Vancouver
Jurnal canadian - capitolul 7

Intrarea noastră în Vancouver n-a fost tocmai triumfătoare. Am intrat în oraș printr-un cartier mai rău famat, cu oameni ai străzii la tot pasul, o imagine destul de brutală după zilele petrecute prin munți și parcuri. N-am avut însă prea mult timp să ne dumirim. Eram deja în întârziere și trebuia să ajungem în centru, unde ne aștepta Nadia, ghidul local care urma să ne prezinte orașul.

Cu mult înainte de apariția orașului, regiunea aceasta era locuită de populațiile indigene de pe coasta Pacificului, în special Squamish, Musqueam și Tsleil-Waututh. Europenii au ajuns relativ târziu pe această coastă. În 1778, James Cook a explorat coasta de nord-vest a Americii în timpul celei de-a treia sale călătorii în Pacific. Expediția sa avea să producă, fără să urmărească acest lucru, o schimbare majoră în regiune.

Marinarii lui Cook au cumpărat de la populațiile locale piei de vidră de mare. Când au ajuns apoi în China, au descoperit că blănurile erau extrem de căutate și se vindeau la prețuri foarte mari. Vestea s-a răspândit, iar coasta Pacificului de Nord-Vest a intrat rapid în circuitul comerțului internațional cu blănuri. Vânătoarea a devenit atât de intensă încât vidra de mare a fost aproape exterminată în această parte a Pacificului.

Numele orașului vine însă de la un alt navigator britanic. George Vancouver, care participase foarte tânăr la două dintre expedițiile lui Cook, s-a întors în Pacific în 1792 la comanda propriei expediții. A explorat și cartografiat cu mare precizie coasta nord-vestică a Americii. A intrat și în Burrard Inlet, golful în jurul căruia avea să se dezvolte, aproape un secol mai târziu, orașul care îi poartă numele.

British Columbia nu exista încă. Teritoriul avea să intre treptat sub control britanic, pe fondul comerțului cu blănuri și al concurenței cu Statele Unite. Colonia British Columbia a fost creată abia în 1858, în timpul goanei după aur de pe râul Fraser. În 1866 a fost unită cu colonia Vancouver Island, iar numele British Columbia s-a păstrat pentru noua colonie.

Nici Canada nu arăta încă așa cum o știm astăzi. Confederația canadiană s-a format în 1867, inițial din numai patru provincii din est. British Columbia se afla la mii de kilometri distanță, despărțită de ele de un continent întreg. A intrat în Canada abia în 1871, după ce guvernul federal a promis, printre altele, construirea unei căi ferate care să lege Pacificul de restul țării.

Orașul Vancouver este și mai tânăr. Orașul Vancouver a fost înființat oficial în 1886, iar sosirea căii ferate Canadian Pacific Railway a accelerat spectaculos dezvoltarea lui. Poziția geografică avea să-i asigure însă importanța pe termen lung. Așezat pe coasta Pacificului și mult mai aproape de marile porturi asiatice decât orașele din estul Canadei, Vancouver a devenit principala poartă canadiană spre Pacific. Rolul acesta se păstrează și astăzi. Portul Vancouver este cel mai mare port al Canadei, iar legăturile comerciale, economice și umane cu Asia au devenit una dintre trăsăturile definitorii ale orașului.

Primul nostru obiectiv în Vancouver a fost Stanley Park. Parc mi s-a părut un cuvânt cam modest pentru ce am găsit acolo. Este o peninsulă de aproape 400 de hectare, acoperită în bună parte de pădure temperată de coastă, cu cedri roșii, brazi Douglas și arbori care au câteva sute de ani. Păduricea este străbătută de aproximativ 27 de kilometri de poteci, numai bune de explorat pe bicicletă.

Peninsula pe care se întinde astăzi Stanley Park a fost rezervată în secolul al XIX-lea de autoritățile britanice pentru eventuale necesități militare, datorită poziției sale la intrarea în Burrard Inlet. Tocmai acest statut a ferit-o în bună măsură de parcelarea și dezvoltarea care aveau să transforme rapid restul zonei. În 1888, la numai doi ani după înființarea orașului Vancouver, terenul a fost deschis ca parc public.

Numele îl poartă după Lord Stanley, guvernatorul general al Canadei, care a inaugurat oficial parcul în anul următor. Este același Lord Stanley al cărui nume îl poartă Stanley Cup, celebrul trofeu al hocheiului nord-american.

Prima oprire am făcut-o la Brockton Point, pentru a vedea câțiva stâlpi totemici ai populațiilor indigene, numite în Canada First Nations.

La prima vedere ai putea crede că stâlpii se află aici din vremuri străvechi și aparțin populațiilor care locuiau în zona Vancouverului. Lucrurile sunt însă ceva mai complicate. Ansamblul de la Brockton Point este o colecție începută de administrația parcului în anii 1920, cu stâlpi aduși din diferite alte comunități indigene de pe coasta de nord-vest a Canadei. Mai mult, asemenea stâlpi monumentali nici măcar nu erau caracteristici populațiilor Coast Salish care trăiau în zona Vancouverului.

Nu toți stâlpii de astăzi sunt dintre cei aduși aici cu un secol în urmă. Lemnul de cedru se degradează, iar o parte dintre originalele vechi au fost retrase pentru conservare și înlocuite cu replici realizate de artiști indigeni. Colecția se schimbă destul de des, ceea ce pare un mic colț de cultură indigenă păstrat neatins în Stanley Park este, în realitate, un amestec de tradiții, epoci, originale și replici, adunate aici de-a lungul unui secol.

Stâlpii totemici sunt sculpturi monumentale în lemn, specifice mai ales populațiilor indigene de pe coasta de nord-vest a Americii de Nord. Erau ciopliți de obicei din trunchiuri de cedru roșu și puteau avea funcții diferite. Unii marcau intrarea într-o locuință, alții comemorau o persoană, consemnau istoria și statutul unei familii sau aminteau legende și întâmplări importante pentru comunitate.

Figurile suprapuse reprezintă oameni, strămoși, animale sau ființe supranaturale. Corbul, vulturul, ursul, lupul, balena ori pasărea mitică Thunderbird apar frecvent, dar nu formează un alfabet cu semnificații fixe. Înțelesul lor depinde de tradiția comunității, de familia căreia îi aparținea stâlpul și de povestea pe care acesta o transmitea.

În ciuda unei interpretări occidentale răspândite, stâlpii totemici nu erau obiecte de cult. Mai curând, ei puteau funcționa ca o combinație între monument comemorativ, blazon de familie și poveste transmisă prin imagini.

Nu departe de stâlpii totemici se află trei porți monumentale din cedru, realizate de artista Coast Salish Susan Point și instalate în 2008. Inspirate de intrările caselor tradiționale, porțile sunt sculptate cu animale și simboluri specifice artei Coast Salish. Ele au fost create împreună cu artiști din comunitățile Musqueam, Squamish și Tsleil-Waututh, prezente în această zonă cu mult înainte de întemeierea Vancouverului. Aduc în acest ansamblu tocmai tradiția artistică locală care lipsea vechii colecții de totemi.

Nu departe de totemi am descoperit o statuie foarte interesantă și care mi s-a părut că se potrivește cu orașul ca nuca în perete.

Personajul din mijloc este José Carlos Silvey, rămas în istoria locală sub numele de Portuguese Joe. Născut în insulele Azore, a plecat pe mare de foarte tânăr și a ajuns pe coasta de vest a Canadei pe la 1860, cu câțiva ani înainte de întemeierea Vancouverului. A fost marinar, pescar și vânător de balene și s-a numărat printre primii coloniști europeni stabiliți în această zonă.

Joe a trăit o vreme chiar în apropierea actualului Stanley Park. Prima lui soție a fost o femeie Musqueam, cu care a avut doi copii. După moartea acesteia s-a căsătorit cu Khaltinaht, o femeie Squamish, iar familia lor a devenit și mai numeroasă. Au avut zece copii, iar urmașii lui Portuguese Joe trăiesc și astăzi în British Columbia.

Monumentul este însă mult mai nou decât povestea. A fost inaugurat în 2015 și nu îl reprezintă numai pe Joe. Alături de el apar cele două soții indigene, iar sculptura combină elemente portugheze cu motive ale artei Coast Salish. Chiar și pavajul din jur participă la poveste. Mozaicul alb-negru amintește de calçada portuguesa, pavajul tradițional portughez, în timp ce formele spiralate și sculpturile trimit spre lumea populațiilor indigene de pe coasta Pacificului.

Monumentul nu este așadar al unui portughez aventuros care a făcut cine știe ce lucruri importante. Este mai degrabă reprezentarea întâlnirii dintre două lumi. Portuguese Joe, imigrantul venit din Azore, este folosit pentru a spune povestea începuturilor multiculturale ale Vancouverului și a legăturilor dintre primii coloniști europeni și populațiile indigene.

De la Brockton Point se deschide și una dintre cele mai frumoase panorame asupra orașului. Dincolo de Deadman’s Island, o insuliță cu o istorie ceva mai puțin idilică decât lasă să se vadă peisajul, se ridică centrul Vancouverului. Insula a fost folosită în secolul al XIX-lea ca loc de înhumare, iar în timpul epidemiei de variolă din 1888 aici au fost izolați bolnavi. Astăzi găzduiește o bază a rezerviștilor Marinei canadiene.

Pe cealaltă latură a parcului, panorama se schimbă. Lions Gate Bridge traversează Burrard Inlet spre North Shore, iar casele urcă pe versanții munților. Acolo se întinde West Vancouver, una dintre cele mai scumpe zone rezidențiale ale Canadei. În ziua vizitei noastre, norii coborâseră peste munți și ascundeau o bună parte din culmi, dar lăsau suficient la vedere pentru a înțelege geografia spectaculoasă a orașului, prins între ocean și munte.

Un alt personaj celebru al parcului este Hollow Tree, ceea ce a mai rămas dintr-un cedru roșu occidental vechi de aproximativ 700–800 de ani. Trunchiul său uriaș, golit în mod natural în interior, devenise încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea una dintre atracțiile parcului. În scobitura lui încăpeau trăsuri și, mai târziu, automobile, iar generații de localnici și turiști s-au fotografiat aici.

Copacul a murit de mult, dar asta nu i-a diminuat popularitatea. După marea furtună din 2006, trunchiul s-a înclinat periculos, iar administrația parcului a hotărât să-l îndepărteze. Oamenii însă s-au opus cu atâta îndârjire, încât s-a înființat o asociație pentru salvarea lui, s-au strâns bani din donații și, în cele din urmă, bătrânul trunchi a fost consolidat și lăsat la locul lui.

Nu mai este de mult un copac viu, ci mai degrabă o bucată din memoria orașului. Probabil de aceea Vancouverul nu s-a îndurat să-l lase să moară de tot.

Atașamentul Vancouverului față de bătrânul copac a mers chiar mai departe. În 2016, artistul canadian Douglas Coupland a realizat Golden Tree, o replică aurită de 13 metri înălțime, concepută ca imagine în oglindă a trunchiului din Stanley Park. Cum originalul, oricât ar fi el de consolidat, nu va putea rezista la nesfârșit, Coupland i-a creat un soi de dublu artificial, menit să-i păstreze memoria. Sculptura se află la intersecția Cambie Street cu Marine Drive, unde am zărit-o la un moment dat din autocar.

Tot din autocar l-am zărit și pe Inukshuk, de data aceasta pe malul lui English Bay. Arătarea aceasta de piatră este un alt simbol al populațiilor indigene, venit însă de foarte departe. Inukshuk-ul a fost realizat de artistul inuit Alvin Kanak pentru Expo 86 și oferit ulterior orașului Vancouver.

Astfel de construcții din pietre suprapuse erau folosite de inuiții din regiunile arctice drept repere într-un teritoriu vast și greu de străbătut. Puteau indica un drum, un loc de vânătoare sau transmite alte informații celor care treceau prin zonă. Numele inuksuk înseamnă aproximativ „ceva care acționează în locul unei persoane”.

Cel din Vancouver are formă umană și, riguros vorbind, ar trebui numit inunnguaq. A devenit însă cunoscut pur și simplu drept Inukshuk și, de la locul său de pe malul Pacificului, pare să întâmpine călătorii, deși tradiția din care provine s-a născut la mii de kilometri spre nord.

În drumul autocarului am mai dat peste o mostră din eclectismul Vancouverului. Pe malul lui English Bay, paisprezece personaje din bronz râd cu gura până la urechi, într-un fel care mie mi s-a părut mai degrabă neliniștitor decât vesel. Instalația se numește A-maze-ing Laughter și îi aparține artistului chinez Yue Minjun. Cele paisprezece personaje sunt, de fapt, tot atâtea autoportrete ale artistului, surprins în poziții diferite, dar cu același râs exagerat și aproape grotesc. Lucrarea a ajuns la Vancouver cu ocazia Bienalei din 2009–2011 și a plăcut suficient de mult încât să rămână definitiv în oraș.

Următoarea oprire a fost Granville Island, unde am avut și o scurtă pauză de prânz. În ciuda numelui, Granville Island nu este propriu-zis o insulă, ci o peninsulă aflată sub Granville Bridge. La începutul secolului trecut aici se întindea o zonă industrială cu fabrici, ateliere și depozite. După declinul industriei, în anii 1970, vechile clădiri au început să fie transformate într-un amestec de piață, mici magazine, restaurante, galerii și ateliere.

Urmele trecutului industrial nu au dispărut cu totul. Printre ele se numără silozurile fabricii de beton care funcționează și astăzi, devenite între timp și operă de artă. În 2014, gemenii brazilieni cunoscuți sub numele OSGEMEOS le-au transformat în șase personaje uriașe și intens colorate.

Centrul întregii zone este Public Market, o hală plină de tarabe cu fructe, legume, pește, brânzeturi, produse de patiserie și mâncare pregătită pe loc. Noi n-am avut prea mult timp pentru explorări. Pauza de prânz a fost scurtă, suficientă cât să aruncăm o privire prin piață și să mai vedem puțin portul, cu Granville Bridge și blocurile Vancouverului pe fundal.

În drum spre următoarea oprire am mai zărit două dintre clădirile-emblemă ale Vancouverului, pe care n-am reușit să le fotografiez prea grozav. Prima a fost Science World, ușor de recunoscut după uriașa sa sferă geodezică. Clădirea a fost ridicată pentru Expo 86, ca pavilion al expoziției, și transformată ulterior într-un muzeu dedicat științei.

Tot lui Expo 86 i se datorează și Canada Place, clădirea de pe malul apei cu cele cinci acoperișuri albe care seamănă cu pânzele unor corăbii. Construită pentru pavilionul Canadei, găzduiește astăzi, printre altele, terminalul navelor de croazieră.

A treia oprire a turului nostru a fost în Gastown, la celebrul ceas cu aburi. În ciuda aerului său victorian, ceasul nu este vreo relicvă din vremurile de început ale orașului. A fost construit abia în 1977 de ceasornicarul Raymond Saunders, într-o perioadă în care vechiul cartier Gastown era restaurat și transformat într-o atracție turistică. Mecanismul folosește rețeaua subterană de abur a orașului, iar la fiecare sfert de oră fluieră și scoate nori de abur, spre încântarea turiștilor adunați în jurul lui.

Mult mai veche și mai interesantă este povestea cartierului. Gastown își datorează numele lui John Deighton, un marinar și cârciumar englez poreclit Gassy Jack, „gassy” însemnând pe atunci cam ceea ce am numi noi un mare palavragiu.

În 1867, Deighton a ajuns cu o barcă pe malul lui Burrard Inlet, în apropierea unei fabrici de cherestea. Legenda spune că avea cu el un butoi de whisky și le-a promis muncitorilor că vor putea bea cât vor dacă îl ajută să-și ridice o cârciumă. În mai puțin de 24 de ore, localul era gata. În jurul lui au apărut alte clădiri, iar mica așezare a început să fie cunoscută drept Gastown, după porecla proprietarului cârciumii.

Așezarea a crescut, iar în 1886 a devenit parte a noului oraș Vancouver. În același an, marele incendiu a distrus aproape totul, dar Gastown a fost reconstruit rapid și a devenit pentru o vreme centrul comercial al orașului. Ulterior și-a pierdut importanța, iar prin anii 1960 ajunsese atât de degradat încât exista chiar proiectul demolării unei părți a cartierului pentru construirea unei autostrăzi. Planul a fost abandonat în urma protestelor, iar Gastown a fost restaurat și protejat ca zonă istorică. Din această perioadă datează și ceasul cu aburi care avea să devină, paradoxal, unul dintre simbolurile „vechiului” Vancouver.

Multă vreme, Gassy Jack a stat și el în mijlocul cartierului căruia îi dăduse numele. În 1970 i-a fost ridicată o statuie în Maple Tree Square. Numai că, mai bine de o jumătate de secol mai târziu, biografia lui a început să fie privită cu alți ochi. După moartea primei sale soții, o femeie indigenă, Deighton s-a căsătorit cu Quahail-ya, nepoata acesteia, o fată Squamish care avea în jur de 12 ani.

În 2022, pe fondul protestelor legate de tratamentul populațiilor indigene din Canada, statuia lui Gassy Jack a fost trasă de pe soclu de manifestanți. Nu a mai fost reinstalată, iar locul unde se afla a rămas gol.

Mi-a lăsat un gust amar dispariția statuii lui Gassy Jack. Cu puțin timp înainte văzusem monumentul ridicat în 2015 lui Portuguese Joe, unul dintre primii coloniști europeni ai zonei, a cărui poveste fusese recuperată și reinterpretată prin legăturile sale cu populațiile indigene. Iar în centrul Gastownului, omul de la a cărui poreclă provine numele cartierului fusese scos din peisaj. Vancouverul își păstrează trecutul, dar alege după modelele timpului ce parte anume din el mai merită pusă pe soclu.

Teoretic, aș mai fi putut să mă plimb prin Vancouver. Aveam la dispoziție câteva ore bune până la lăsarea nopții. Dar ploua, era destul de frig, iar zgârie-norii nu m-au tentat suficient cât să mă facă să pornesc la drum. Așa că nu am mai nimic de povestit despre acest oraș canadian atât de lăudat și de apreciat.

Poate că Vancouver merita încă o plimbare. Eu, în acea seară, meritam o baie bună și un somn adânc.