Yoho National Park
Jurnal canadian - capitolul 3

În după amiaza celei de-a doua zile pline petrecute în Canada am părăsit Parcul Național Banff și ne-am îndreptat spre Parcul Național Yoho. Odată cu parcul am schimbat și provincia. Drumul trece peste Continental Divide, cumpăna continentală a apelor, care în această zonă formează granița dintre Alberta și British Columbia. De o parte, apele pornesc spre Atlantic prin sistemul Saskatchewan–Nelson și Hudson Bay. De cealaltă, apele pornesc spre Pacific, prin Columbia River.

Yoho National Park este vecinul vestic al Banffului și este ceva mai mic și mai puțin cunoscut. A fost înființat în 1886, tot în perioada în care Canadian Pacific Railway deschidea Munții Stâncoși spre vest. Numele Yoho provine dintr-un cuvânt cree folosit pentru a exprima uimirea sau admirația — un fel de „wow” avant la lettre.

În programul nostru erau trecute patru wow-uri: trei naturale și unul făcut de mâna omului. Din păcate, vremea nu a prea ținut cu noi iar vizibilitatea, în loc să de îmbunătățească, a scăzut.

Prima oară am „văzut” Spiral Tunnels. E un fel de a spune că am văzut ceva. În realitate am zărit cu greu, printre copaci și prin pâclă, gura unui tunel de cale ferată și am încercat să deslușim logica întregii construcții din machetele și panourile explicative aflate în punctul de observație de lângă șosea.

Ceea ce nu se vedea prea bine de la belvedere era însă o mică performanță inginerească. Când Canadian Pacific Railway a construit linia transcontinentală prin Kicking Horse Pass, trenurile trebuiau să coboare spre valea râului Kicking Horse pe o pantă extrem de abruptă. Prima soluție, inaugurată în 1884, a rămas cunoscută drept Big Hill. Pe o porțiune, calea ferată avea o pantă de aproximativ 4,5%, enormă pentru un tren. Coborârea era periculoasă, iar urcarea cerea locomotive suplimentare.

Problema a fost rezolvată în 1909 prin construirea celor două Spiral Tunnels. În loc să coboare direct, calea ferată intră în munte, descrie în interior câte o buclă și iese la alt nivel, lungind astfel traseul dar reducând panta. Tunelul inferior se află în Mount Ogden, iar cel superior în Cathedral Mountain.

Cel mai spectaculos este atunci când prin tuneluri trece unul dintre uriașele trenuri de marfă canadiene. Garniturile pot fi atât de lungi încât locomotiva iese deja din tunel în timp ce alte vagoane încă intră în el, iar din punctul de observație poți vedea porțiuni ale aceluiași tren la niveluri diferite ale muntelui. Tocmai acest spectacol sperasem să-l prind. Trenul, firește, a considerat că nu are nicio obligație față de programul nostru turistic.

Cu părere de rău ne-am pus coada între picioare și am plecat mai departe.

Calea ferată a avut în Canada o importanță mult mai mare decât simpla deplasare a oamenilor și mărfurilor. Când British Columbia a acceptat să intre în Confederația Canadiană, în 1871, una dintre condiții a fost construirea unei căi ferate care să lege provincia de estul țării. Era o promisiune uriașă pentru o țară cu distanțe extrem de mari, o populație mică și Munții Stâncoși în mijloc.

Pentru îndeplinirea ei a fost creată Canadian Pacific Railway, iar în 1885 linia transcontinentală a fost terminată. Ultimul piron ceremonial, celebrul Last Spike, a fost bătut la Craigellachie, în British Columbia, la 7 noiembrie 1885. Calea ferată lega astfel estul Canadei de Pacific și a avut un rol esențial în colonizarea și dezvoltarea economică a vestului. De-a lungul liniei au apărut orașe, iar compania a construit hoteluri și a început să transforme Stâncoșii într-o destinație turistică.

Construirea căii ferate transcontinentale nu a fost doar un proiect economic. Avea și o miză politică și strategică. Statele Unite își extindeau rapid rețeaua feroviară spre vest, iar Canada se temea că teritoriile sale vestice, slab populate și greu accesibile dinspre est, ar putea ajunge tot mai dependente de vecinul de la sud. Legătura feroviară cu Pacificul trebuia, așadar, să țină British Columbia în orbita canadiană și să consolideze efectiv controlul conducerii de la Ottawa asupra Vestului.

Construirea căii ferate a avut și un preț uman mare. Mii de muncitori chinezi au lucrat la dificila secțiune din British Columbia, în condiții periculoase și pentru salarii mai mici decât muncitorii albi, iar numeroși oameni și-au pierdut viața.

Astăzi, trenurile de călători au un rol mult mai modest, dar calea ferată continuă să fie vitală pentru transportul de marfă. Garniturile interminabile pe care le-am întâlnit de atâtea ori traversând Canada transportă containere, cereale, produse forestiere, îngrășăminte, automobile și multe altele între porturile Pacificului și restul continentului. Vagoane cu zecile și uneori cu sutele, trase de mai multe locomotive, fac ca trenurile să ajungă la lungimi de câțiva kilometri.

Următorul „wow” din program a fost Emerald Lake, cel mai mare dintre cele 61 de lacuri ale Parcului Național Yoho. Vremea continua să lucreze împotriva noastră. Munții se pierdeau în pâclă, cerul devenise aproape cenușiu, dar apa refuza să intre în aceeași gamă cromatică. Chiar și sub lumina aceea proastă, lacul își păstra culoarea intensă de smarald care i-a dat numele.

Numele i se datorează lui Tom Wilson, unul dintre exploratorii angajați în anii 1880 pentru lucrările Canadian Pacific Railway, același care ajunsese cu puțin timp înainte și la Lake Louise. În 1882 a dat peste lacul din Yoho și, de data aceasta, Emerald Lake a rămas Emerald Lake.

Canadian Pacific Railway n-a lăsat nici frumusețea aceasta nevalorificată turistic. În 1902 a construit pe mal primul refugiu pentru vizitatori, din care avea să se dezvolte actualul Emerald Lake Lodge. Clădirile sale ascunse printre copaci și legate prin alei ocupă și astăzi mica peninsulă pe care o vedeam de pe mal.

Noi am avut timp pentru o plimbare scurtă în jurul lacului. Pâcla ne-a furat o bună parte din munți, dar măcar n-a reușit să fure și culoarea apei.

După ce am părăsit Emerald Lake am făcut o oprire la Natural Bridge, unde Kicking Horse River oferă o mică demonstrație despre ce poate face apa atunci când are suficient timp la dispoziție. Râul curgea odinioară peste un prag de stâncă, formând o cascadă. Apa a pătruns însă prin fisurile rocii, le-a lărgit treptat și și-a croit drum pe dedesubt. Din vechiul prag a rămas deasupra un arc de piatră, un pod natural, în timp ce râul se înghesuie acum cu zgomot prin pasajul săpat sub el.

Numele râului vine de la o întâmplare ceva mai puțin pașnică. În 1858, James Hector, membru al expediției Palliser care explora posibile rute prin Stâncoși, a primit o copită zdravănă de la unul dintre caii de povară. A supraviețuit, iar întâmplarea a rămas pe hartă: Kicking Horse River și Kicking Horse Pass – râul și trecătoarea calului care l-a pocnit pe James Hector cu copita.

Ultima surpriză oferită de Parcul Național Yoho a fost Takakkaw Falls. A fost deopotrivă și un bonus nesperat, pentru că nici măcar nu era trecută în programul excursiei. Ghidul nostru român ne-a povestit că mai fusese pe aici cu alte grupuri, dar nu avusese până atunci parte de un șofer dispus să urce cu autocarul până la cascadă.

Problema este drumul. Yoho Valley Road este îngust, iar pe una dintre porțiuni are două serpentine atât de strânse încât un autocar nu le poate lua în mod obișnuit. Manevra seamănă mai degrabă cu întoarcerea unei locomotive. Autocarul intră cu fața până în capătul primei serpentine, apoi parcurge cu spatele porțiunea dintre cele două ace de păr și abia după a doua serpentină revine cu fața în direcția de mers.

Norocul nostru a fost că de data aceasta îl aveam pe Benjamin.

Manevra a reușit iar Benjamin și-a câștigat câteva puncte suplimentare în ochii grupului. La capătul drumului ne aștepta Takakkaw Falls. Cascada cade de pe un perete aproape vertical al muntelui și, cu cei 373 de metri ai săi, este una dintre cele mai înalte din Canada. Căderea principală, neîntreruptă, are 254 de metri.

Apa vine din Daly Glacier, parte a câmpului de gheață Waputik, aflat mult mai sus, deasupra peretelui stâncos. Vara, când topirea ghețarului este mai puternică, debitul cascadei crește considerabil. Apa nu cade însă cuminte până jos. După primul salt lovește o proeminență a stâncii și este aruncată în afară, transformându-se într-un nor de stropi pe care vântul îl poate purta departe de perete. De aproape, cascada este mai puțin o panglică de apă și mai mult o masă albă, zgomotoasă și pulverizată.

Parcarea este amplasată pe partea opusă a râului Yoho, dar există un pod și apoi o cărare care te duce până aproape de baza cascadei. Cu cât te apropii, cu atât norul de apă pulverizată devine mai serios. La capăt faci practic un duș. Dar merită.

Numele Takakkaw provine din limba cree și este tradus de obicei prin ceva apropiat de „este magnific” sau „este minunat”. Mi s-a părut o încheiere potrivită pentru vizita în Yoho. Intraserăm într-un parc al cărui nume exprimă uimirea și ajunseserăm, pe un drum pe care nici măcar nu știam dacă vom putea urca, la o cascadă al cărei nume spune aproape același lucru.

Și, de data aceasta, vremea conta mai puțin. Pentru a vedea Takakkaw nu trebuia să ghicești munții prin pâclă și nici să aștepți vreun tren care nu mai venea. Cascada era acolo, uriașă și zgomotoasă, iar faptul că nici măcar nu fusese trecută în program a făcut-o cu atât mai plăcută.

Spre seară am ajuns înapoi în Canmore. Vremea rămăsese mohorâtă și nu m-a mai îndemnat la nicio plimbare. Nici eu nu mai aveam prea multe obiecții. După o zi începută printre lacurile din Banff și terminată sub dușul de la Takakkaw Falls, am rămas la hotel și am adormit buștean.