Calgary
Jurnal canadian - capitolul 1

Am ajuns în Canada, mai precis în Calgary, după un zbor de ceasuri bune pornit din București, via Amsterdam. Nici nu m-a interesat prea mult câte ore am petrecut pe drum pentru că, cu tot cu escală, am ajuns cu doar o oră după ce-am pornit. Deh, avantajul zborului spre vest. Diferența de fus orar era de nouă ore, dar ce mai conta. Am aterizat pe la prânz și, teoretic, aveam la dispoziție o jumătate de zi de petrecut în oraș, de capul meu. Programul oficial al excursiei începea abia a doua zi dimineața.

Am trecut prin controlul de frontieră ca prin brânză. A trebuit doar să dau cu subsemnatul unui aparat care mi-a scanat și pașaportul, nu unui lucrător de la frontieră. Acesta m-a întâmpinat abia pe culoar, s-a uitat fugitiv la foaia dată de aparat și la pașaport și m-a trimis la banda de bagaje. Atât. După atâtea formulare completate înainte de plecare și după autorizația eTA obținută online, mă așteptasem la ceva mai solemn din partea primei mele intrări pe continentul nord-american. Canada însă m-a primit prin intermediul unui aparat și al unui funcționar care abia s-a uitat la mine.

La aeroport ne-a luat în primire Benjamin și autocarul lui de vreo 40 de persoane. Noi fiind doar 18 ne-am lăfăit în voie în toate cele câteva zile pe care le-am petrecut împreună. Benjamin avea să aibă grijă de noi tot drumul începând cu Calgary și terminând cu Vancouver. A fost foarte săritor și amabil, a pregătit pentru noi și un coșuleț cu bomboane pe care îl ținea pe bord și-l alimenta constant. Până la urmă ne-a descusut pe toți și a învățat să ne spună tuturor pe nume.

Am ajuns repede în oraș și, cum nici cazarea n-a durat prea mult, în jurul orei patru am și pornit explorarea. Hotelul nostru se afla în zona gării și, pentru a ajunge la singurul obiectiv autostabilit, podul lui Calatrava de pe râul Bow, trebuia doar să străbat Downtown-ul.

Am luat-o tot drept, pe 4 St. SW, din dreptul lui Central Memorial Park, unul dintre cele mai vechi parcuri ale orașului, în mijlocul căruia se găsea statuia unui soi de cowboy călare, numai bună pentru a-mi aminti că mă aflam în Alberta. Aveam să aflu că omul meu nu era deloc cowboy, ci un soldat, monumentul fiind dedicat albertanilor care au luptat în Războiul Burilor. Cowboyul imaginar nu era însă chiar atât de deplasat. Calgary se născuse în 1875 în jurul unui post al poliției călare, iar sosirea căii ferate, în 1883, îi accelerase dezvoltarea. Creșterea vitelor și marile ferme aveau să transforme apoi regiunea într-una dintre patriile cowboyului canadian. Orașul își păstrează și astăzi cu destulă mândrie această identitate.

La ora aceea Downtown-ul era încă plin de lume. Se termina programul de lucru și trotuarele se umpluseră de oameni care ieșeau din clădirile de birouri, se îndreptau spre stațiile de transport sau spre cine știe ce treburi de după serviciu. Mi s-a părut un centru foarte animat și aveam să fiu destul de surprinsă când, întorcându-mă câteva ore mai târziu pe aproximativ aceleași străzi, am găsit cu totul alt oraș. Oamenii dispăruseră aproape cu desăvârșire și Downtown-ul, atât de aglomerat la sfârșitul programului, devenise aproape pustiu.

4 St. SW m-a dus, printre zgârie-nori, până aproape de râul Bow. La capătul străzii m-a întâmpinat cea mai frumoasă surpriză pe care avea să mi-o ofere orașul, o promenadă lungă și verde, cu alei pentru pietoni și bicicliști, umbrită de copaci și însoțită permanent de apa râului. Zgârie-norii rămâneau foarte aproape, ridicându-se deasupra copacilor, dar aici nu mai dominau peisajul. Bow-ul și fâșia verde de pe mal reușeau să le țină piept.

Am luat-o spre vest, pe lângă râu, până când printre copaci a început să se vadă pata roșie pe care o căutam. Peace Bridge, podul pietonal proiectat de Santiago Calatrava, nu prea are cum să treacă neobservat. Un tub roșu, lung și zăbrelit, așezat peste apa Bow-ului, suficient de ciudat ca să-mi placă și suficient de fotogenic ca să mă țină o vreme în jurul lui.

Am trecut pe malul celălalt și m-am cocoțat apoi pe deal, de unde se deschidea una dintre cele mai frumoase priveliști asupra centrului orașului. Bow-ul, copacii de pe mal și zgârie-norii Downtown-ului se așezau frumos unii în spatele celorlalți și, pentru prima dată în acea zi, Calgary chiar arăta ca un oraș pe care merita să-l fotografiezi.

La întoarcere n-am mai urmat chiar același drum. Am trecut din nou râul pe pasarelele pietonale și am intrat puțin și în Prince’s Island Park. N-am ajuns însă prea departe. Se pregătea un eveniment, o parte din parc era deja închisă și accesul restricționat m-a convins să renunț la explorare. Cum aveam în schimb impresia că nu fotografiasem suficient podul lui Calatrava — lucru evident foarte grav — m-am întors la el și am mai remediat situația.

În drumul de întoarcere la hotel am trecut și pe Stephen Avenue, strada pietonală din Downtown și unul dintre puținele locuri în care centrul mai părea să aibă ceva viață după terminarea programului de lucru. Diferența față de ceea ce văzusem la ora patru era deja izbitoare. Străzile dintre turnurile de birouri se goliseră, iar Downtown-ul părea că-și trimisese locuitorii acasă odată cu închiderea birourilor.

A fost imposibil să nu remarc și nenumăratele pasarele închise de deasupra străzilor, ce legau clădirile unele de altele. Am aflat mai târziu că era vorba de o rețea pietonală numită +15, kilometri de „cărări” construite la 15 picioare, adică la 4,5 m deasupra nivelului străzii, ce permit deplasarea prin Downtown fără să mai ieși afară. Într-un oraș cu ierni canadiene, extrem de friguroase, ideea începe să capete imediat sens. Am fost tentată să încerc și eu sistemul, până când am văzut un domn bombănind în fața unei uși pe care o găsise încuiată. Până la urmă a deschis-o cu o cartelă de acces și a dispărut dincolo de ea. Nu știam ce porțiuni erau publice, ce uși se încuiau și la ce ore și, fiind prima mea după-amiază în Canada, n-aveam niciun chef să-mi încep aventura rămânând captivă într-o pasarelă suspendată între două clădiri. Am rămas cuminte pe trotuar.

Asta a fost prima mea jumătate de zi petrecută în Canada. Aveam să constat, după câteva ore de somn, că se prelungea nedorit de mult din cauza jet lag-ului. Noroc că panorama oferită de camera mea de hotel mi-a permis să-mi omor timpul exersând fotografia de noapte.

A doua zi dimineața programul nostru de lucru a început la ora 8. Câteva ceasuri bune aveam de făcut un tur de oraș acompaniați de un ghid local. Ghidul acesta a fost Barb, o doamnă mititică de 86 de ani, dar atât de sprintenă încât ne făcea să alergăm după ea cu limba scoasă. Aveam să descopăr repede că vârsta din buletin și viteza de deplasare a lui Barb nu aveau absolut nicio legătură una cu alta.

Turul a început în fața Primăriei, unde Calgary își pusese aproape una lângă alta două dintre vârstele sale. Primăria veche, terminată în 1911, era o clădire zdravănă din gresie, cu turn cu ceas, rămasă din perioada în care orașul începea să capete importanță. Alături se ridica Municipal Building, urmașul ei modern, inaugurat în 1985. Două primării, două epoci și, între ele, aproape toată transformarea Calgaryului dintr-un oraș al Vestului într-o metropolă modernă.

Peste drum se afla Olympic Plaza, numai că noi am găsit-o în reconstrucție. Piața fusese amenajată pentru Jocurile Olimpice de iarnă din 1988 și aici fuseseră acordate medaliile olimpice. Pentru Barb însă Jocurile nu erau istorie citită pe o placă. Fusese acolo și ni le povestea ca pe ceva ce se întâmplase mai ieri. Ne-a vorbit mai ales despre mulțimea de oameni care făcuseră voluntariat pentru buna desfășurare a evenimentului și despre obiceiul acesta de a pune umărul, fără plată, la câte o treabă a comunității. Era prima dată când auzeam vorbindu-se despre voluntariatul canadian ca despre ceva aproape firesc. Aveam să mai întâlnesc ideea.

De la Primărie am pornit pe jos pe Stephen Avenue, de data aceasta cu Barb pe post de locomotivă. Strada pe care trecusem și eu în seara precedentă arăta altfel când cineva îți povestea ce vezi. Printre clădirile moderne supraviețuiseră bucăți din vechiul Calgary, foste bănci, clădiri comerciale, un teatru și urmele companiei Hudson’s Bay. Era un amestec destul de curios de nou și vechi, cu zgârie-norii ridicându-se în spatele unor fațade rămase din vremea în care Calgary era încă un oraș tânăr care se grăbea să crească.

Cu mult înainte de apariția orașului, zona de la confluența râurilor Bow și Elbow făcea parte din teritoriile folosite de populațiile indigene ale câmpiilor. Aici au trăit și s-au deplasat timp de mii de ani mai ales populații din confederația Blackfoot, dar și Tsuut’ina și Stoney Nakoda. Râurile, turmele de bizoni și vastele prerii făceau din regiune un teritoriu important pentru vânătoare, deplasare și schimburi.

Calgaryul propriu-zis este însă foarte tânăr. În 1875, un detașament al North-West Mounted Police, Poliția Călare a Nord-Vestului, a ridicat la confluența celor două râuri fortul în jurul căruia avea să se dezvolte orașul. Poliția aceasta fusese înființată de guvernul canadian cu numai doi ani înainte, pentru a instaura autoritatea statului în vastele teritorii din Vest. Organizată după model paramilitar, trebuia să impună legea, să combată comerțul ilegal cu alcool venit dinspre Statele Unite și să împiedice violențele într-o regiune în care administrația canadiană era încă aproape inexistentă. Prezența lor avea și rolul de a afirma suveranitatea Canadei asupra acestor teritorii, într-o perioadă în care expansiunea americană spre vest și nord era privită cu îngrijorare la Ottawa.

În 1874, câteva sute de polițiști porniseră spre vest în expediția rămasă în istorie sub numele de March West. Pe măsură ce înaintau, guvernul canadian își extindea controlul asupra teritoriului, proces care avea să însemne și restrângerea libertății populațiilor indigene și impunerea asupra lor a politicilor noului stat. Un an mai târziu, detașamentul condus de Éphrem-A. Brisebois a construit fortul de la Bow și Elbow. Numit inițial Fort Brisebois, acesta a primit curând numele Fort Calgary.

Polițiștii călare în tunici roșii aveau să devină una dintre imaginile emblematice ale Canadei. În 1920, North-West Mounted Police s-a unit cu Dominion Police, formând Royal Canadian Mounted Police, actuala Poliție Regală Canadiană, ai cărei membri sunt cunoscuți și astăzi drept Mounties.

Momentul decisiv pentru dezvoltarea orașului s-a petrecut în 1883, odată cu sosirea căii ferate Canadian Pacific. În jurul ei a început să crească rapid o așezare, iar în 1894 Calgary a devenit oficial oraș.

Câmpiile întinse din Alberta au favorizat marile ferme de vite și au dat Calgaryului identitatea de oraș al cowboyilor pe care o cultivă cu mândrie și astăzi. Din 1912, Calgary Stampede avea să transforme această moștenire într-unul dintre simbolurile orașului.

Petrolul a schimbat apoi dimensiunile jocului. Dezvoltarea industriei petroliere din Alberta, accelerată spectaculos după descoperirea marelui zăcământ de la Leduc în 1947, a făcut din Calgary unul dintre principalele centre ale industriei energetice canadiene. Au venit bani, companii, oameni și, odată cu ei, zgârie-norii care domină astăzi Downtown-ul.

În 1988, Calgary a găzduit Jocurile Olimpice de iarnă, primele organizate vreodată în Canada. În puțin mai mult de un secol, postul poliției călare de pe malul râului Bow devenise o metropolă cunoscută în întreaga lume.

Barb ne-a oferit și o explicație pentru ciudățenia pe care o observasem eu cu o seară înainte, când Downtown-ul se golise aproape complet odată cu terminarea programului de lucru. Ne spunea că pandemia a schimbat mult felul în care este folosit centrul orașului. Munca de acasă s-a împământenit, iar mulți dintre cei care înainte veneau zilnic la birourile din Downtown preferă acum să nu mai piardă vremea pe drum. Consecința se vede în clădirile de birouri rămase parțial goale, dintre care unele sunt transformate treptat în locuințe.

Nici noii locatari nu mai sunt neapărat cei pe care i-ai fi asociat cândva cu prosperitatea Calgaryului. Barb ne povestea că apartamentele din centru îi atrag mai ales pe noii veniți și pe tineri, pentru care casa individuală din suburbii, visul nord-american cu bucățica lui de pământ, devine tot mai greu de cumpărat.

Paradoxal, tocmai noii veniți par să aducă din nou ceva viață în centrul orașului. Canadienii stabiliți aici de mai multă vreme locuiesc în mare parte în suburbii și tot acolo se desfășoară o bună parte din viața lor din afara serviciului. Barb ne spunea că noii imigranți folosesc altfel spațiul public. Se întâlnesc, ies la picnic și se adună pe malurile râului. În felul acesta, un Downtown construit în bună măsură pentru oamenii care veneau dimineața la birou și plecau seara acasă începe încet să capete și locuitori care rămân după ora cinci.

Pe o stradă paralelă cu Stephen Avenue se ridica și vechiul Palliser Hotel, construit de Canadian Pacific Railway și deschis în 1914 chiar lângă gara companiei. Pe vremea când trenul era principala poartă de intrare în Calgary, călătorii coborau aici și aveau hotelul cel mare al orașului aproape alături. Gara a dispărut între timp, iar pe locul ei se ridică astăzi Calgary Tower. Hotelul a rămas, ca un martor al vremurilor în care dezvoltarea Calgaryului se măsura mai degrabă în trenuri decât în zgârie-nori.

În fața lor trona însă foarte solemn un polițist călare. Era colonelul James Macleod, unul dintre oamenii importanți ai North-West Mounted Police. După spusele lui Barb, primul comandant, Brisebois, fusese un „băiat rău”, făcut dintr-un material nu tocmai bun de pus pe soclu. Așa se face că statuia i-a revenit lui James Macleod, omul care avea să dea fortului numele Calgary, după Calgary Bay de pe insula Mull din Scoția.

Din vechea împrejmuire de lemn n-a mai rămas nimic, dar locul este mărginit astăzi de un soi de palisadă modernă, mult mai interesantă de privit de aproape. În scândurile ei sunt decupate profiluri și siluete omenești, astfel încât gardul a devenit mai degrabă o instalație artistică decât o încercare de reconstituire a vechii fortificații. Prin golurile lăsate de oameni se vede lumina și peisajul de dincolo, iar ceea ce de la distanță pare doar un gard de lemn capătă cu totul altă înfățișare când te apropii.

Fortul mi s-a părut până la urmă interesant tocmai prin disproporția dintre ceea ce vezi și ceea ce știi că a urmat. Nimic monumental, nimic care să anunțe viitoarea metropolă. Doar un post de poliție ridicat lângă două râuri, câteva construcții modeste și multă prerie în jur. Un secol și jumătate mai târziu, Calgaryul crescuse până la peste un milion de locuitori, iar locul de unde pornise rămăsese aproape stingher în mijlocul lui.

Nici numele de Fort Calgary nu mai este, de altfel, oficial. Din 2024, situl se numește The Confluence Historic Site & Parkland, tocmai pentru a nu lăsa impresia că istoria locului a început în 1875, odată cu sosirea poliției călare.

Schimbarea numelui a făcut parte dintr-un proces pe care aveam să-l întâlnesc în multe alte locuri din Canada și despre care aveam să aud vorbindu-se mereu, reconcilierea cu populațiile indigene. La baza clădirii actuale este amenajat și un mic spațiu expozițional care încerca să spună povestea locului incluzând și perspectiva celor care au trăit aici cu mult înainte de sosirea poliției călare. N-am avut suficient timp să-l cercetez pe îndelete, dar era evidentă preocuparea de a integra această istorie în povestea tradițională a Calgaryului.

Aveam să descopăr că această „reconciliere” este mult mai mult decât o preocupare a câtorva muzee. Canada trece printr-un proces amplu de reevaluare a relației sale cu cei numiți acum First Nations, Métis și Inuit, după o istorie în care statul a încercat vreme îndelungată să-i asimileze. Se schimbă denumiri, se rescriu prezentările muzeelor, se introduc perspective indigene în locuri în care înainte lipseau și se recunosc public nedreptăți care multă vreme au fost trecute sub tăcere.

Cât de mult din toate acestea înseamnă o reconciliere adevărată și cât este încă gest simbolic nu am cum să judec după câteva zile petrecute în Canada. Dar fenomenul este imposibil de ratat. L-am întâlnit pentru prima dată aici, la fostul Fort Calgary.

Printre vedetele Stampede-ului sunt și cursele de chuckwagon, niște căruțe ușoare trase în goană de câte patru cai. O sculptură întâlnită în complex surprindea foarte bine nebunia întrecerii, cu caii întinși în galop și conducătorul căruței aproape aruncat în aer în urma lor.

De pe deal vedeam chiar locurile unde se petrece toată povestea. Se recunoștea imediat Saddledome, uriașa arenă cu acoperișul în formă de șa, construită înaintea Jocurilor Olimpice din 1988 și devenită unul dintre simbolurile orașului. Alături se aflau arenele Stampede-ului și noul BMO Centre, centrul de conferințe și expoziții cu arhitectura lui spectaculoasă. Iar dincolo de toate acestea se ridicau din nou zgârie-norii Downtown-ului.

Scotsman’s Hill este și un fel de tribună gratuită a localnicilor. De aici se pot vedea o parte din spectacol și mai ales focurile de artificii din timpul Stampede-ului. Calgaryul cowboyilor se desfășura, așadar, la picioarele noastre, fără să fi fost nevoie să scoatem vreun dolar din buzunar. Doar că am întârziat o săptămână-două.