarcați într-un Ice Explorer, un mastodont roș-alb construit special pentru terenul abrupt și accidentat din apropierea ghețarului. Avea șase roți uriașe, tracțiune integrală și se deplasa cu o lentoare care părea ciudată până când vedeai povârnișurile pe care trebuia să le urce și să le coboare.

Cea mai spectaculoasă parte a drumului este o pantă extrem de abruptă pe morena ghețarului. De acolo mastodontul coboară spre Athabasca și, în cele din urmă, ajunge pe gheață. Turiștii sunt lăsați să coboare numai într-o zonă delimitată și verificată, pentru că un ghețar nu este nicidecum o suprafață compactă și cuminte. Dincolo de spațiul amenajat pot exista fisuri și crevase ascunse.

Apropo de crevase, șoferița Ice Explorer-ului nostru ne-a povestit pățania unui glaciolog faimos, al cărui nume l-am uitat, bineînțeles. Cu mulți ani în urmă, pe când era tânăr, a venit aici pentru un trekking pe gheață, dar la un moment dat a căzut într-o crevasă. A fost prins de apa care curgea prin interiorul ghețarului și, incredibil, a reapărut la suprafață mai jos, supraviețuind accidentului. Experiența nu l-a ținut departe de ghețari. Dimpotrivă, i-a studiat mai târziu și a devenit un specialist în domeniu.

Am avut câteva zeci de minute la dispoziție să ne plimbăm pe gheață. Spațiul permis nu era foarte mare, în schimb concurența pentru fotografii era serioasă. Recunosc că plimbarea propriu-zisă pe ghețar nu m-a impresionat cine știe ce. De aproape, ghețarul arăta mai puțin imaculat decât de la distanță. Gheața era brăzdată de șanțuri prin care curgea apa de topire, de mici fisuri și de dungi cenușii de praf și rocă. În unele crăpături apărea însă albastrul acela intens al gheții compacte, mult mai spectaculos decât suprafața pe care ne plimbam.

Până la urmă mergeam pe o bucată de gheață murdară, împreună cu destul de mulți alți oameni. Mult mai interesante mi s-au părut drumul până acolo și poveștile aflate pe parcurs.

Athabasca Glacier este unul dintre cei șase ghețari principali care coboară din Columbia Icefield, cel mai mare câmp de gheață din Munții Stâncoși canadieni. Se întinde pe aproximativ 6 kilometri și are, în unele zone, o grosime de câteva sute de metri. Este și unul dintre ghețarii cei mai ușor accesibili din America de Nord, Icefields Parkway trecând chiar pe lângă limba sa.

Câmpul de gheață de deasupra este mult mai impresionant decât ceea ce se vede de la șosea. Columbia Icefield ocupă aproximativ 325 km² și se află chiar pe cumpăna continentală a apelor. Aici apare și una dintre curiozitățile geografice ale locului. În zona Snow Dome, apa provenită din topirea zăpezii și gheții poate porni în trei direcții diferite, spre trei bazine oceanice: spre Pacific prin Columbia River, spre Oceanul Arctic prin Athabasca și Mackenzie și spre Hudson Bay prin sistemul Saskatchewan–Nelson.

Ghețarul Athabasca se retrage de mai bine de un secol. De la mijlocul secolului al XIX-lea a pierdut peste un kilometru și jumătate din lungime, iar de-a lungul drumului spre el există marcaje care arată unde ajungea frontul ghețarului în diferiți ani. Privite de aproape, sunt poate mai grăitoare decât cifrele. Locul pe unde astăzi circulă autobuze și turiști era, nu cu foarte mult timp în urmă, acoperit de gheață.

De la ghețarul Athabasca am continuat spre nord pe Icefields Parkway, iar următoarea oprire a fost la Sunwapta Falls. De fapt, nu ne-am îndepărtat prea mult de ghețar nici din punct de vedere hidrografic. Sunwapta River își adună apele din zona Athabasca Glacier, curge spre nord și, după cascadă, se varsă în Athabasca River.

Sunwapta este un cuvânt din limba Stoney/Nakoda și înseamnă aproximativ „râu turbulent”. Numele i se potrivește. Chiar înainte de cascadă, râul se desparte în jurul unei mici insule împădurite, apoi apa se prăbușește aproximativ 18 metri și se înghesuie într-un defileu îngust de calcar.

Și aici ghețarii sunt răspunzători pentru decor. La retragerea lor, valea Athabasca a rămas mult mai adâncă decât valea laterală Chaba. Aceasta din urmă a rămas suspendată deasupra văii principale, iar diferența de nivel a dat naștere cascadei.

Ultima cascadă a zilei a fost Athabasca Falls. După cei aproximativ 18 metri ai cascadei Sunwapta, cei 23 de metri ai Athabasca nu par o diferență spectaculoasă. Dar aici nu înălțimea este importantă, ci forța râului și ceea ce a reușit să facă din stâncă.

Athabasca River își are izvoarele în Columbia Icefield, mai precis în Columbia Glacier, și este deja un râu zdravăn când ajunge aici. La cascadă se prăbușește peste un prag de cuarțit foarte dur, apoi se înghesuie într-un canion îngust, pe care apa l-a săpat și remodelat neîncetat. Pietrele și nisipul purtate de curent au funcționat ca un abraziv, lărgind fisurile și scobind pereții.

Urmele acestei munci se văd foarte bine. Stânca este tăiată în pereți aproape verticali, brăzdată de șanțuri și găuri, iar în unele locuri se văd vechile canale abandonate de râu pe măsură ce cascada și-a schimbat poziția. Apa care astăzi dispare furioasă prin culoarul îngust a avut nevoie de mii de ani ca să construiască acest decor.

Dintre cele două cascade văzute în acea după-amiază, Athabasca mi s-a părut mai interesantă. Nu atât cascada în sine, cât defileul, stâncile modelate de apă și traseul care permite să urmărești râul din mai multe unghiuri.

După Athabasca Falls am continuat drumul spre Hinton, unde aveam cazarea pentru noaptea următoare. Munții ne-au însoțit tot drumul, la fel de spectaculoși și, din păcate, la fel de afumați.

Pe măsură ce ne apropiam de Jasper au început să apară tot mai clar urmele incendiului devastator din vara lui 2024. Pe suprafețe întinse, pădurea era încă o înșiruire de trunchiuri negre, printre care vegetația începuse deja să reapară. Era greu să împaci imaginea aceasta cu pădurile nesfârșite prin care am trecut în zilele precedente.

În schimb, animalele păreau să-și vadă liniștite de treabă. Am zărit vreo doi wapiti printre copaci, un soi de cerb canadian. Pe marginea șoselei pășteau câteva oi bighorn, păzite de un mascul gelos. După o zi în care fumul ne ascunsese o bună parte dintre munții promiși de Icefields Parkway, fauna canadiană se hotărâse, măcar ea, să se lase văzută.

La Hinton am ajuns destul de târziu. După ghețar, două cascade, sute de kilometri de șosea și o cantitate considerabilă de fum, nu mai aveam niciun plan pentru seara aceea.