Orășelul Hoi An este unul dintre cele mai pitorești locuri pe care le-am vizitat în Vietnam. Se află situat într-o provincie din Vietnamul Central și după standardele locului nu este un oraș prea mare. Cea mai pitorească secțiune a lui este Orașul Vechi, o mostră bine conservată de port comercial din Asia de Sud-Est, așa cum arătau ele începând din secolul al 15-lea și până prin secolul al 19-lea. Din pricina clădirilor vechi și a planului orașului rămas neschimbat de sute de ani, Hoi An a fost înscris pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO.
Am ajuns în Hoi An într-o seară, după un zbor de un ceas și ceva din Saigon. Am aterizat de fapt în Da Nang, un oraș mult mai mare și mai modern aflat în apropiere așa că a mai durat un ceas până să ajungem la destinație. În acea seară n-am făcut altceva decât să luăm cina și să ne cazăm. Restaurantul în care am fost poftiți a fost un preambul pentru ceea ce-aveam să descoperim mai temeinic în ziua următoare. De-a lungul aleilor, prin grădini, luminau vesel lampioane de toate formele și culorile. Mai apoi aveam să constat că Hoi An este un soi de capitală mondială a lampioanelor. Gogoloațe din acestea, meșterite din țesături viu colorate, le găsești agățate pretutindeni, în copaci, pe la restaurante și terase, pe ambarcațiunile ce plimbă turiștii pe râul Thu Bon, pe la casele oamenilor. Sunt de un dezmăț desăvârșit. Există și o dispută legată de obiceiul atârnării felinarelor. Vietnamezii, patrioți din fire, se laudă că ei au avut întâietatea. Dar în urmă cu câteva sute de ani, Hoi An era un orășel cosmopolit, un port comercial faimos în care negustori chinezi, japonezi, malaezieni veneau adesea să facă schimb de mărfuri. Sunt voci care susțin că felinarele astea au fost aduse de fapt de negustorii chinezi.
Plimbărica de dimineață
Spre bucuria mea m-am trezit cu noaptea în cap a doua zi dimineața și am apucat să fac o plimbărică prin oraș înainte de micul dejun. Puhoiul de turiști ce ia cu asalt Hoi An-ul mai tot timpul anului se refăcea pesemne după noaptea precedentă așa că străzile erau aproape pustii. Am nimerit taman la piață iar apoi am luat-o pe chei, pe râu în sus până am ajuns în centrul urbei. Chiar dacă vremea amenința cu o ploaie iar lumina nu era tocmai favorabilă Hoi An mi s-a părut foarte fotogenic. Mi-am propus să vin să-l văd și pe înserat, să-l savurez la lumina lampioanelor.
Programul oficial al zilei, cu ghid însoțitor și tot dichisul, a început mai târziu, după micul dejun. S-a întins până după prânz, după care am părăsit pentru câteva ceasuri Hoi An ca să investigăm vestigii ale unei alte civilizații ce-a înflorit aici înaintea vietnamezilor.
La atelierul de croitorie
Prima vizită oficială am făcut-o la un atelier de croitorie și de prelucrare a mătăsii, consumând în acest fel partea comercială a turului. A durat cam mult după gustul meu dar asta e … business is business. Hoi An și-a câștigat o faimă binemeritată și datorită îndemânării cu care locuitorii lui se pricep la prelucrarea mătăsii. În plus, croitorii de-aici se laudă că au prețuri mult mai bune decât cei din Hanoi sau Saigon.
În făbricuța pe care am vizitat-o am luat-o de la capăt cu lecțiile depre viermii de mătase, despre cum se obțin firele și ce anume se poate face cu ele. Partea culminantă a turului a constat în prezentarea materialelor și îndemnarea publicului călător de a-și face bluze, rochii sau costume acolo pe loc, la comandă. Alegeai modelul, ți se lua măsura și seara, înainte de culcare, aveai o ținută nouă adusă direct la hotel.
Templul ancesteal al lui Nguyen Tuong
Apoi am trecut la lucruri mai serioase fiind poftiți la un templu ancestral aparținând unei familii vechi de funcționari guvernamentali. Fondatorul ei a fost un domn pe nume Nguyen Tuong Van (1774-1822) ce-a ocupat importanta poziție de secretar șef la curtea imperială a dinastiei Nguyen. Începând cu anul 1804, Nguyen Tuong Van a fost rugat să lucreze în Hoi An, motiv pentru care și-a mutat familia în acest oraș și și-a construit o reședință. Urmașii săi nu i-au pătat cinstea obrazului ci au păstrat tradiția academică a familiei, mulți dintre ei obținând scoruri mari la examenele imperiale și ocupând apoi funcții înalte în guvern.
În ziua de azi fosta resedință a familiei este inclusă în circuitul turistic și este în același timp un templu ancestral și o casa memorială încercând să facă nemuritoare personalități celebre din familia Nguyen Tuong.
Casa lui Phung Hung
Am pornit apoi de-a lungul străzii principale a orașului vechi, printre sute de prăvălii și prăvăliuțe ce păreau vechi de când lumea. N-am oprit pentru a inspecta și pe dinăuntru o casă construită în anul 1780 de un comerciant vietnamez, într-o perioadă de maximă înflorire comercială. Vechea Casă Phung Hung își trage numele de la pseudonimul proprietarului, ce înseamnă „prosperitate”. Este o struțo-cămilă arhitectonică, balconul e chinezesc, acoperișul în patru ape e japonez iar cele trei camere din interior sunt vietnameze. Ni s-a atras atenția că deasupra intrării principale se află două rotocoale „ochi de zeu”, cunoscute sub numele de „Mon Than”, o caracteristică arhitecturală distinctă în Hoi An. Ni s-au arătat și urmele de pe pereți lăsate de apa care a umplut parterul casei în timpul unor inundații catastrofale în secolul trecut. Atunci familia și câțiva vecini s-au refugiat la etaj pentru a scăpa de furia apei.
În prezent reședința e ocupată de a opta generație a aceleași familii care-și vede în continuare de negoțul cu medicamente tradițională și ceaiuri, mătase și porțelan.
Podul Japonez
Nu departe de Casa lui Phung Hung am dat peste Podul japonez din Hoi An, cunoscut și sub numele de Pagoda Cau, cel mai renumit obiectiv turistic al orașului. Podul a fost construit în secolul al 17-lea de comunitatea oamenilor de afaceri japonezi 🙂 . Podul este acoperit și nu foarte mare, are doar 18 metri lungime, dar e destul de lat, suficient cât să adăpostească un mic templu în burta lui. Este și generos, călătorul putând să-și tragă sufletul pe cele câteva băncuțe instalate de-a lungul lui. Podul acesta a fost construit deasupra unui mic pârâiaș ce se varsă în râu, ce era odinioară un soi de graniță între ceea ce era considerat cartierul chinezesc, pe partea de est și cartierul japonez, pe partea de vest.
Este o mare înghesuială pe Podul Japonez, de dimineața până noaptea târziu, mii și mii de turiști vor să se imortalizeze în fotografii împreună cu el.
Sala de Adunări Cantoneză
Din secolul al 15-lea până în secolul al 19-lea, Hoi An a fost considerat unul dintre cele mai aglomerate porturi comerciale din Vietnam. Iar unde înflorește comerțul există și chinezi, în special cantonezi. În oraș s-au stabilit cu timpul multe comunități chinezești care și-au construit numeroase săli de adunare și temple, loc în care se strângeau să dezbată problemele de zi cu zi. Există cinci astfel de săli în Hoi An dar noi am vizitat doar una, foarte colorată, stâpânită de un dragon simpatic.
Atât despre partea organizată a turului nostru. În continuare am fost poftiți la o mică plimbare opțională cu barca pe râu dar eu am declinat oferta, preferând o plimbărică pietonală prin oraș. Mi se făcuse poftă de o înghețată și ochisem dimineața câteva prăvălioare cu oferte interesante. Am sărit peste cal și am înfulecat cinci bulinuțe cu arome cât mai exotice cu putință: durian, stafide cu rom, matcha, mango și fructul pasiunii. Bune au mai fost.
Plimbărica de seară
Spre supărarea mea, seara ne-am întors cam târziu în Hoi An așa c-am ratat ora albastră și ocazia de a face câteva poze mai șmechere. Am renunțat până și la cină, oricum era cam târziu pentru ea, și-am plecat la o plimbărică de seară ca să trec în revistă aceleași străduțe, luminate de data asta de omniprezentele lampioane. A fost foarte plăcut, în ciuda aglomerației de pe străzi.
Cu acest prilej am asistat și la obiceiul lansării pe apă a lămpilor plutitoare ce îndeplinesc dorințe. În Vietnam se numesc den hoa dang și sunt fabricate din hârtie colorată, îndoită sub forma unei flori în mijlocul căreia e înfiptă o lumânărică. De obicei sunt lansate la apă în anumite zile ale lunii sau în week-end dar în zilele noastre s-ar putea ca obiceiul să fi devenit zilnic. Era plin râul cu ele.
Cam atât am avut de povestit despre Hoi An. Mărturisesc că mi-ar fi plăcut să mai rămân aici cel puțin o zi în plus. Mi-ar fi plăcut să pot lua o bicicletă de la hotel (gratis) și să explorez orașul pe cercuri din ce în ce mai largi. Mi-ar fi plăcut deasemenea să fac o escapadă până la malul mării, aflat la o distanță de aproximativ 5 km de oraș. Din pricina aluviunilor cărate de râu Hoi An și-a pierdut de mult timp statutul de port comercial maritim dar n-a renunțat complet la mare. Nu era vreme tocmai potrivită pentru plajă sau o bălăceală dar se găseau și alte activități de făcut. Poate data viitoare …
Fii primul care comentează