Victoria
Jurnal canadian - capitolul 8

Ziua urmatoare a fost dedicată unei excursii opționale în orașul Victoria. M-am înscris la ea și am plătit-o încă dinainte de plecarea de acasă. A fost, ca multe alte lucruri în Canada, cam pipărată. Pentru a ajunge în Victoria am luat feribotul. Vancouver Island nu este legată de continent prin niciun pod sau tunel, așa că pentru oamenii de rând feribotul este mijlocul obișnuit de transport. Am înțeles că parlamentarii preferă avionul.

Orașul Victoria se află în extremitatea sudică a insulei Vancouver și este capitala provinciei British Columbia. Orașul are aproximativ 100.000 de locuitori, iar întreaga sa zonă metropolitană depășește 400.000. Este mult mai mic decât Vancouver, dar găzduiește Parlamentul și administrația provinciei.

Vancouver Island este o insulă măricică, lungă de aproximativ 460 km și cu o suprafață de peste 31.000 km². Este cea mai mare insulă de pe coasta vestică a Americii de Nord și nu trebuie confundată cu orașul Vancouver, aflat pe continent, dincolo de strâmtoarea Georgia.

Atât insula, cât și orașul Vancouver poartă numele navigatorului britanic George Vancouver, care a explorat această parte a coastei Pacificului la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Victoria a fost întemeiată în 1843 de Hudson’s Bay Company ca post comercial britanic și a primit numele reginei Victoria. A devenit capitala coloniei Vancouver Island, iar în 1866, când aceasta s-a unit cu colonia British Columbia, și-a păstrat statutul de capitală. După intrarea lui British Columbia în Confederația canadiană, în 1871, Victoria a rămas capitala provinciei.

Poziția sa aproape de Oceanul Pacific și istoria colonială britanică i-au dat un caracter diferit de cel al Vancouverului. Clădirile Parlamentului, vechile hoteluri și case, grădinile și tradițiile importate din Marea Britanie i-au construit imaginea de cel mai englezesc oraș de pe coasta Pacificului.

Traversarea s-a făcut fără probleme, oceanul fiind foarte liniștit în acea zi. Oricât am stat cu ochii cât cepele, n-am văzut nicio balenă, niciun delfin și nici măcar păsările acvatice promise de reclamele turistice.

Nadia, ghida din Vancouver care ne-a însoțit în excursie, ne-a mărturisit până la urmă că nici ea nu văzuse în viața ei vreo balenă pe acest traseu, deși făcuse traversarea de nenumărate ori. Așa că am renunțat să mai scrutez Pacificul și m-am mulțumit cu peisajul.

Primul obiectiv al zilei a fost Butchart Gardens, una dintre cele mai cunoscute grădini din Canada. Povestea ei nu începe însă cu flori, ci cu o fabrică de ciment și o carieră de calcar.

La începutul secolului al XX-lea, Robert Pim Butchart, un industriaș implicat în producția de ciment, s-a stabilit împreună cu soția sa, Jennie, în apropiere de Victoria, unde existau importante zăcăminte de calcar. Cei doi și-au construit aici casa, iar în jurul ei Jennie a început să amenajeze o grădină.

Pe măsură ce calcarul a fost exploatat, în apropierea casei a rămas o carieră uriașă și deloc atrăgătoare. Jennie Butchart a hotărât să o transforme. Începând cu anul 1904, a adus pământ fertil și a început să acopere treptat urmele exploatării. Din pereții și fundul fostei cariere a apărut astfel Sunken Garden, astăzi cea mai spectaculoasă parte a domeniului.

Grădina a continuat să crească. Au apărut Japanese Garden, Italian Garden și Rose Garden, fiecare cu un caracter diferit. Jennie și Robert Butchart și-au deschis proprietatea vizitatorilor, iar locul a devenit atât de cunoscut încât familia a început să primească zeci de mii de oaspeți pe an.

Butchart Gardens a rămas până astăzi în proprietatea familiei. Se întinde pe aproximativ 22 de hectare și adăpostește sute de varietăți de plante, schimbate și combinate astfel încât grădina să aibă culoare în toate anotimpurile. În 2004, la împlinirea unui secol de existență, a fost desemnată sit istoric național al Canadei.

Vedetele grădinii au fost, din punctul meu de vedere, begoniile, fuchsia, impatiens și crăițele. În Grădina Scufundată mirosea a crini de-ți muta nasul din loc, iar Grădina Trandafirilor era și ea cât se poate de parfumată. Grădina Japoneză era plină de mușchi și mister, iar în seră am zărit și câteva orhidee, pe lângă alocasii și anthurium.

Oare de ce plantele mele nu sunt la fel de zdravene și frumoase? Să fie clima responsabilă? Unde să găsesc eu la Arad umiditatea asta, ierni atât de blânde și veri fără caniculă ca pe Vancouver Island?

Asta e. Nu sunt un grădinar prea grozav. 😄

Din fericire, am avut suficient timp la dispoziție pentru a savura Grădinile Butchart pe îndelete. Am ieșit de acolo cu picioarele dureroase și verde de invidie.

De la Butchart Gardens am plecat spre centrul Victoriei, pe care l-am cunoscut mai întâi, ca atâtea alte orașe canadiene din această excursie, prin geamul autocarului. Am trecut prin Chinatown, cel mai vechi cartier chinezesc din Canada, unde am zărit și Fan Tan Alley, o alee atât de îngustă încât în unele locuri abia depășește un metru lățime. Odinioară era o zonă cu jocuri de noroc și opium, astăzi este mult mai cuminte și adăpostește mici magazine și cafenele.

Am continuat prin centrul orașului și de-a lungul falezei, după care am primit, în sfârșit, timp liber. Victoria este suficient de mică pentru ca principalele sale atracții să poată fi cercetate pe jos.

În timpul liber m-am întors la cele două clădiri care domină Inner Harbour și care dau Victoriei o bună parte din aerul ei britanic. Prima este clădirea Parlamentului provinciei British Columbia, inaugurată în 1898. Monumentală pentru un oraș care pe atunci nu era mare deloc, trebuia să fie și o demonstrație de prosperitate și de apartenență la Imperiul Britanic. Deasupra cupolei centrale tronează, acoperit cu foiță de aur, căpitanul George Vancouver, iar în grădina din față stă, cum era și firesc într-un oraș care îi poartă numele, regina Victoria.

Pe o altă latură a lui Inner Harbour se află Fairmont Empress, marele hotel deschis în 1908 pentru Canadian Pacific Railway. Cu turnulețele, acoperișurile abrupte și poziția privilegiată pe malul portului, hotelul întregește decorul britanic al orașului. Una dintre tradițiile sale celebre este Afternoon Tea, servit aici de mai bine de un secol, cu ceai, sandvișuri mititele, prăjituri și tot ceremonialul de rigoare. Aș fi încercat și eu experiența, numai că asemenea porniri britanice trebuie planificate din timp. Nu aveam rezervare, așa că am rămas fără ceai.

Parlamentul și hotelul Empress au fost proiectate de același arhitect, englezul Francis Rattenbury, iar povestea lui este aproape mai interesantă decât a clădirilor pe care le-a lăsat în urmă.

Rattenbury a sosit în Canada în 1892, la numai 25 de ani, și aproape imediat a dat lovitura. A câștigat concursul pentru proiectarea noului Parlament din Victoria, în fața unor arhitecți mult mai experimentați. Succesul l-a transformat într-un personaj important al orașului, iar mai târziu a proiectat și Empress Hotel. S-a căsătorit cu Florence Nunn, cu care a avut doi copii, și pentru o vreme viața lui a părut la fel de solid construită ca edificiile sale.

Numai că, ajuns la 56 de ani, Rattenbury s-a îndrăgostit de Alma Pakenham, o pianistă divorțată, cu aproape treizeci de ani mai tânără decât el. Și-a părăsit soția, iar scandalul a fost pe măsură. Florence a refuzat inițial divorțul, iar Rattenbury și Alma au început să locuiască împreună. În cele din urmă a obținut divorțul și s-a căsătorit cu Alma, dar societatea respectabilă din Victoria nu s-a grăbit să-i ierte. Cuplul a părăsit Canada și s-a stabilit în Anglia.

Nici acolo povestea nu avea să se liniștească. Căsnicia s-a deteriorat, Rattenbury a început să bea, iar Alma s-a apropiat de George Stoner, șoferul familiei, care avea numai 18 ani. În martie 1935, Rattenbury, pe atunci în vârstă de 67 de ani, a fost găsit în casă cu răni cumplite la cap. Fusese lovit cu un ciocan și a murit câteva zile mai târziu.

Alma și tânărul Stoner au fost arestați. Ea a susținut inițial că îl omorâse pe soțul ei, încercând aparent să-și protejeze amantul, dar la proces Stoner a fost găsit vinovat de crimă și condamnat la moarte, pedeapsă comutată ulterior la închisoare pe viață. Alma a fost achitată. La numai câteva zile după proces, s-a sinucis, înjunghiindu-se și aruncându-se într-un râu.

Așa că în spatele celor două clădiri impunătoare și foarte britanice din centrul Victoriei se ascunde o poveste cu adulter, scandal, un amant adolescent, crimă și sinucidere. Francis Rattenbury a construit o bună parte din imaginea elegantă a orașului, dar propria lui viață a fost cam pe dos.

Indicațiile primite au fost să ne plimbăm și să căscăm ochii prin magazinele de pe Government Street. Colegii mei de excursie s-au dus la o pizza. Eu m-am dus la librărie.

Și nu era o librărie oarecare. Munro’s Books a fost înființată în 1963 de Alice Munro și soțul ei de atunci, Jim Munro. Pe vremea aceea Alice Munro nu era laureată a Premiului Nobel și nici una dintre cele mai cunoscute scriitoare canadiene. Publicase doar câteva povestiri în reviste, iar prima sa carte avea să apară abia cinci ani mai târziu.

Librăria a început într-un spațiu mic de pe Yates Street. După divorțul celor doi, în 1972, Alice s-a întors în Ontario, iar Jim Munro a rămas la Victoria și a continuat afacerea. În 1984, librăria s-a mutat în clădirea în care funcționează și astăzi, pe Government Street.

Și clădirea merită privită. Fusese construită în 1909 pentru Royal Bank of Canada, de unde și interiorul neobișnuit pentru o librărie, cu tavane foarte înalte, coloane și aerul unei vechi săli bancare. Pe pereți se află astăzi panouri textile realizate de artista Carole Sabiston. Cărțile au ocupat locul ghișeelor băncii și, dintre toate magazinele prin care ni se recomandase să căscăm ochii, eu cred că îl alesesem pe cel potrivit.

Alice Munro a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 2013, iar numele ei a rămas inevitabil legat de librărie, deși aceasta este independentă de familia Munro din 2014. Numai că, la peste zece ani după Nobel și la scurt timp după moartea scriitoarei, povestea familiei a căpătat o turnură foarte întunecată.

În 2024, Andrea Robin Skinner, fiica cea mică a lui Alice Munro, a făcut public faptul că fusese abuzată sexual în copilărie de Gerald Fremlin, cel de-al doilea soț al mamei sale. Mai grav, Alice Munro aflase despre abuz ani mai târziu și, după o despărțire temporară, alesese să rămână alături de Fremlin. Dezvăluirea a provocat un scandal care a depășit granițele Canadei și a reaprins vechea discuție despre cât de mult ar trebui să cântărească biografia unui scriitor în judecarea operei sale. O dispută care, firește, nu a ajuns la nicio concluzie.

Librăria care îi poartă numele a reacționat public. Conducerea a declarat că susține mărturia Andreei Skinner și că aflarea întregii povești a obligat-o să-și reconsidere propria relație cu moștenirea familiei Munro. A hotărât ca banii obținuți din vânzarea cărților lui Alice Munro să fie donați organizațiilor care sprijină supraviețuitorii abuzurilor împotriva copiilor.

Excursia în Victoria fusese scumpă, dar până la urmă s-a dovedit foarte fructuoasă. Am avut parte de grădini, povești de alcov și de crimă, un strop de literatură și o carte drept suvenir. La întoarcere n-am mai căutat balene. Știam deja cum stă treaba.