Niagara Falls
Jurnal canadian - capitolul 13

Pentru cei care s-au înscris și la a doua excursie opțională a circuitului nostru nu a urmat o zi tihnită la Toronto, ci una ocupată cu o escapadă până la Cascada Niagara. Din păcate, vremea nu prea ținea cu noi. Ziua era mohorâtă, cu nori joși și multă ploaie, ceea ce avea să ne încurce puțin socotelile. Dar asta era. Niagara nu putea fi amânată pentru a doua zi.

Niagara Falls se află la numai vreo 130 de kilometri de Toronto, așa că drumul nu era foarte lung. Am mers spre vest de-a lungul lacului Ontario, printr-o zonă urbanizată aproape continuu, până la Hamilton, unde peisajul se schimbă destul de brutal. Orașul a fost unul dintre marile centre siderurgice ale Canadei, iar de pe autostradă se văd încă întinsele instalații industriale de pe malul lacului, furnale, coșuri, conducte și hale care nu încearcă deloc să fie pitorești.

Imediat după Hamilton, drumul oferă însă o imagine mult mai neobișnuită. Autostrada traversează Burlington Bay James N. Allan Skyway, un pod lung și înalt ridicat peste canalul care leagă Hamilton Harbour de lacul Ontario. Pentru câteva clipe ai apă de ambele părți ale șoselei. Spre est se întinde lacul Ontario, iar spre vest este Hamilton Harbour, un golf natural al aceluiași lac, aproape închis de o lungă fâșie de nisip. Podul trece tocmai peste deschiderea îngustă prin care golful comunică cu lacul.

Dincolo de Hamilton am continuat pe peninsula Niagara, fâșia de pământ prinsă între lacurile Ontario și Erie. Undeva la capătul ei ne aștepta râul Niagara și motivul pentru care făcuserăm drumul până acolo.

Ajunși la Niagara, am făcut mai întâi un scurt popas, necesar pentru o pauză de toaletă și pentru ca Christian să rezolve o problemă legată de accesul autocarului. De aici se putea coborî și la Journey Behind the Falls, prin tunelurile săpate în stâncă până aproape de baza cascadei. Eu n-am mai adăugat și această experiență programului.

În schimb, am profitat de timpul avut la dispoziție ca să mă apropii de faleză. Ceea ce m-a impresionat nu a fost atât înălțimea cascadei, care abia se ghicea din acest unghi, cât imaginea unui râu întreg care înaintează spre marginea stâncii și, pur și simplu, se aruncă în gol. Apa avea o surprinzătoare culoare verde-turcoaz și părea aproape liniștită până foarte aproape de margine, înainte de a dispărea brusc într-un nor uriaș de stropi.

Vremea mohorâtă nu-i lua nimic din spectaculozitate. Norii grei, apa întunecată și perdeaua de vapori care se ridica permanent din prăpastie îi dădeau, dimpotrivă, un aer și mai dramatic. Și totuși, de aici încă nu-mi puteam da seama de întreg dramatismul situației. Pentru asta trebuia să coborâm la nivelul râului.

Ne-am urcat din nou în autocar și am fost conduși mai aproape de locul de unde plecau vaporașele.

A urmat partea pentru care am venit pregătiți să ne udăm de bunăvoie. Am coborât la debarcader pentru plimbarea cu vaporașul până aproape de cascade. Pe partea canadiană excursia este operată de Niagara City Cruises, iar pelerinele de ploaie primite la îmbarcare nu sunt deloc un accesoriu decorativ. Canadienii își echipează mușteriii în roșu, în timp ce americanii de pe celălalt mal îi îmbracă în albastru. Așa că, privite de la distanță, vaporașele își trădează imediat țara de origine prin culoarea mulțimii de pe punte.

La început m-am cam speriat când am văzut cozile de la îmbarcare. Era atâta lume încât mă așteptam să ne călcăm în picioare pe vaporaș. Din fericire, n-a fost deloc așa. Eu am rămas pe puntea de jos și cred că am făcut o alegere inspirată. O colegă de excursie care urcase pe puntea de sus mi-a povestit după aceea că s-a udat până la piele, în ciuda pelerinei. Eu am scăpat relativ nevătămată.

Traseul ne-a purtat mai întâi prin dreptul American Falls și Bridal Veil Falls, aflate pe partea americană. Văzute de jos, căderile de apă se schimbă cu totul. Vaporul pare dintr-odată foarte mic, iar stâncile prăbușite la baza American Falls dau o idee mult mai bună despre înălțimea peretelui de apă.

După ce am revenit pe uscat, am continuat plimbarea de-a lungul falezei. De aici se vede cel mai bine forma de potcoavă a cascadei canadiene și enorma masă de apă care se prăbușește peste margine. Vremea continua să se joace cu noi. Când norul de stropi se împrăștia puțin, apărea cascada aproape întreagă, apoi dispărea din nou.

Povestea Niagarei începe, de fapt, cu Marile Lacuri. Bazinele în care se află acestea au o istorie geologică mult mai veche, dar forma lor actuală este în mare măsură rezultatul ultimei glaciațiuni. Enorma calotă de gheață care acoperea regiunea a adâncit și remodelat depresiunile existente, iar când ghețarii s-au retras, în urmă cu aproximativ 10–12.000 de ani, acestea s-au umplut cu apă.

Lacurile nu sunt însă niște rezervoare rămase din epoca glaciară care se golesc încet de atunci. Sunt alimentate permanent de râurile și pâraiele din uriașul lor bazin hidrografic, de ploi și de zăpezi. Cum bazinele se află la altitudini diferite, surplusul de apă se scurge din cele aflate mai sus spre cele aflate mai jos. Marile Lacuri formează astfel un sistem de apă dulce așezat în trepte.

Superior se află la aproximativ 183 de metri deasupra nivelului mării, Michigan și Huron la 176, Erie la 174, iar Ontario la numai 75 de metri. Din Superior, apa curge prin râul St. Marys în Huron. Michigan comunică direct cu Huron prin Strâmtoarea Mackinac și cele două se află practic la același nivel. Din Huron, apa își continuă drumul prin râul St. Clair, micul lac St. Clair și râul Detroit până în Erie. Până aici diferențele de nivel sunt relativ mici.

Între Erie și Ontario situația se schimbă spectaculos. Lacul Erie se află la aproximativ 174 de metri altitudine, iar Ontario la numai 75. Surplusul de apă din Erie trebuie să ajungă în bazinul aflat cu aproape 100 de metri mai jos, iar calea lui naturală de scurgere este râul Niagara, lung de numai 58 de kilometri.

Numai că în drumul său râul întâlnește Niagara Escarpment, un abrupt geologic format din straturi de roci cu rezistențe diferite. Apa trece peste această uriașă treaptă și se prăbușește spre nivelul inferior. Așa au apărut cascadele Niagara.

După cascade, râul continuă să coboare prin defileul Niagara până în lacul Ontario. De aici apa pornește mai departe prin fluviul Saint Lawrence și ajunge în cele din urmă în Atlantic. Niagara este, așadar, doar un episod spectaculos dintr-o călătorie a apei care începe cu mult înainte de cascadă.

Niagara pe care o vedem astăzi nu se află în locul în care s-a format cascada. În urmă cu aproximativ 12.000 de ani, căderea de apă era cu aproape 11 kilometri mai în aval, în apropierea actualului Queenston. De atunci, cascada s-a deplasat încet în amonte, săpând în urma ei defileul prin care curge astăzi râul Niagara.

Explicația stă în structura lui Niagara Escarpment. Stratul superior este format din rocă dură, în principal dolomit, dar dedesubt se găsesc roci mai moi, mai ușor de erodat. Apa sapă la baza abruptului și îndepărtează treptat aceste straturi. Marginea dură rămâne astfel fără sprijin, se fracturează și bucăți uriașe se prăbușesc. Procesul se repetă, iar cascada înaintează, paradoxal, în direcția opusă curgerii râului.

Urmele acestui mecanism se văd foarte bine la American Falls. Grămada enormă de bolovani de la baza ei nu a fost adusă acolo de undeva, ci provine chiar din peretele cascadei. O serie de prăbușiri, inclusiv unele importante în secolul al XX-lea, a lăsat la bază acel adevărat câmp de stânci.

În 1969, americanii au făcut un experiment spectaculos. Au construit temporar un baraj în amonte și au deviat aproape toată apa care alimenta American Falls spre Horseshoe Falls. Timp de câteva luni, cascada americană a fost redusă la câteva firicele de apă, iar geologii au putut cerceta abruptul aproape pe uscat. S-a discutat inclusiv îndepărtarea bolovanilor de la bază, pentru a reda cascadei un aspect mai „curat”, dar în cele din urmă au fost lăsați acolo. Sunt, până la urmă, rezultatul firesc al evoluției cascadei.

Și Horseshoe Falls continuă să se retragă, numai că mult mai încet decât în trecut. Timp de secole, marginea ei putea pierde în medie în jur de un metru pe an sau chiar mai mult. Astăzi debitul râului este în bună măsură controlat. Canada și Statele Unite deviază cantități importante de apă înainte de cascadă către marile hidrocentrale de pe cele două maluri, iar un tratat încheiat în 1950 stabilește câtă apă trebuie lăsată să treacă peste Niagara.

Ziua, în sezonul turistic, debitul peste cascade este menținut mai mare. Noaptea și în perioadele cu mai puțini turiști poate fi redus, iar mai multă apă este trimisă spre producerea energiei electrice. În felul acesta s-a redus și forța eroziunii, iar retragerea cascadei a încetinit considerabil.

Așadar, până și Niagara este astăzi puțin „administrată”. Muntele de apă care mi se păruse atât de impresionant de pe vaporaș reprezenta doar partea din râul Niagara pe care oamenii au hotărât să o mai lase să cadă peste stâncă.

Vinul pe care l-am degustat nu m-a impresionat chiar așa de tare. Ni s-au oferit însă și alte băuturi obținute din alte fructe, așa că experiența a fost mai variată decât mă așteptasem. Regiunea este cunoscută mai ales pentru icewine, vinul făcut din struguri lăsați să înghețe pe viță și culeși iarna, când apa din boabe este înghețată, iar mustul rezultat este foarte concentrat.

Recunosc, în timpul tuturor acestor explicații aveam o preocupare ceva mai puțin oenologică. Dacă telefonul meu nu putea fi resuscitat, o încurcam rău. În Canada folosisem pentru plăți doar cardul virtual Revolut, așa că banii mei canadieni erau în telefon. Boarding pass-ul pentru avion urma să-l primesc pe telefon. Biletul de tren de la București la Arad era pe telefon. Mama era pusă la curent cu stadiul aventurilor mele tot pe telefon. Dacă în ziua de azi rămâi fără telefon, îți vine să te împuști.

Începusem deja să coc fel de fel de strategii de supraviețuire și mă întrebam, cu oarecare îngrijorare, dacă telefonul meu mai putea fi resuscitat. Așa că Niagara-on-the-Lake și crama mi-au ajuns doar pe jumătate de creier și au rămas singurele etape ale călătoriei canadiene pentru care nu am nicio amintire fotografică.

Suspansul a ținut până la hotel, în Toronto. Acolo am trecut la manevre de resuscitare. L-am tratat cu uscătorul de păr și i-am administrat un hard reset. După acest CPR improvizat, telefonul meu s-a hotărât să renunțe la grevă și a redevenit prietenul meu cel de toate zilele.

Se pare că tornada avusese totuși un efect cât se poate de concret. Ploaia, stropii Niagarei și umezeala aceea care părea să intre peste tot reușiseră probabil să-mi dea peste cap întregul sistem. Pentru că, odată ajunse la uscat, și cablul, și alimentatorul extern și-au revenit ca prin minune. Nu murise nimic. Se muraseră doar.

Până acum plecam la drum cu două încărcătoare și două cabluri, convinsă că astfel am rezolvat problema redundanței. După pățania de la Niagara mă gândesc serios să fac rost și de un backup pentru telefon.