Prin British Columbia
Jurnal canadian - capitolul 6

După Jasper am părăsit definitiv Alberta și am intrat în British Columbia. Prima oprire am făcut-o la Mount Robson Visitor Centre, așezat strategic chiar în fața muntelui pe care venisem să-l vedem. Numai că vechea noastră cunoștință, fumul, călătorise împreună cu noi.

Mount Robson are 3.954 de metri și este cel mai înalt vârf al Munților Stâncoși canadieni. Nu este însă și cel mai înalt munte al Canadei — onoarea aceea îi revine lui Mount Logan, din Yukon — dar Robson impresionează prin diferența enormă de nivel față de valea din fața lui. De la baza muntelui până în vârf sunt peste 2.900 de metri, ceea ce îi dă aspectul acela monumental pe care altitudinea, luată singură, nu-l explică.

În zilele senine, centrul pentru vizitatori oferă una dintre imaginile clasice ale muntelui. Noi am primit, firește, versiunea cu perdea. Norii și fumul îi ascundeau partea superioară și, din când în când, lăsau să se întrevadă câte o bucată din masiv.

Prin parcurile naționale mă enervase destul de tare lipsa semnalului la telefon. Pe porțiuni întregi dispărea cu totul și rămâneam cu acel „SOS” afișat în colțul ecranului, semn că telefonul nu mai era conectat la rețeaua mobilă obișnuită și putea folosi doar serviciile disponibile pentru situații de urgență. După Mount Robson, telefonul a revenit însă brusc la viață și a început să țipe. Primisem o alertă de urgență din British Columbia, legată de un incendiu de vegetație și de evacuarea unor zone aflate mai departe pe traseu.

Cum aveam în sfârșit semnal, am deschis Google Maps și am descoperit că puteam vedea atât incendiile active, cât și întinderea fumului produs de ele. Până atunci știam, firește, că sunt incendii. Le văzusem efectele pe Icefields Parkway, la Pyramid Lake și pe versanții arși din jurul Jasperului. Dar harta mi-a arătat pentru prima dată proporțiile fenomenului. British Columbia era presărată cu focare, iar fumul acoperea suprafețe uriașe din vestul Canadei.

Abia atunci am înțeles cât de prost nimerisem. Traseul nostru prin Munții Stâncoși trecea taman prin una dintre zonele afectate de fum. Pâcla care ne ascunsese munții nu fusese un mic ghinion local, ci efectul unui fenomen care se întindea pe sute de kilometri.

Trebuie să mărturisesc că m-a oripilat lipsa semnalului pe drumurile acestea importante. M-am pus în situația turistului cu mașină închiriată care rămâne în pană în pustietățile acelea. Ce aș fi putut face într-o asemenea situație? Probabil doar să apelez la mila eventualilor trecători, pentru că pe acel SOS afișat de telefon nu sunt convinsă că aș fi putut pune bază. La capitolul semnal de telefon, Canada a primit o bulină neagră din partea mea.

După Mount Robson am continuat drumul prin British Columbia spre Wells Gray Provincial Park, unde aveam să petrecem următoarele câteva ore. Parcul este cunoscut mai ales pentru cascadele sale, iar prima noastră oprire a fost la Dawson Falls.

Wells Gray este cunoscut pentru numărul neobișnuit de mare de cascade, iar explicația se află în istoria geologică a regiunii. Peisajul actual este rezultatul acțiunii succesive a vulcanilor, ghețarilor și râurilor.

Activitatea vulcanică desfășurată de-a lungul mai multor milioane de ani a acoperit porțiuni ale regiunii cu straturi succesive de lavă bazaltică. Mult mai târziu, în timpul glaciațiunilor, ghețarii au remodelat relieful, au lărgit și adâncit văile și au îndepărtat o parte dintre rocile mai puțin rezistente.

După retragerea ghețarilor, râurile au ocupat aceste văi și au continuat procesul de eroziune. Acolo unde apa întâlnește straturi dure de lavă și diferențe bruște de nivel apar praguri, canioane și cascade.

Wells Gray păstrează și numeroase alte urme ale activității vulcanice, printre care vechi conuri vulcanice, cratere și curgeri de lavă. Cascadele sunt, de fapt, partea cea mai spectaculoasă și mai vizibilă a unei istorii geologice foarte vechi.

Dawson Falls se află pe râul Murtle și nu impresionează prin înălțime, ci prin lățime. Are numai aproximativ 20 de metri înălțime, dar aproape 90 de metri lățime, iar apa se prăvălește peste mai multe trepte de lavă întărită. Tocmai forma aceasta lată și aproape regulată i-a adus uneori comparația, cam generoasă după părerea mea, cu Niagara.

De la parcare, o potecă scurtă prin pădure duce la mai multe puncte din care se vede cascada. Nu există aici o singură cădere spectaculoasă, ci o masă enormă de apă care se rostogolește peste pragurile de rocă și apoi continuă vijelios în aval.

Drumul spre Helmcken Falls ne-a mai oferit o mică aventură. Pentru a ajunge la cascadă trebuia să traversăm un pod îngust, care nu părea făcut pentru ditamai autocarul. Benjamin și-a demonstrat din nou abilitățile de șofer și ne-a trecut cu bine pe partea cealaltă. Noi am avut avantajul să stăm liniștiți pe scaune și să privim pe geam.

Podul traversa râul Murtle, același râu pe care îl întâlniserăm la Dawson Falls și care avea să ne conducă spre Helmcken. Chiar lângă pod, apa se strecura printre bolovani într-o succesiune de praguri și repezișuri care arătau ca o mică cascadă. După Dawson era doar o mostră. Spectacolul adevărat ne aștepta câțiva kilometri mai departe.

Destinația noastră era însă Helmcken Falls, cea mai spectaculoasă cascadă din Wells Gray Provincial Park. Râul Murtle, pe care îl văzuserăm până atunci rostogolindu-se destul de pașnic sau repezindu-se printre bolovani, face aici un salt de 141 de metri într-un canion uriaș.

Helmcken Falls este a patra cascadă ca înălțime din Canada, dar cifrele spun destul de puțin despre ceea ce vezi de la punctul de belvedere. Impresionantă nu este numai căderea de apă, ci și decorul în care se produce. Râul se aruncă de pe marginea platoului într-un amfiteatru enorm, cu pereți aproape verticali, iar apa dispare pentru câteva clipe într-un nor de stropi înainte de a continua prin canion.

Forma spectaculoasă a locului este rezultatul unei combinații dintre vulcanism și eroziune. Râul Murtle curge peste straturi succesive de lavă bazaltică depuse în urmă cu sute de mii de ani. După retragerea ghețarilor, apa a început să erodeze rocile de sub marginea cascadei. Peretele a fost săpat treptat înapoi, iar cascada s-a retras odată cu el, lăsând în față imensul amfiteatru pe care îl vedem astăzi.

Cascada poartă numele medicului și exploratorului John Sebastian Helmcken, deși acesta nu a văzut-o niciodată. Numele i-a fost dat în 1913 de topograful Robert Lee, care lucra în zonă. Câțiva ani mai târziu, tocmai existența acestei cascade și dorința de a o proteja au contribuit la crearea Wells Gray Provincial Park, în 1939.

Pe un panou am văzut și cum arată cascada iarna. La baza ei se formează din stropii înghețați un con enorm de gheață, care poate depăși 50 de metri înălțime. Apa continuă să cadă în spatele lui, așa că imaginea nu seamănă deloc cu aceea a unei cascade înghețate. Aproape că mi-ar fi plăcut s-o văd și iarna dacă m-aș încumeta să rabd frigul canadian.

Ultima oprire în Wells Gray Provincial Park a fost la Spahats Falls. Cascada are aproximativ 75 de metri înălțime și este formată de Spahats Creek, care se aruncă într-un canion adânc înainte ca apa să ajungă în valea râului Clearwater.

La Spahats, cascada pare aproape subțire în comparație cu dimensiunile locului în care cade. Pârâul iese dintr-o despicătură îngustă a peretelui și se prăbușește într-un defileu uriaș, mărginit de pereți verticali de rocă. De la punctul de belvedere se vede foarte bine structura acestora, cu straturi suprapuse de lavă care amintesc din nou de trecutul vulcanic al regiunii.

Canionul a fost săpat de apă în rocile vulcanice acumulate în urma mai multor erupții, iar eroziunea a continuat să-l adâncească după retragerea ghețarilor. Rezultatul este unul dintre locurile în care geologia poate fi văzută aproape ca într-o secțiune prin teren, pentru cine se pricepe.

Ziua am încheiat-o la Sun Peaks, o stațiune montană aflată la aproximativ 50 de kilometri de orășelul Kamloops, important pentru noi doar pentru că aici a copilărit Benjamin al nostru. După o zi lungă, cu Mount Robson și cele trei cascade din Wells Gray, aici nu mai aveam nimic de bifat. După cazare am ieșit doar la o plimbare prin micul centru al stațiunii.

Sun Peaks este în primul rând o stațiune de schi, dezvoltată în jurul a trei munți, Tod Mountain, Sundance și Mount Morrisey. Iarna are una dintre cele mai întinse suprafețe de pârtii de ski din Canada. Vara pârtiile rămân niște dungi verzi pe versanți și locul se transformă într-o destinație pentru drumeții și ciclism montan.

Centrul stațiunii este compact, pietonal și construit într-un stil care încearcă destul de evident să amintească de stațiunile alpine europene. Hoteluri cu balcoane, fațade colorate, flori, terase și câteva străduțe pe care le poți parcurge în câteva minute. La ora la care am ajuns noi era foarte liniștit.

Numele hotelului nostru, Nancy Greene’s Cahilty Hotel & Suites, nu fusese ales întâmplător. Nancy Greene este una dintre marile figuri ale schiului alpin canadian. La Jocurile Olimpice de iarnă de la Grenoble din 1968 a câștigat aurul la slalom uriaș și argintul la slalom, după ce în 1967 devenise prima sportivă din afara Europei care câștiga Cupa Mondială la schi alpin. A repetat performanța și în 1968, iar cariera ei i-a adus mai târziu titlul de sportiva canadiană a secolului XX.

Legătura cu Sun Peaks a apărut mult mai târziu. Stațiunea se numise inițial Tod Mountain și funcționa ca zonă de schi încă din 1961. Transformarea ei în actualul Sun Peaks a început în anii 1990, iar Nancy Greene a venit aici în 1994 ca Director of Skiing. Împreună cu soțul ei, Al Raine, s-a implicat în dezvoltarea și promovarea noii stațiuni. Cei doi s-au stabilit aici, iar Al Raine avea să devină primul primar al localității Sun Peaks. Nancy Greene a rămas una dintre figurile emblematice ale stațiunii și continuă să schieze aici.

În hotel, pereții erau plini de fotografii și amintiri din lumea schiului. Într-una dintre fotografiile mele apare Nancy Greene alături de Picabo Street, una dintre cele mai cunoscute schioare americane. Street a câștigat Cupa Mondială la coborâre în 1995 și 1996 și a devenit campioană olimpică la super-G la Nagano, în 1998. Ne aflam așadar într-o companie foarte selectă, chiar dacă era prezentă doar în fotografii.

A doua zi am pornit întins spre Vancouver. Singura oprire pe care am făcut-o pe drum a fost în Hope, un orășel aflat la confluența râurilor Fraser și Coquihalla, înconjurat de munți. Hope nu părea cine știe ce la prima vedere, câteva străzi liniștite, case joase și munții coborând aproape până în oraș.

Avea însă o particularitate greu de ratat. Peste tot apăreau sculpturi în lemn. Urși, vulturi, lupi și personaje omenești, unele de dimensiuni considerabile. Hope și-a câștigat reputația de „Chainsaw Carving Capital”, sculptura cu drujba devenind una dintre atracțiile orașului. Trunchiurile uriașe ale pădurilor din British Columbia oferă, evident, suficientă materie primă.

Printre sculpturi am găsit și un războinic cu un soi de kalașnikov în mâini. Nu era întâmplător. Hope a fost unul dintre locurile în care s-a filmat First Blood, primul film din seria Rambo, lansat în 1982. În film, orășelul fictiv în care ajunge John Rambo se numește Hope, iar numeroase scene au fost filmate chiar aici și în împrejurimi. Patruzeci și ceva de ani mai târziu, localitatea încă exploatează cu destulă veselie această celebritate cinematografică. Statuia lui Rambo din centrul orașului nu lasă loc de îndoială.

Pentru că statuile tăiate cu drujba nu m-au încântat peste măsură, m-am refugiat în parc. Acolo am găsit ceva mult mai interesant pentru mine, copacii. Printre ei erau, cedri roșii de vest și, foarte probabil, brazi Douglas, două dintre speciile emblematice ale British Columbiei. Exemplarele bătrâne pot atinge dimensiuni impresionante, iar privind trunchiurile acestea uriașe de la nivelul solului înțelegeai mult mai bine ce a alimentat pasiunea localnicilor pentru sculptura în lemn.

La Hope se încheia, într-un fel, prima parte a călătoriei noastre. Până aici natura fusese personajul principal, iar orașele doar scurte întreruperi. De acum încolo rolurile aveau să se inverseze. Într-o primă etapă, la capătul drumului ne aștepta Vancouver.