Banff National Park
Jurnal canadian - capitolul 2

Calgary a rămas repede în urmă și, pentru o vreme, drumul a continuat prin câmpia aproape nesfârșită a Albertei. Munții se vedeau însă în față. La început ca o dungă cenușie și zimțată la orizont, apoi tot mai mari și mai apropiați, până când au sfârșit prin a ocupa tot peisajul. Trecerea aceasta de la prerie la Stâncoși mi s-a părut aproape brutală. Nu există prea multe pregătiri. Câmpia se termină și începe muntele.

Drumul urca apoi spre Stâncoși pe valea râului Bow, același pe care îl întâlnisem cu o zi înainte traversând Calgaryul. Îl luam acum oarecum în sens invers, spre izvoare. Bow-ul se naște mult mai sus în munți, din lacul glaciar Bow, și străbate Parcul Național Banff înainte de a ieși în câmpie și de a ajunge la Calgary. Mai departe își continuă drumul prin Alberta, se unește cu Oldman River și formează South Saskatchewan River, ale cărui ape vor ajunge, după un drum de mii de kilometri, tocmai în Golful Hudson.

Parcul Național Banff se află în Munții Stâncoși canadieni, în provincia Alberta, și este cel mai vechi parc național al Canadei. Povestea lui începe în 1883, când trei muncitori care lucrau la construirea căii ferate Canadian Pacific au descoperit izvoarele termale de la poalele muntelui Sulphur. Izvoarele erau cunoscute de multă vreme populațiilor indigene, dar descoperirea lor de către muncitorii căii ferate a declanșat imediat o dispută pentru dreptul de exploatare comercială.

Guvernul canadian a intervenit și, în 1885, a pus sub protecție o mică suprafață din jurul izvoarelor. Doi ani mai târziu teritoriul protejat a fost extins și a devenit Rocky Mountains Park, primul parc național al Canadei. Numele de Banff National Park avea să fie adoptat mai târziu. Astăzi parcul ocupă aproape 6.650 km² și face parte din ansamblul parcurilor Munților Stâncoși canadieni înscris în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Dezvoltarea parcului a fost strâns legată de calea ferată. Canadian Pacific Railway nu voia doar să transporte călători prin Munții Stâncoși, ci să-i convingă să se oprească aici. Compania a promovat intens peisajele montane și a construit hoteluri spectaculoase, printre care Banff Springs Hotel și Château Lake Louise. Turismul a devenit astfel, încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, una dintre principalele rațiuni economice ale regiunii.

Peisajul Banffului este rezultatul unei istorii geologice mult mai vechi. Munții Stâncoși s-au format prin ridicarea și deformarea stratelor de rocă în timpul ciocnirii plăcilor tectonice, iar ghețarii au continuat apoi să modeleze văile, lacurile și culmile. De aici provin văile largi în formă de U și numeroasele lacuri glaciare pentru care regiunea a devenit celebră.

Parcul adăpostește și o faună bogată, cu urși grizzly și urși negri, elani, cerbi, oi bighorn, capre de munte și numeroase alte specii. Șoseaua Trans-Canada traversează însă parcul, iar Banff este unul dintre cele mai vizitate parcuri naționale din Canada, astfel încât conservarea naturii trebuie împăcată permanent cu prezența unui număr foarte mare de oameni.

Autostrada ne-a ajutat să înaintăm cu rapiditate spre munți. Sensurile de mers erau adesea despărțite de fâșii largi de teren, nu înghesuite unul lângă altul ca pe la noi, iar din loc în loc, deasupra șoselei, se arcuiau niște pasaje late și acoperite cu vegetație. Nu erau pentru oameni, ci pentru animale. Wildlife crossings, construite pentru ca urșii, cerbii, lupii și celelalte viețuitoare să poată traversa autostrada fără să ajungă printre mașini. Aveam să mai vedem asemenea pasaje prin Stâncoși și mi s-au părut una dintre soluțiile foarte practice prin care canadienii încearcă să împace circulația oamenilor cu cea a animalelor.

Odată intrați în Parcul Național Banff a dispărut însă semnalul telefonului, o ciudățenie din punctul meu de vedere. În zilele noastre semnalul acesta este ceva aproape la fel de firesc ca asfaltul de sub roțile mașinii. Tare greu m-am împăcat cu ideea că puteam merge kilometri întregi pe ditamai autostrada fără să pot comunica absolut deloc cu restul lumii. Telefonul revenea timid la viață doar când ne apropiam de câte o localitate sau de vreo parcare mai șmecheră, ceea ce nu se întâmpla prea des. În rest, nimic.

A fost una dintre primele ocazii în care am început să înțeleg dimensiunile locului în care ajunsesem. Pe hartă vedeam o autostradă importantă, iar mintea mea europeană îi atașa automat tot ceea ce înseamnă pentru noi o asemenea arteră, localități, benzinării, servicii și, firește, telefon. În Stâncoșii canadieni puteai avea o șosea impecabilă și, de jur împrejur, kilometri întregi în care natura continua să fie mult mai prezentă decât omul.

Prima oprire am făcut-o la Lake Minnewanka, cel mai mare lac din Parcul Național Banff, o panglică de apă lungă de peste 20 de kilometri prinsă între munți. Numele său, de origine indigenă, este tradus de obicei prin „Apa Spiritelor”. În ziua aceea spiritele aveau însă serios de lucru. Fumul incendiilor plutea deja peste Stâncoși, estompând culmile una după alta, până când munții din depărtare aproape se pierdeau în pâclă. Apa își păstra totuși nuanța aceea neverosimilă de verde-albăstrui, iar bărcile și caiacele colorate îi mai înviorau puțin solemnitatea.

Lacul pe care îl vedeam noi nu mai era însă în întregime opera naturii. Construirea unui baraj în 1941 i-a ridicat considerabil nivelul, scufundând mica așezare turistică Minnewanka Landing. Hoteluri, cabane și debarcadere care atrăgeau turiști încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea au ajuns sub apă. Astăzi, ceea ce a mai rămas din ele este explorat de scafandri.

În zilele noastre, la vreo 30 m mai sus, pe noul mal, au apărut alte câteva prăvălioare și debarcadere. Pe lac era înghesuială mare la închiriat bărci și caiace. M-ar fi tentat și pe mine o plimbare pe lac, dar n-a fost timp de asemenea delicatese. Am stat în preajma lui Lake Minnewanka vreo jumătate de ceas, după care am plecat iar la drum.

Drumul spre Banff ne-a mai oferit o abatere, de data aceasta pe Vermilion Lakes Road, o șosea îngustă care însoțește cele trei lacuri Vermilion. Sunt lacuri puțin adânci, mai degrabă un amestec de luciu de apă și zonă umedă, legate de râul Bow și foarte apreciate mai ales pentru peisajul pe care îl formează împreună cu munții din jur. Numele lor vine de la ocrul roșiatic găsit în zonă și folosit odinioară de populațiile indigene.

Noi le-am admirat exclusiv din mers. Drumul era atât de îngust încât Benjamin n-avea unde să tragă ditamai autocarul fără să blocheze circulația, așa că am fotografiat cât am putut prin geam. Peste filtrul de fum care învăluia deja Stâncoșii s-a mai adăugat astfel și geamul fumuriu al autocarului. Cu toate acestea, lacurile au reușit să se apere destul de bine. Apa aproape nemișcată oglindea munții și pădurile de pe mal, iar pe alocuri câte un ponton sau un om singur pe apă dădea măsura întregului peisaj.

Am intrat apoi în Banff, mica localitate turistică strânsă între munți, cu Cascade Mountain într-o parte, Mount Rundle în cealaltă și Tunnel Mountain ridicându-se chiar lângă oraș. Ultimul avea să ne ofere una dintre primele mici absurdități canadiene. Se numește Muntele Tunelului, dar tunelul nu există.

Prin anii 1880, inginerii Canadian Pacific Railway plănuiseră într-adevăr să sape prin el pentru a face loc căii ferate. Conducerea companiei le-a tăiat însă elanul și a cerut o variantă mai ieftină. Șinele au ocolit muntele, tunelul n-a mai fost construit, dar numele a rămas până în zilele noastre.

Ghidul nostru român ne-a povestit că la un circuit anterior primise reclamații de la niște turiști pentru că în program scria despre Tunnel Mountain și ei nu trecuseră prin niciun tunel. De data aceasta s-a grăbit să ne lămurească înainte să înceapă și grupul nostru să caute intrarea.

Înainte de a fi debarcați pentru o oră de pauză în Banff, Benjamin ne-a făcut și un mic tur al localității cu autocarul. Am străbătut strada principală, aproape neverosimil de ordonată și de turistică, cu munții închizând perspectiva la ambele capete, după care am trecut pe lângă celebrul Banff Springs Hotel.

Hotelul face parte din însăși povestea turismului în Stâncoșii canadieni. Primul a fost construit aici în 1888 de Canadian Pacific Railway, compania care tocmai își terminase calea ferată transcontinentală și descoperise că peisajele prin care treceau trenurile puteau deveni ele însele o afacere. Au urmat extinderi și reconstrucții, iar hotelul de astăzi, cu turnurile și zidurile lui masive de piatră, seamănă mai degrabă cu un castel scoțian rătăcit prin Alberta. În fața lui l-am întâlnit, turnat în bronz, și pe William Cornelius Van Horne, directorul Canadian Pacific Railway și unul dintre pionierii turismului în Stâncoșii canadieni.

Următoarea oprire a fost la Bow Falls. Nu este o cascadă înaltă, ci o cădere lată și zgomotoasă a râului Bow peste un prag de stâncă. Apa se înghesuie aici cu destulă furie, după care își vede mai liniștită de drum spre Calgary. Am primit vreun sfert de ceas pentru fotografii, suficient cât să constat că Bow-ul pe lângă care mă plimbasem liniștită cu o seară înainte prin Calgary avea și altfel de apucături.

După tur am primit în sfârșit ora liberă prin Banff, de petrecut după capul nostru. Am folosit-o, printre altele, pentru a mă delecta cu o înghețată, ceea ce m-a pus imediat în situația de a face cunoștință cu una dintre micile subtilități ale vieții canadiene. Trebuia să arunc cupa de carton la gunoi, dar coșul refuza cu încăpățânare să se deschidă. Existau niște instrucțiuni pe el, doar că nu-mi trecuse prin cap că, pentru a ridica capacul, trebuia să apăs un butonel ascuns sub mâner. Eu trăgeam de mâner și atât.

N-am apucat să mă lupt prea mult cu capacul coșului de gunoi. „Do you need help?” s-a auzit imediat din apropiere și a urmat demonstrația. Coșurile sunt construite astfel încât să nu poată fi deschise de urși și de alte animale suficient de inteligente încât să fi descoperit de mult la ce folosesc recipientele acelea pline cu bunătăți. Am reținut lecția. A doua zi eram deja specialistă și îi învățam eu pe alții, rămași la fel de perplecși în fața câte unui coș de gunoi canadian.

În rest, Banff nu m-a cucerit din cale afară. Strada principală era superaglomerată, magazinele ticsite de lume, iar mica localitate de munte părea să funcționeze la capacitate maximă. M-am aventurat puțin și pe străduțele laterale, dar le-am ales instinctiv pe cele pe care se vedeau cât mai puțini oameni. Era mai liniște, dar și mai puțin de văzut.

Nu mi-a părut, așadar, foarte rău că nu aveam cazarea în Banff. Probabil seara, după plecarea unei părți dintre vizitatorii de peste zi, orașul își mai trage sufletul, dar n-am avut ocazia să verific. Singurul lucru pe care l-aș fi încercat cu plăcere ar fi fost o baie în apele termale sulfuroase. La urma urmei, tocmai izvoarele acestea au stat la originea transformării locului într-o destinație turistică.

Pe la ora trei aveam rezervare la Banff Gondola, care urma să ne urce pe Sulphur Mountain. Telecabina pleacă de la aproximativ 1.580 m și, în numai câteva minute, ajunge pe creastă, la peste 2.280 m. Sus ne aștepta o clădire modernă, cu terase panoramice și toate facilitățile necesare turistului, dar adevărata atracție se afla, din fericire, afară.

De la stația telecabinei pornește o pasarelă de lemn care urmărește creasta muntelui până pe Sanson’s Peak. Am avut suficient timp ca s-o parcurg până la capăt. Nu era tocmai o expediție alpină, ci o succesiune foarte civilizată de trepte și platforme, dar priveliștea merita efortul. Sub mine se vedeau Banfful, valea Bow și râul șerpuind printre păduri, iar de jur împrejur se ridicau culmile Stâncoșilor.

Din păcate, fumul incendiilor mă urmărise și până aici. Munții cei mai apropiați se vedeau bine, dar cei din depărtare se topeau unul după altul într-o pâclă albăstruie. Într-o zi limpede panorama trebuie să fie spectaculoasă. Eu am primit varianta ei ușor afumată.

La capătul pasarelei mă aștepta o căsuță minusculă, fosta stație meteorologică de pe Sanson’s Peak. Aici, la începutul secolului XX, Norman Bethune Sanson urca regulat pentru a face observații asupra vremii. A ajuns să urce muntele de peste o mie de ori, pe vremea când nu exista, firește, nicio telecabină care să-l scutească de efort. Eu am ajuns mult mai comod, ba chiar mi-am permis luxul de a mă plânge de pâclă.

Ziua a continuat cu încă două opriri scurte. Prima a fost la Surprise Corner, un punct de belvedere aflat chiar pe marginea șoselei. Numele nu e tocmai o figură de stil. După o curbă, printre copaci, se deschide dintr-odată perspectiva asupra văii Bow, iar pe celălalt mal apare masivul Fairmont Banff Springs, cocoțat deasupra pădurii ca o cetate.

Începeam deja să mă familiarizez cu asemenea apariții. Hotelul face parte din familia marilor hoteluri construite de Canadian Pacific Railway de-a lungul căii ferate, multe concepute deliberat cu aerul unor castele europene. Astăzi mai multe dintre ele poartă numele Fairmont și aveam să dau din nou peste rudele lui la Lake Louise, Ottawa și Québec.

A doua oprire am făcut-o pentru a vedea niște formațiuni mai ciudate, numite aici hoodoos. Sunt niște coloane de sedimente modelate de eroziune, rămase în picioare acolo unde câte o bucată de rocă mai rezistentă a protejat materialul mai moale de dedesubt. Apa, vântul, înghețul și dezghețul sapă în jurul lor, iar rezultatul seamănă cu niște turnulețe gălbui ridicate pe versant.

Noi le-am privit numai de sus. Se putea ajunge și mai aproape de ele pe jos, dar asemenea delicatese nu făceau parte din programul nostru. De la înălțime însă aveam ceva în plus: hoodoos-urile în prim-plan, Bow-ul făcându-și meandrele prin pădure și uriașul Mount Rundle închizând decorul.

Ziua am încheiat-o în Canmore, unde urma să rămânem două nopți. Orășelul se află tot în valea Bow, la vreo 20 km de Banff, dar în afara parcului național. Astăzi trăiește în bună măsură din turism, însă vreme de aproape un secol a fost un oraș minier, crescut în jurul exploatărilor de cărbune. Ultima mină s-a închis în 1979, iar Canmore a trebuit să-și inventeze o altă viață.

Deasupra orașului se ridică Three Sisters, cele trei vârfuri devenite emblema Canmore-ului. Big Sister, Middle Sister și Little Sister fuseseră botezate inițial, în 1883, Three Nuns. Între timp călugărițele au devenit surori, iar silueta lor este atât de prezentă încât apărea aproape la capătul fiecărei străzi.

Mai era însă mult până la lăsarea întunericului și n-aveam niciun motiv să rămân la hotel. Am pornit pe jos spre râul Bow și spre vechiul Canmore Engine Bridge. Podul metalic a fost construit în 1891 pentru linia ferată care lega exploatările de cărbune de calea ferată principală. Minele și șinele au dispărut, dar podul a rămas și astăzi poate fi traversat pe jos.

Acolo am regăsit Bow-ul, pentru a nu știu câta oară în acea zi, doar că acum îl aveam aproape numai pentru mine. Apa verde-albăstruie curgea repede printre păduri, podul vechi îi dădea puțin un caracter industrial, iar în spatele lui se ridicau munții. De pe pod am asistat și la o distracție pe care n-o mai văzusem. Un tânăr avea o coardă legată de pod, își dădea drumul în curent de pe partea cealaltă, prindea cablul și încerca să rămână în picioare pe placă. Bow-ul trăgea zdravăn de el, dar omul reușea să reziste câte un minut-două, după care o lua de la capăt. Nu știu cât de oficial era sportul, dar spectacolul era gratuit.

M-am întors la hotel abia spre seară. După Calgary, Minnewanka, Banff, Sulphur Mountain, Bow Falls, hoodoos și Canmore, prima mea zi întreagă în Canada fusese suficient de lungă.

A doua zi ne-am întors în Parcul Național Banff pentru a-i vedea vedetele, cele două lacuri de smarald. Până să ajungem la ele, Benjamin ne-a oferit însă o primă oprire la o belvedere asupra lui Castle Mountain. Numele, dat încă din 1858, nu are nevoie de prea multe explicații. Cu pereții săi aproape verticali și creasta crenelată, masivul chiar seamănă cu o uriașă fortăreață ridicată deasupra văii Bow.

Pentru o vreme canadienii au încercat totuși să-i schimbe numele. În 1946 l-au botezat Mount Eisenhower, în cinstea generalului american, dar noul nume n-a prins. Oamenii au continuat să-i spună Castle Mountain, iar în 1979 autoritățile s-au dat bătute și i-au restituit oficial vechiul nume. Eisenhower s-a ales până la urmă doar cu unul dintre vârfurile masivului.

A doua oprire a fost una neprogramată, la care, de data aceasta, nimeni n-a manifestat dorința de a coborî din autocar. Pe marginea drumului se plimba tacticos un urs negru, complet indiferent la agitația produsă de apariția lui. Nu părea să aibă vreun plan agresiv. Își vedea de treabă printre tufe, probabil în căutarea fructelor și a celorlalte bunătăți care alcătuiesc o bună parte din meniul unui urs negru.

Black bear este cea mai răspândită specie de urs din America de Nord și, în ciuda numelui, nu este întotdeauna negru. Poate avea blana de la negru până la diferite nuanțe de brun. Este mai mic decât un grizzly și predominant omnivor, iar în lunile calde vegetația și fructele de pădure ocupă o parte importantă din meniu. Al nostru era însă negru fără echivoc și suficient de aproape încât fotografiile să poată fi făcute foarte comod prin geamul autocarului. De această dată, nimeni n-a protestat că Benjamin nu găsea loc de parcare.

La Lake Louise era o îmbulzeală cum nu mai văzusem de mult. Platformele de belvedere de lângă parcare și din fața hotelului erau ticsite de lume și abia găseai loc să te strecori până la apă. Toată lumea voia, firește, aceeași fotografie cu lacul turcoaz, cu munții ridicându-se de o parte și de alta și ghețarul Victoria închizând valea.

Lacul se află la aproximativ 1.730 m altitudine și își datorează culoarea particulelor foarte fine de rocă aduse de apele provenite din topirea ghețarilor. Așa-numita rock flour rămâne în suspensie și dă apei acea nuanță aproape neverosimilă de verde-albăstrui. Pâcla incendiilor ne urmărea însă și aici, iar munții și ghețarul Victoria, care închideau valea în fundal, se vedeau ca printr-un văl.

Din fericire, exista o metodă foarte simplă de a scăpa de mulțime, trebuia doar să pornești la drum pe aleea ce se zărea în dreapta lacului. Am luat-o pe cărarea care urmărește malul lacului și, cu fiecare sută de metri, densitatea populației scădea. N-am avut suficient timp ca să parcurg cei aproximativ doi kilometri până la capăt, unde apele glaciare intră în lac, dar am mers destul cât să las în urmă grosul mulțimii și să pot vedea Lake Louise fără să mă lupt pentru fiecare metru de mal.

Și numele locurilor merită puțină atenție. Lacul nu s-a numit dintotdeauna Louise. Pentru o vreme europenii i-au spus Emerald Lake, dar în 1884 a fost rebotezat în onoarea prințesei Louise Caroline Alberta, fiica reginei Victoria și soția marchizului de Lorne, guvernatorul general al Canadei între 1878 și 1883. Prințesa avea să lase ceva urme pe harta Canadei. Lacul i-a primit un prenume, Louise, iar provincia Alberta, creată în 1905, un altul. Ghețarul din fundul văii a primit, desigur, numele reginei Victoria. La așa mamă, așa fiică, chiar și pe harta Canadei.

Pe malul dinspre care priveam lacul trona și Fairmont Château Lake Louise, încă unul dintre hotelurile ridicate de Canadian Pacific Railway pentru a atrage turiștii în Stâncoși. Primul hotel construit aici, în 1890, era o cabană modestă din lemn, cu loc pentru numai câteva zeci de oaspeți. Succesul peisajului a cerut însă camere din ce în ce mai multe, iar construcția a fost extinsă și refăcută succesiv până a ajuns la dimensiunile de astăzi. După cetatea întâlnită la Banff, începeam deja să recunosc stilul marilor hoteluri canadiene ale căii ferate.

Canadian Pacific nu se mulțumise să construiască o cale ferată prin Stâncoși. Ridica hoteluri în locurile cele mai spectaculoase, le promova și aducea apoi turiștii cu propriile trenuri. Organizați de la început canadienii ăștia.

Pe lângă hotel am întâlnit și un mic monument dedicat ghizilor montani elvețieni. Canadian Pacific îi adusese în Stâncoși încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea pentru a-i conduce pe turiști pe munți și pentru a dezvolta aici alpinismul după modelul Alpilor. Primii au sosit în 1899, iar în anii următori au fost repartizați la Lake Louise, Field și Glacier. Unii aveau să rămână definitiv în Canada. Până și aventura montană fusese, așadar, organizată de la început cu specialiști importați.

Mă plânsesem degeaba de înghesuiala de la Lake Louise. La Moraine Lake am aflat că se putea și mai rău. Pentru a urca pe Rockpile, grămada de bolovani de la capătul lacului de unde se deschide panorama clasică, am stat efectiv la coadă. Poteca era plină de oameni care urcau și coborau, iar pe alocuri circulația se desfășura aproape organizat.

Odată ajuns sus înțelegeai însă de ce veniseră toți. Moraine Lake se află la aproape 1.900 m altitudine, în Valley of the Ten Peaks – Valea celor zece vârfuri, prins între pereții abrupți ai munților. Apa avea un turcoaz aproape ireal, produs, ca la Lake Louise, de particulele fine de rocă aduse de apele glaciare. Pâcla incendiilor estompa din nou crestele, dar nici ea nu reușea să strice prea tare spectacolul.

Lacul poartă numele uriașei acumulări de bolovani care îi barează capătul și pe care o am urcat-o pentru a vedea panorama. Multă vreme aceasta a fost considerată pur și simplu o morenă glaciară. Studiile geologice au arătat însă că la formarea barajului natural au avut un rol important și prăbușirile de rocă de pe versanți. Numele, firește, nu s-a mai schimbat.

Și aici exista o metodă sigură de a mai scăpa de mulțime. Am luat-o pe cărarea ce se întindea de-a lungul lacului și oamenii au început treptat să se rărească. N-am avut timp să ajung până la capăt, dar nici nu cred că asta a contat prea mult. Cel mai bine mi-a rămas în minte pădurea. După atâtea platforme, parcări și cozi, mergeam printr-o pădure de conifere, cu lacul apărând printre copaci și cu un miros atât de puternic de brad încât aproape că putea fi pipăit.

Pauza de prânz am petrecut-o la complexul centrului de informare Lake Louise, unde găseai cam tot ce putea avea nevoie turistul: informații, toalete, magazine de suveniruri și alimentare, restaurante. Și veverițe de pământ. O mulțime. Micile vietăți patrulau prin zonă și ne inspectau îndeaproape, evident foarte bine familiarizate cu turiștii și cu mâncarea lor.

Erau veverițe de pământ columbiene, foarte răspândite în Stâncoșii canadieni. Trăiesc în vizuini și își petrec o bună parte din an hibernând, așa că vara au treabă serioasă cu mâncatul. Tare m-ar fi tentat să contribui și eu cu ceva de ronțăit, dar peste tot erau afișe care interziceau hrănirea animalelor. M-am abținut eroic.

După masă am părăsit Parcul Național Banff și ne-am îndreptat spre Parcul Național Yoho.