Canada ca un quilt
Jurnal canadian - epilog

În prima seară petrecută la Toronto am fost luată pe sus și dusă să văd cum se trăiește în suburbii. Cea care m-a răpit era Ioana, prietena mea și colega mea de bancă din liceu și facultate. Trăiește de o viață în Canada și a devenit și ea, inevitabil, pe jumătate canadiancă.

Locuiește în Oakville, într-o casă frumoasă de piatră, cu o grădină frumușică în care, la data vizitei mele, își făceau de cap niște crini. Ca să nu mai vorbesc despre hostele uriașe, care le făceau de râs pe cele din grădina mea din fața blocului.

Printre multe alte povești, Ioana mi-a arătat pe îndelete noua ei pasiune, quilt-ul. Își amenajase într-o cameră un adevărat atelier de lucru. Pe masa din mijloc trona mașina de cusut, iar în jur se îngrămădeau cărți cu modele, materiale de toate culorile și felurile, ustensile și o mulțime de proiecte, unele abia începute, altele terminate.

Am amețit.

Până atunci nu prea știam cu ce se mănâncă quilt-urile astea. Știam vag că sunt niște pături făcute din bucăți de material cusute între ele și cam atât. Aveam să descopăr că lucrurile sunt ceva mai complicate.

Un quilt este alcătuit, de regulă, din trei straturi. Deasupra se află partea decorativă, quilt top, realizată adesea din zeci sau sute de bucățele de material tăiate și îmbinate după un anumit model. La mijloc vine un strat moale, care îi dă grosime, iar dedesubt o bucată întreagă de material, backing. Cele trei sunt apoi prinse împreună prin cusături, iar tocmai această operațiune se numește quilting. Așadar, peticele sunt numai începutul.

Nici partea de deasupra nu se face la întâmplare. Bucățile sunt măsurate, tăiate și combinate în blocuri geometrice, care se repetă sau se așază într-un desen mai complicat. Există sute de modele tradiționale, cu nume proprii, unele transmise de generații. Alegerea culorilor și a imprimeurilor este o poveste în sine, iar după ce toate peticele au fost asamblate urmează cusăturile care unesc cele trei straturi și care pot forma, la rândul lor, desene decorative. Înțelegeam acum de ce Ioana avea nevoie de o cameră întreagă.

Tehnica este mult mai veche decât Canada sau Statele Unite. Obiecte textile realizate din mai multe straturi cusute împreună existau în Europa și Asia cu secole înainte ca europenii să ajungă în America de Nord. Coloniștii au adus cu ei aceste tehnici, iar quilt-ul a devenit deosebit de răspândit în America de Nord, unde avea înainte de toate o utilitate foarte concretă. În casele greu de încălzit, o pătură groasă era binevenită, iar materialul textil era suficient de valoros încât bucățile rămase din haine și alte obiecte să nu fie aruncate.

Cu timpul, necesitatea s-a transformat în meșteșug și apoi în artă. Quilt-urile puteau marca o căsătorie, o naștere sau o plecare, puteau fi oferite cadou și puteau păstra bucăți de material provenite din hainele membrilor unei familii. Cusutul lor era uneori și o activitate colectivă. Femeile se adunau la așa-numitele quilting bees, unde lucrau împreună la câte un quilt, schimbând în același timp modele, noutăți și, bănuiesc, cantități considerabile de informații despre vecini.

Astăzi, evident, nimeni nu mai trebuie să adune fiecare petic de stofă pentru a supraviețui iernii canadiene. Quilt-ul a rămas însă un hobby foarte răspândit, cu magazine specializate, materiale produse special pentru el, cărți, cursuri, expoziții și mașini de cusut tot mai sofisticate. Privind camera Ioanei, puteam confirma cel puțin partea cu materialele, cărțile și proiectele. Erau peste tot.

Am primit și eu cadou câteva dintre creațiile Ioanei, numai bune pentru un călător ca mine. Un semn de carte, un port-ochelari, o gentuță mică și una ceva mai mărișoară. M-au uimit migăleala și priceperea cu care fuseseră făcute. Eu una nu mă văd repetând experiența.

Și, stând acolo și admirând proiectele Ioanei, m-a pălit gândul că și Canada pe care tocmai o străbătusem era tot un soi de quilt.

Al nostru rămăsese însă cam zdrențuit. Văzusem o bună bucată din Canada, de la Munții Stâncoși și coasta Pacificului până la Québec și Toronto, dar între peticele adunate în cele două săptămâni rămăseseră destule goluri. Am sărit cu avionul peste întinderile uriașe din Saskatchewan și Manitoba. Nu am văzut nimic din provinciile de la Atlantic, nici Newfoundland și Labrador, și cu atât mai puțin nordul imens al țării, Yukon, Northwest Territories și Nunavut.

Chiar și prin locurile prin care am trecut au rămas multe de văzut. În vest am vizitat câteva dintre marile parcuri ale Munților Stâncoși, dar chiar și acolo traseul nostru a atins doar o mică parte dintr-un teritoriu uriaș. Din Québec am cunoscut mai ales Montréal și orașul Québec, iar Ontario a fost redus la câteva opriri de-a lungul traseului. Muzeele au fost și ele complet ignorate. La Ottawa am ajuns prea târziu la National Gallery, iar în Toronto Royal Ontario Museum sau Art Gallery of Ontario au rămas doar niște nume pe hartă. Și mai lipsea ceva. Am întâlnit peste tot urmele populațiilor indigene, în povești și totemuri dar nu am cunoscut cu adevărat Canada lor.

Așa că n-aș putea spune că după două săptămâni am văzut Canada. Mai degrabă am făcut cunoștință cu ea. Circuitul a fost mai degrabă o introducere în Canada, suficient de bogată cât să-mi fac o impresie și suficient de incompletă cât să-mi lase destule lucruri de descoperit.

Dar quilt-ul mi s-a părut o imagine potrivită pentru Canada și dintr-un alt motiv. Țara însăși pare alcătuită din petice adunate în timp, fiecare cu desenul și culorile lui.

La bază sunt populațiile indigene, departe de a forma ele însele un grup omogen. Peste lumea lor s-au așezat francezii și englezii, care nici după câteva secole nu s-au topit cu totul unii în ceilalți. Québecul rămâne zdravăn québécois, limba franceză este apărată cu îndârjire, iar restul țării poartă mult mai vizibil amprenta britanică. Apoi au venit, val după val, oameni din Europa, Asia, Africa și din toate celelalte colțuri ale lumii.

Canada nici nu pare să le ceară tuturor să devină identici. Peticele rămân vizibile. În Vancouver treceam din Chinatown în cartiere cu alte chipuri și alte limbi, în Montréal franceza schimba imediat atmosfera, iar în Toronto puteai întâlni într-o singură plimbare bucăți de lume care păreau aduse de pe continente diferite.

Evident, un quilt nu se ține singur. Peticele trebuie cusute. În Canada, cusăturile sunt instituțiile, legile, regulile și acel cod de comportament pe care l-am întâlnit de la un capăt la altul al călătoriei. Nu fac bucățile identice, doar le obligă să stea împreună.

Și poate tocmai aici metafora începea să-mi placă. Un quilt reușit nu este o bucată de material într-o singură culoare. Își păstrează peticele, contrastele și chiar nepotrivirile. Important este să țină cusătura.

Numai că nu-mi era foarte clar cât de bine țineau cusăturile acestui quilt.

La prima vedere, impecabil. Oamenii pe care îi vedeam pe stradă erau canadieni, indiferent de culoarea pielii, de numele pe care îl purtau sau de locul din care veniseră ei, părinții ori bunicii lor. Respectau aceleași reguli, stăteau cuminți la aceleași cozi, își cereau scuze cu aceeași ușurință și păreau să fi învățat foarte bine codul de funcționare al societății canadiene.

În același timp, peticele rămâneau cât se poate de vizibile. Comunitățile își păstrau limbile, tradițiile, mâncarea, sărbătorile și credințele. Uneori diferențele erau expuse aproape demonstrativ. Nadia ne povestise despre No. 5 Road din Richmond, lângă Vancouver, supranumită Highway to Heaven. De-a lungul câtorva kilometri se înșiră temple budiste și hinduse, gurdwara sikh, moschei, biserici și instituții evreiești. O adevărată enciclopedie a credințelor religioase, așezată de administrația locală de-a lungul aceleiași șosele.

Mi s-a părut o imagine aproape perfectă pentru Canada. Fiecare cu Dumnezeul lui, cu tradițiile lui și cu bucățica lui de material. Toți însă pe aceeași stradă și sub aceleași reguli.

Numai că una este să coși petice diferite și alta să obții din ele o capodoperă. Canada nici măcar nu pare să-și propună asta. Modelul ei multicultural încurajează tocmai păstrarea diferențelor. Iar aici începeau întrebările mele. Cât de puternic este sentimentul că toate aceste comunități aparțin aceluiași întreg și cât este pur și simplu acceptarea, oarecum formală, a unui set comun de reguli care permite tuturor să trăiască împreună?

Îmi revenea în minte o observație a lui Benjamin, șoferul nostru din vest. Vorbind despre viața în Canada, mi-a spus la un moment dat, foarte simplu că, dacă nu te conformezi, nu poți supraviețui. Poate că tocmai conformarea aceasta este una dintre ațele care țin quilt-ul împreună. Nu trebuie să renunți la culoarea peticului tău, dar trebuie să respecți cusătura.

Nu toate peticele par fixate la fel de bine. Québecul își apără cu îndârjire limba și identitatea și îți amintește la tot pasul că este Québec înainte de a fi pur și simplu Canada. Populațiile indigene, pe de altă parte, încearcă să recupereze identități pe care vreme de generații tocmai statul canadian s-a străduit să le șteargă. Iar peste toate acestea continuă să se adauge petice noi, aduse de imigrația din toate colțurile lumii.

Quilt-ul funcționează. Cel puțin așa pare privit de un călător care trece prin el vreme de două săptămâni. Dar cât de trainice sunt cusăturile și ce se întâmplă când cineva trage mai zdravăn de câte un petic sunt întrebări la care n-aveam cum să găsesc răspunsul dintr-un autocar.

Poate că nici canadienii nu au încă răspunsul. La urma urmei, Canada mi s-a părut pe tot parcursul călătoriei o țară under construction. La propriu, fără îndoială. Aproape că n-a existat oraș în care să nu dăm peste schele, macarale, străzi desfăcute sau câte o clădire importantă împachetată pentru renovare. Până și Parlamentul din Ottawa era bandajat zdravăn.

Dar poate că under construction i se potrivește și în alt sens. Quilt-ul canadian nu este terminat. Continuă să primească petice noi, în timp ce unele dintre cele vechi încearcă să-și recapete culorile pierdute. Se mai desface câte o cusătură, se mai întărește alta și probabil că modelul de peste câteva decenii nu va mai semăna prea bine cu cel pe care l-am văzut eu.

Ceea ce, dacă stau să mă gândesc, este valabil pentru aproape orice țară. Numai că în Canada cusăturile se văd mai bine.