Montréal
Jurnal canadian - capitolul 9

Mutarea de pe coasta Pacificului pe cea de est ne-a mâncat aproape o zi întreagă cu aeroporturi, așteptare și apoi zborul lung de la Vancouver la Montréal. Când am ajuns era deja târziu așa că întâlnirea mea propriu-zisă cu Montréalul a rămas pentru dimineața următoare.

A fost o întâlnire care a început cât se poate de prost. În dimineața următoare ploua zdravăn, iar noi am pornit într-un tur al orașului cu autocarul. Primele imagini ale Montréalului le-am primit printr-un geam ud, plin de stropi pe care camera telefonului meu îi găsea foarte interesanți. Focaliza doar pe ei așa că amintirile fotografice sunt la fel de subțiri ca și amintirile personale.

Am recuperat însă cu vârf și îndesat după ce am coborât din autocar. Până la sfârșitul zilei am reușit să adun aproape 30.000 de pași. Spre seară am ajuns la hotel pe trei cărări.

Orașul Montréal se află pe Île de Montréal, o insulă de aproximativ 50 km lungime, așezată în bazinul fluviului Saint-Laurent, acolo unde acesta primește apele râului Ottawa. Este cea mai mare insulă a arhipelagului Hochelaga, format din câteva sute de insule și insulițe. Fluviul Saint-Laurent constituie principala legătură navigabilă dintre Marile Lacuri și Oceanul Atlantic, iar poziția Montréalului pe această rută a avut un rol esențial în dezvoltarea orașului.

Când au sosit europenii, insula era locuită. În 1535, exploratorul francez Jacques Cartier, trimis de regele François I să exploreze noile teritorii și să le revendice pentru coroana franceză, a ajuns la așezarea iroqueză Hochelaga. Cu un an înainte, în peninsula Gaspé, ridicase deja o cruce și luase simbolic în posesie acele pământuri în numele regelui Franței. La Hochelaga a urcat pe dealul din apropiere și l-a numit Mont Royal, nume din care avea să se nască, în timp, Montréal.

Francezii s-au stabilit permanent pe insulă abia peste un secol. În 1642, un mic grup condus de Paul de Chomedey de Maisonneuve și Jeanne Mance a întemeiat Ville-Marie, o colonie cu puternic caracter religios, menită inițial să răspândească catolicismul printre populațiile indigene. Poziția geografică s-a dovedit însă mai importantă pentru viitorul așezării decât misiunea religioasă. Ville-Marie a devenit un centru al comerțului cu blănuri și apoi un important nod comercial și portuar.

După cucerirea Noii Franțe de către britanici, în 1760, Montréalul a intrat sub stăpânire britanică. Orașul și-a păstrat însă puternica populație francofonă și catolică, în timp ce negustorii și industriașii britanici au căpătat un rol tot mai important în economie. Din această suprapunere a celor două lumi provin multe dintre contrastele Montréalului de astăzi.

În secolul al XIX-lea, dezvoltarea canalelor și a căilor ferate a transformat Montréalul în principalul centru comercial și industrial al Canadei. Pentru o scurtă perioadă, între 1844 și 1849, a fost chiar capitala Provinciei Canada. Multă vreme a fost și cel mai mare oraș canadian, până când Toronto l-a depășit în a doua jumătate a secolului XX.

Astăzi Montréal este cel mai mare oraș din Québec și al doilea ca populație din Canada. Franceza este limba oficială și dominantă, iar orașul este unul dintre cele mai importante centre francofone ale lumii.

Din turul motorizat al Montréalului nu mi-au rămas prea multe amintiri. Am ocolit Mont Royal, dealul care a dat numele orașului, am trecut în grabă pe lângă marile cimitire de pe versantul său și am zărit Oratoriul Saint-Joseph, enorma bazilică ridicată pe coasta muntelui.

Am aflat și povestea Parcului 6-decembrie-1989, amenajat în memoria celor 14 femei ucise la École Polytechnique de Montréal. În 6 decembrie 1989, un bărbat înarmat a intrat în școală, a separat femeile de bărbați într-una dintre sălile de curs, a declarat că luptă împotriva feminismului și a deschis focul. A ucis 14 femei și a rănit alte persoane înainte de a se sinucide. Masacrul a rămas unul dintre cele mai grave atacuri armate din istoria Canadei și este comemorat în fiecare an la 6 decembrie, devenită Ziua Națională de Comemorare și Acțiune împotriva Violenței asupra Femeilor.

Dacă am mai văzut și alte obiective importante în timpul turului, habar nu am. Îmi amintesc însă foarte bine stropii de ploaie de pe geamul autocarului. Probabil pentru că și telefonul meu a considerat că ei erau principala atracție a Montréalului în acea dimineață.

În această parte a călătoriei am avut și un șofer nou, pe Christian, responsabil cu bunăstarea grupului nostru prin estul Canadei. Era québécois get-beget și, după propria mărturisire, prin vene îi curgeau bere și sirop de arțar.

Christian avea și o slăbiciune aparte pentru Expo 67, Expoziția Universală organizată la Montréal în 1967. Avea numai șase ani atunci, dar evenimentul pare să-l fi impresionat zdravăn. Păstrase până astăzi micul „pașaport” al expoziției și ni l-a arătat cu mândrie. Vizitatorii îl puteau cumpăra și adunau în el ștampilele pavilioanelor prin care treceau, un soi de pașaport imaginar pentru o călătorie în jurul lumii.

Și era într-adevăr o lume întreagă adunată la Montréal. Expo 67 a fost organizată cu ocazia centenarului Confederației canadiene, sub deviza Man and His World, și a reunit peste 60 de țări. În cele șase luni cât a fost deschisă a înregistrat peste 50 de milioane de vizite, într-o Canadă care avea pe atunci numai vreo 20 de milioane de locuitori.

Pentru Christian însă Expo 67 nu era istorie. Era o amintire de la șase ani, cu tot cu pașaportul care o dovedea.

Poate tocmai entuziasmul lui Christian pentru Expo 67 este motivul pentru care îmi amintesc și eu vizita la ceea ce a mai rămas din vechea expoziție. Am ajuns pe Île Notre-Dame, insula creată pentru evenimentul din 1967 și folosită astăzi, printre altele, de circuitul de Formula 1 Gilles-Villeneuve.

Christian n-a ratat ocazia și și-a lansat autocarul pe circuit. Nu chiar în regim de Grand Prix, firește, dar suficient cât să ne putem lăuda că am făcut un tur pe una dintre pistele Campionatului Mondial de Formula 1.

Pentru că ploaia se mai domolise, am coborât la un moment dat din autocar pentru a vedea Mother Earth, o uriașă sculptură vegetală din Jardins des Floralies, pe Île Notre-Dame. Din mijlocul vegetației se ridică chipul unei femei, iar dintr-una dintre mâinile sale curge o cascadă, înconjurată de animale și plante.

Lucrarea aparține Mosaïcultures Internationales de Montréal, organizație specializată în astfel de sculpturi horticole monumentale. Nu este un boschet uriaș tuns în formă de femeie, ci o structură metalică acoperită cu substrat în care sunt cultivate mii de plante, alese și întreținute astfel încât să formeze volumele, culorile și detaliile sculpturii.

Mother Earth reprezintă Pământul personificat ca mamă și legătura dintre oameni, animale și natură. Alături de alte sculpturi horticole, a primit un amplasament permanent în grădinile de pe Île Notre-Dame.

După această oprire, grupul a început să bată din picior. Unii voiau la toaletă, eterna problemă a excursiilor în grup, alții visau la o cafea adevărată, după ce la micul dejun primiserăm ceva ce semăna mai degrabă cu un sirop. Așa că am fost debarcați în orașul subteran al Montréalului.

Motivul succesului este ușor de înțeles dacă te gândești la clima Montréalului. Iernile pot fi lungi, cu ger, zăpadă și gheață, iar verile pot deveni surprinzător de calde și umede. În RÉSO poți traversa o bună parte din Downtown la adăpost de vreme. Orașul însuși îl descrie foarte simplu: răcoros vara și încălzit iarna.

Găsești aproape orice acolo. Mii de magazine și restaurante, cafenele, zone de servicii, acces la hoteluri și birouri, universități, muzee și săli de spectacole. Nu toate pasajele arată la fel și nici nu ai permanent senzația că te afli „sub pământ”. Uneori treci printr-un mall, alteori prin holul unei clădiri sau printr-un simplu coridor de legătură. Tocmai această continuitate face rețeaua neobișnuită.

Eu nu am văzut decât un imens mall în mica zonă de RÉSO pe care am străbătut-o și nu mi-a părut deloc rău când am urcat din nou la lumina zilei. Mai ales că ploaia se hotărâse să ne părăsească definitiv.

Ultimul obiectiv pe care îl aveam de vizitat în compania ghidului local a fost Bazilica Notre-Dame din Montréal, aflată în Place d’Armes, în inima orașului vechi.

Pe locul ei exista încă din secolul al XVII-lea o biserică a sulpicienilor, dar odată cu dezvoltarea Montréalului aceasta devenise prea mică. Actuala biserică a fost construită între 1824 și 1829 după planurile arhitectului irlandezo-american James O’Donnell. Culmea este că O’Donnell era protestant. Se spune că, impresionat de propria creație și dorind să fie înmormântat în biserică, s-a convertit la catolicism înainte de moarte. Mormântul său se află în cripta bazilicii.

La inaugurare, Notre-Dame era cea mai mare biserică din America de Nord. Fațada neogotică, cu cele două turnuri gemene, este destul de sobră și nu pregătește deloc vizitatorul pentru interior. Acesta a fost amenajat în mare parte câteva decenii mai târziu și este de-a dreptul teatral, cu bolți albastre presărate cu stele aurii, sculpturi din lemn, coloane, auriri și vitralii.

Vitraliile au și ele o particularitate. În locul scenelor biblice obișnuite, multe dintre ele ilustrează episoade din istoria religioasă a Montréalului, de la întemeierea coloniei Ville-Marie și primii misionari până la dezvoltarea comunității catolice locale.

Bazilica are și una dintre cele mai mari orgi din Canada, construită de firma québécoise Casavant Frères la sfârșitul secolului al XIX-lea, cu aproape 7.000 de tuburi. De-a lungul timpului, aici au avut loc ceremonii importante, inclusiv funeraliile lui Pierre Elliott Trudeau, iar în 1994 aici s-a căsătorit Céline Dion.

Înainte de a intra în bazilică am avut timp să mă uit și prin Place d’Armes, una dintre piețele istorice ale Montréalului. În mijloc se află monumentul lui Paul de Chomedey de Maisonneuve, cel care în 1642 a condus grupul de coloniști francezi care a întemeiat Ville-Marie, viitorul Montréal. Maisonneuve stă cocoțat în vârful monumentului cu steagul în mână, iar la baza soclului apar alte personaje importante din primii ani ai coloniei.

Interiorul bazilicii este cu totul altă poveste decât fațada cenușie și destul de severă. Prima impresie este de imersiune într-un ocean albastru. Bolta, pictată într-un albastru intens și presărată cu stele aurii, împreună cu lumina, aurul și decorația foarte bogată dau interiorului un aer aproape teatral. Ghidul nostru spunea că amenajarea sa a fost inspirată de Sainte-Chapelle din Paris, deși aici rezultatul este mult mai întunecat și mai dramatic.

Ni s-a atras atenția și asupra a două vitralii. Primul o reprezenta pe Marguerite Bourgeoys, venită la Ville-Marie în 1653 pentru a se ocupa de educația copiilor și devenită fondatoarea Congrégation de Notre-Dame. Celălalt îl arată pe Maisonneuve urcând pe Mont Royal cu o cruce în spinare, în 1643, după ce făcuse un jurământ Fecioarei Maria că va ridica acolo o cruce dacă așezarea va fi salvată de inundația care o amenința. Apele s-au retras, iar Maisonneuve și-a ținut promisiunea. Crucea pe care o vedem astăzi pe munte este mult mai nouă, dar amintește de acel episod.

După ce ne-am despărțit de ghidul local am avut, în sfârșit, program de voie. Eu l-am început plimbându-mă puțin pe străzile din Vieux-Montréal, partea cea mai veche a orașului.

Aici Montréalul începe să semene mai mult cu un oraș european. Au rămas străzi pietruite, clădiri din piatră din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, piețe și foste clădiri comerciale ridicate în vremea când portul și negoțul de pe Saint Lawrence făceau averea orașului. M-am plimbat pe Rue Saint-Paul, cea mai veche stradă din Montréal, trasată încă din 1672, și prin Place Jacques-Cartier, piața lungă care coboară spre port.

Mă așteptam să-l găsesc aici pe Jacques Cartier cocoțat pe un soclu. În schimb, la capătul pieței se afla Coloana Nelson, ridicată în 1809, cu mult înaintea celei din Trafalgar Square. Ce caută amiralul britanic în mijlocul vechiului Montréal francez? Monumentul a fost ridicat de negustorii britanici ai orașului, într-o perioadă în care Montréalul aparținea deja de aproape o jumătate de secol Imperiului Britanic.

Tot prin zonă am dat și peste Vauquelin, marinar francez devenit erou al ultimelor lupte dintre Franța și Marea Britanie pentru Canada. Statuia lui privește, deloc întâmplător, spre vechea primărie, iar la mică distanță se află și Château Ramezay, construit în 1705 pentru guvernatorul Montréalului.

Am ajuns apoi în fața lui Hôtel de Ville, primăria orașului, o clădire monumentală de la sfârșitul secolului al XIX-lea. De la balconul ei Charles de Gaulle a rostit în 1967 celebrul „Vive le Québec libre!”, provocând unul dintre cele mai zdravene scandaluri diplomatice dintre Franța și Canada.

Apoi am coborât în Vieux-Port. Mă tenta o plimbare pe aici pentru că, în timpul turului cu autocarul, apucasem să zăresc vârfurile unor catarge care îmi stârniseră curiozitatea. Voiam să aflu cărei nave îi aparțineau.

N-a trebuit să merg prea mult. Nu departe de Place Jacques-Cartier am dat peste Amerigo Vespucci, nava-școală a Marinei Militare Italiene, un fel de echivalent italian al bricului nostru Mircea. Velierul a fost lansat la apă în 1931 și, la 95 de ani, este încă în serviciu, formând generații de viitori ofițeri ai marinei italiene.

I se spune adesea „cea mai frumoasă navă din lume”, iar povestea titulaturii este prea frumoasă ca să nu fie povestită. În 1962, Amerigo Vespucci s-a întâlnit în Mediterana cu portavionul american USS Independence. Americanii au cerut prin semnale luminoase identificarea navei. După ce au primit răspunsul „Nave Scuola Amerigo Vespucci – Marina Militare Italiana”, ar fi transmis înapoi: „You are the most beautiful ship in the world”. Povestea a intrat în legenda navei, iar Marina italiană o consemnează în propria sa istorie.

Și, privind-o de aproape, americanii nu exageraseră prea tare. Cu cele trei catarge, kilometrii de parâme, bordajul alb-negru și toate detaliile care par desprinse din altă epocă, Amerigo Vespucci arată mai degrabă ca un velier din secolul al XIX-lea decât ca o navă militară aflată încă în serviciu.

Prezența ei la Montréal nu era nici ea întâmplătoare. În vara lui 2026, Amerigo Vespucci se afla într-o nouă campanie de instrucție în Statele Unite și Canada, după ce participase la New York la parada internațională de veliere organizată pentru aniversarea a 250 de ani de la independența Statelor Unite.

Din Vieux-Montréal am pornit apoi spre Plateau-Mont-Royal. Aveam o mică obsesie de rezolvat. Văzusem din autocar casele cu scări exterioare, atât de caracteristice Montréalului, și voiam să le văd mai de aproape. Așa am ajuns pe Avenue Laval, o stradă liniștită, mărginită de case înguste, lipite unele de altele, cu balcoane și scări care se răsucesc pe fațade.

Scările exterioare au început să se răspândească la sfârșitul secolului al XIX-lea, când Montréalul creștea rapid și trebuiau construite cât mai multe locuințe pe parcele înguste. Casele cu două sau trei apartamente suprapuse puteau avea astfel intrări separate, fără ca spațiul interior să fie irosit cu o scară comună. În plus, regulile urbanistice cereau retragerea clădirilor de la stradă pentru a lăsa loc unor mici grădini în față, iar scara a ajuns să ocupe tocmai acest spațiu.

Soluția pare foarte ingenioasă până îți amintești că ești în Montréal și că iarna scările acelea trebuie urcate prin zăpadă și gheață. Tocmai de aceea au fost interzise pentru construcțiile noi o vreme, dar au revenit în secolul XX și au sfârșit prin a deveni unul dintre semnele distinctive ale orașului.

Mi-ar fi plăcut să văd și interiorul uneia dintre aceste case. Din stradă par destul de înguste, dar apartamentele sunt adesea mult mai mari decât lasă fațada să se înțeleagă, întinzându-se mult în adâncimea parcelei, cu încăperile așezate una după alta.

Tot prin Plateau am început să observ și picturile murale. Montréalul are o adevărată cultură a artei stradale, încurajată inclusiv prin festivaluri și proiecte publice, iar fațadele oarbe ale clădirilor au devenit pânze uriașe pentru artiști. Unele lucrări sunt decorative, altele spun povești despre oraș și oamenii lui, iar printre ele apar și personaje foarte cunoscute.

Pe una dintre clădiri l-am întâlnit, de pildă, pe Leonard Cohen, montréalais get-beget. Orașul îi este foarte atașat și i-a dedicat mai multe picturi murale, dintre care două portrete uriașe au devenit aproape obiective turistice în sine.

Din Plateau am ajuns la poalele Mont Royalului. De aici se vedea bine crucea de pe munte, cea care amintește de crucea ridicată de Maisonneuve în 1643 și a cărei poveste o întâlnisem deja în vitraliile de la Notre-Dame. La intrarea în parc se înălța și un monument impunător, pe care atunci l-am ignorat cu desăvârșire. Aveam să aflu abia mai târziu că era dedicat lui George-Étienne Cartier, unul dintre Părinții Confederației canadiene.

Următoarea mea țintă a fost Mont Royal. Îl tot ocolisem cu autocarul în cursul dimineții, dar acum venise momentul să mă și cațăr pe el. Nu este cine știe ce munte, cel mai înalt dintre cele trei vârfuri ale masivului având doar 233 de metri, dar a fost suficient cât să-mi amintească faptul că aveam deja adunați destui kilometri în picioare.

Parcul de pe Mont Royal a fost amenajat în secolul al XIX-lea după planurile lui Frederick Law Olmsted, același arhitect peisagist care, împreună cu Calvert Vaux, proiectase Central Park din New York. Olmsted a gândit traseele astfel încât urcarea să fie domoală, pe drumuri șerpuite prin pădure. Am zărit traseul propus de el dar l-am ignorat cu desăvârșire. Am ales scările și podețele de lemn care urcau mult mai hotărât spre belvedere. Turistul modern este permanent în criză de timp.

Sus am ajuns la Belvédère Kondiaronk, terasa din fața marelui Chalet du Mont-Royal. De aici se deschide probabil cea mai cunoscută panoramă a Montréalului, cu Downtown-ul la picioare și Saint Lawrence în depărtare. Belvederea poartă numele lui Kondiaronk, căpetenie huron-wendat care a avut un rol important în negocierile ce au dus la Marea Pace de la Montréal din 1701.

La sfârșitul secolului al XVII-lea, Noua Franță și populațiile indigene aliate cu ea se aflau de zeci de ani în conflict cu Confederația Haudenosaunee, cunoscută europenilor sub numele de irochezi. În joc se aflau controlul rutelor comerciale și al comerțului cu blănuri, dar și rivalități mult mai vechi între diferitele populații indigene. În vara anului 1701, la Montréal s-au adunat reprezentanții francezilor și delegații a aproximativ 40 de națiuni indigene pentru a încerca să pună capăt conflictelor.

Negocierile s-au încheiat la 4 august cu semnarea Marii Păci de la Montréal, care a pus capăt unui lung șir de războaie și a stabilit un nou echilibru între francezi și populațiile indigene din regiune. Kondiaronk, unul dintre principalii artizani ai acordului, nu a mai apucat să vadă tratatul semnat. S-a îmbolnăvit în timpul negocierilor și a murit la Montréal cu numai câteva zile înainte. Rolul său în obținerea păcii a rămas însă atât de important în memoria orașului încât, trei secole mai târziu, cea mai cunoscută belvedere de pe Mont Royal îi poartă numele.

După atâta cățărat a urmat, firește, descățăratul. Am luat-o prin parc spre Lacul Castorilor – Lac aux Castors, un lac artificial amenajat într-o poiană largă a muntelui. De aici voiam musai să ajung pe cealaltă parte a Mont Royalului, la Oratoriul Saint-Joseph. Aveam o sarcină de îndeplinit, trasată de mama. Să urc scările până sus și să-i îndeplinesc astfel o poftă cu care rămăsese ea când vizitase Montréalul, cu mulți ani în urmă și cu treburi mai importante decât turismul. Nu ajunsese atunci la Oratoriu, așa că trebuia să ajung eu.

Când am ajuns la poalele Oratoriului, am înțeles imediat care erau scările despre care își amintea mama. Clădirea stă cocoțată pe versantul Mont Royalului și, văzută de jos, pare și mai impunătoare decât din autocar. Iar până la ea urcă un șir zdravăn de trepte. O parte dintre ele sunt rezervate pelerinilor care le urcă în genunchi, după cum mă avertiza fără echivoc și o tăbliță. Eu aveam de îndeplinit o sarcină, nu de făcut penitență, așa că le-am urcat în maniera obișnuită.

Povestea Oratoriului este legată de un om cât se poate de modest, frère André, pe numele său Alfred Bessette. Născut în Québec în 1845 într-o familie săracă și rămas orfan de mic, era firav, bolnăvicios și nu avea cine știe ce educație. După tot felul de slujbe mărunte a intrat în Congregația Sfintei Cruci și a ajuns portar la Collège Notre-Dame, aflat chiar peste drum de actualul Oratoriu. Avea să spună mai târziu că, atunci când a intrat în comunitate, superiorii i-au arătat ușa, iar el a rămas acolo patruzeci de ani.

André avea o devoțiune puternică pentru Sfântul Iosif și a început să primească oameni bolnavi, să se roage împreună cu ei și să-i îndemne să se roage sfântului. Unii au început să susțină că se vindecaseră, iar reputația lui a crescut. André respingea ideea că el ar avea puteri miraculoase și atribuia vindecările Sfântului Iosif, dar oamenii veneau în număr din ce în ce mai mare.

Din donații și din bănuții strânși de André s-a ridicat în 1904 o mică capelă pe versantul muntelui. Bisericuța există și astăzi, aproape neverosimil de modestă lângă uriașa bazilică pe care o vedem acum. Cum numărul pelerinilor continua să crească, capela a devenit neîncăpătoare, iar în 1924 a început construcția actualului Oratoriu. Lucrările au continuat multă vreme după moartea lui André iar bazilica a fost terminată în anii 1960.

Rezultatul este gigantic. Cupola Oratoriului Saint-Joseph domină partea aceasta a Montréalului, iar bazilica poate primi mii de oameni. Interiorul m-a surprins însă prin austeritate. După albastrul, aurul și decorația abundentă de la Notre-Dame, aici am găsit beton, linii geometrice și un spațiu enorm, aproape sever. Orga uriașă contribuie și ea la senzația de monumentalitate.

Frère André a murit în 1937, la 91 de ani. Omul firav, aproape lipsit de educație, care începuse ca portar la un colegiu, devenise între timp atât de cunoscut încât la funeraliile lui au venit sute de mii de oameni. A fost beatificat în 1982 și canonizat în 2010, devenind Saint André Bessette.

Trupul său este înmormântat la Oratoriu, dar inima îi este păstrată separat într-un relicvariu. Nici după moarte n-a avut parte de liniște. În 1973, relicvariul cu inima a fost furat, iar hoții au cerut bani pentru restituirea lui. A fost recuperat aproape doi ani mai târziu. Bietul frère André, după o viață întreagă de primit bolnavi și pelerini, a mai avut aventuri și după moarte.

În Chapelle des ex-voto se păstrează și mărturiile materiale ale reputației de vindecător care l-a însoțit pe frère André. Pereții sunt acoperiți cu cârje, bastoane și alte obiecte lăsate de oameni care considerau că rugăciunile lor fuseseră ascultate. Nu știu câte vindecări pot fi puse pe seama miracolelor, dar mulțimea acestor obiecte spune ceva despre forța credinței celor care au venit aici.

Christian ne-a povestit cum bunica lui a făcut de două ori penitența de a urca în genunchi treptele Oratoriului, rugându-se pentru vindecarea a două dintre nepoatele sale. Aparținea însă unei alte epoci. Québecul în care trăise ea era profund catolic, iar Biserica avea o influență enormă asupra educației, sănătății și vieții sociale.

Apoi, în anii 1960, a venit ceea ce québécois numesc Revoluția Liniștită. În numai câțiva ani, statul a preluat mare parte dintre atribuțiile deținute până atunci de Biserică, societatea s-a modernizat, iar practicarea religiei a început să scadă spectaculos. Ruptura a fost atât de puternică încât Québecul, cândva una dintre cele mai catolice societăți din America de Nord, a ajuns astăzi una dintre cele mai secularizate.

Privind uriașul Oratoriu, nu m-am putut abține să mă întreb câți oameni mai urcă astăzi treptele în genunchi și câtă vreme asemenea clădiri vor mai putea fi întreținute pentru rostul în care au fost construite. În Québec, destule biserici rămase fără credincioși au fost deja închise, vândute și transformate în locuințe, centre culturale sau alte spații. Oare ce se va întâmpla peste câteva decenii cu mastodontul acesta de pe Mont Royal? Deocamdată pare a fi în siguranță.

Întoarcerea spre hotel am făcut-o prin Westmount, unul dintre cartierele cele mai înstărite ale Montréalului. Deși eram la doi pași de Downtown, străzile erau aproape pustii și foarte liniștite, cu case mari din piatră, retrase printre copaci, peluze generoase și grădini îngrijite până la ultimul fir de iarbă. Era destul de limpede că nu ajunsesem într-un cartier pentru orice buzunar. Sau, cum spunea Christian, aici locuiau „săracii din Montréal”.

A doua zi, înainte de a părăsi definitiv Montréalul, am ajuns și în zona olimpică. Aici am căutat Place Nadia-Comăneci, piața care din 2017 poartă numele gimnastei române devenite la numai 14 ani marea vedetă a Jocurilor Olimpice de la Montréal din 1976.

Vizita noastră venea într-un an special. În 2026 se împlineau 50 de ani de la acele Jocuri, iar Montréalul pregătise o serie de manifestări aniversare. Nadia urma să revină în oraș numai câteva zile mai târziu, pentru ceremonii, interviuri și o vizită chiar în piața care îi poartă numele. Am ratat-o deci la mustață.

Am aflat cu această ocazie și o poveste simpatică despre urmele lăsate de succesul ei în Canada. După Olimpiada din 1976, destule fetițe au primit numele Nadia, iar cincizeci de ani mai târziu organizatorii aniversării au pornit în căutarea a 50 de femei cu acest nume, născute între 1976 și 1978, pentru a le aduce la Montréal să o întâlnească pe cea după care fuseseră botezate.

Nu am prins-o pe Nadia în carne și oase, dar am primit în schimb linkuri către interviurile pe care le dăduse televiziunilor canadiene înaintea aniversării. Până și după o jumătate de secol, Montréalul pare să nu fi uitat deloc fetița de 14 ani care a făcut tabela electronică să afișeze 1.00 pentru că nimeni nu se gândise că ar putea exista un 10 perfect.

Când am plecat din Montréal mi-am dat seama că, pentru prima dată de când ajunsesem în Canada, aș mai fi rămas. O zi, poate două. Chiar cu riscul de a repeta performanța celor aproape 30.000 de pași.