Am început excursia prin Indochina în orașul Ho Chi Minh, cunoscut în partea noastră de lume mai degrabă sub numele de Saigon. Orașul acesta este un monstruleț în care se înghesuie aproximativ 10 milioane de locuitori și cam tot atâtea motorete. Se află în sudul Vietnamului, în apropierea Deltei Mekongului și la o aruncătură de băț de Cambodgia. Este cel mai mare oraș vietnamez, poate cel mai cosmopolit, cel mai vibrant și are pretenția de a fi capitala economică și comercială a țării.
Noi am aterizat în Saigon într-o dimineață, după foarte multe ore de zbor (vreo 4+7) și o escală la Doha. Din păcate la fel au făcut și alte avioane ce veneau din cine știe ce colț al planetei așa că speranța de-a scăpa cât mai repede de formalitățile de intrare în țară s-a spulberat repede. Ghinionul nostru a fost și că am stat un ceas, degeaba, la o coadă greșită. Călătorii români au nevoie de viză la intrarea în Vietnam, viză care se poate obține pe loc la aeroport. Agenția din România, organizatoarea excursiei noastre, plătise taxa de viză așa că trebuia doar să ne prezentăm la ghișeul potrivit pentru lipirea țidulei cu viza în pașaport și apoi să ne prezentăm la ghișeele de trecere a frontierei pentru ștampila de intrare în țară. Noi am încurcat cozile și ne-am așezat direct la trecerea frontierei, drept urmare a trebuit să reluăm procesul în ordinea corectă luând cozile de la capăt. Am pierdut așa vreo trei ceasuri, bietului ghid vietnamez i s-au lungit urechile așteptându-ne. Dar totul e bine când se termină cu bine.
Prima impresie pe care mi-a lăsat-o orașul cât timp a durat drumul cu autocarul de la aeroport la hotel nu a fost tocmai favorabilă. Pe străzile nu prea curate și cam pline de noxe era o viermuială de nedescris, un talmeș-balmeș de motorete și scutere ce copleșeau cu numărul lor mașinile și care se strecurau prin trafic după reguli aproximative. În zilele ce-au urmat mi-am dat seama cât e de greu să fii pieton în Saigon (și în Vietnam în general), nimeni nu-ți acordă o prioritate din aceea clasică, cu care suntem noi obișnuiți. Prioritate există, dar funcționează altfel. Am învățat destul de repede că, teoretic, poți trece strada pe unde te taie capul și nu neaparat pe trecerile de pietoni (care sunt desenate cam degeaba). Tot ce trebuie să faci e să cobori pe carosabil, să ridici o mână ca să semnalizezi intenția de a traversa strada și apoi să pășești cu încredere dar nu prea repede în acel vacarm, cu speranța că motoriștii te vor ocoli. Primele traversări de felul acesta mi s-au părut de-a dreptul niște acte sinucigașe dar cu timpul m-am obișnuit.
Un alt lucru pe care l-am remarcat repede e că vietnamezilor le plac steagurile. Saigonul era plin de ele, fluturau colorate și vesele de pe toți stâlpii și de pe la casele oamenilor și povesteau tot felul de lucruri. M-au dus cu gândul la bătăliile de pe vremuri în care ordinele comandanților erau transmise nu prin zbierete, pe care oricum nu le puteai auzi în hărmalaia luptei, ci prin fluturări de steaguri. Majoritatea stegulețelor erau roșii. Cel mai des întâlnit era steagul național, roșu și cu o stea aurie în mijloc. Apoi urma steagul partidului comunist, tot roșu dar cu secera și ciocanul. Nu lipsea nici steagul budist, cel în șase culori, semn că deși e o țară comunistă în Vietnam religia nu a fost eradicată cu totul. Nu mi-a trecut prin cap să întreb dacă steagurile astea flutură la fel în tot timpul anului sau au fost arborate într-o așa abundență doar cu ocazia sărbătorii Tết a anului nou lunar, poate cea mai importantă sărbătoare a vietnamezilor. Am nimerit în Saigon taman la sfârșitul vacanței oficiale, ce-a ținut anul acesta între 25 ianuarie și 2 februarie, așa că se mai simțea în aer un iz de sărbătoare.
Am stat trei zile în Saigon și prin împrejurimile lui. Vizitele pe care le-am făcut au fost cam haotice și nu m-au ajutat să înțeleg prea bine, chiar atunci pe loc, istoriile orașului. Drept urmare n-am să țin cont în inșiruirea amintirilor mele de ordinea cronologică a evenimentelor trăite ci am să încerc să le recompun urmând oarecum firul cronologiei istorice.
Am aflat cu ocazia acestor vizite că Saigonul este un oraș relativ recent dacă e să ne raportăm la istoria milenară a Vietnamului. A apărut pe lume pe vremea când sudul peninsulei era sub stăpânirea khmerilor cambodgieni și servea drept port principal al regatului lor. A fost cucerit de vietnamezi abia în secolul al 17-lea, pe vremea expansiunii spre sud a regatului lor ce se numea pe-atunci Đại Việt. Patria de baștină a vietnamezilor era de fapt sus în nord, în jurul golfului Tonkin și al orașului Hanoi iar de-acolo s-a răspândit treptat spre sud în secole întregi de colonizare. Saigonul a fost pe atunci capitala unui clan numit Nguyễn, ce stăpânea sudul țării și se războia de zor cu clanul Trịnh din nord. Pare-se că dihotomiile nord-sud nu sunt de dată recentă, cu toate că vietnamezii nu ar admite în ruptul capului că cei din nord ar fi cu ceva diferiți de cei din sud. După ce au apărut francezii în ecuație Saigonul a devenit capitala Cocinchinei franceze (din 1862 până în 1949) și mai apoi capitala întregii Indochine franțuzești. În acele vremuri orașul și-a câștigat renumele de Paris al estului. După ce Franța a recunoscut independența și unitatea Vietnamului, Saigon a devenit capitala statului Vietnam iar după împărțirea din 1954 a devenit capitala Vietnamului de Sud. Capturarea lui în anul 1976 de armatele Vietnamului de Nord a pus capăt nefericitului război civil. Atunci orașul a căpătat și un nou nume oficial, Hồ Chí Minh, după Unchiul Hồ, fostul lider comunist considerat a fi și în ziua de azi un fel de părinte al patriei. În sud nimeni nu se referă la oraș cu acest nume, tot Saigon rămâne dar în nord există lume care strâmbă din nas la auzul vechii denumiri.
Vizitele noastre au încercat să puncteze oarecum vârstele orașului. Am vizitat temple budiste mai vechi și mai noi, am trecut în revistă câteva clădiri ce aminteau de Europa, am vizitat fostul palat prezidențial și ne-am învârtit printre zgârie-norii moderni. Să le iau pe rând.
Pagoda Giác Lâm
Întâmplarea a făcut să începem vizitele cu un templu construit prin anul 1744, pe vremea când în Saigon domneau boierii din clanul Nguyễn. Cronicile din acele vremuri povestesc despre un orășel mic aflat în mijlocul junglei în apropierea căruia a fost ctitorit un templu de către un călugăr budist venit din nord. Vietnamezii practică un budism de tip mahayana, puternic influențat de școlile chan (zen) ale budismului chinezesc. Tot de prin cronici se cunoaște faptul că începând cu anul 1772 pagoda a început să fie cunoscută sub numele actual, Giac Lam și a devenit un centru puternic pentru traducerea și tipărirea scripturilor budiste în sudul Vietnamului.
Templul din zilele noastre se află în mijloc de oraș, într-o mare grădină. La intrare am dat mai întâi peste o stupă recent construită (1993) înaltă de șapte etaje. Nu departe am zărit o mare statuie a lui bodhisattva Avalokiteshvara, Buddha compasiunii în tradiția mahayana. Ni s-a atras atenția și asupra unui copac bodhi, înalt și sănătos, crescut dintr-un lăstar adus tocmai din Sri Lanka, rupt dintr-un copac bodhi celebru, urmaș al celui sub care prințul Siddhartha a meditat și a obținut iluminarea devenind în acest fel Gautama Buddha. Odată cu lăstarul respectiv au fost aduse și câteva relicve ale lui Buddha iar stupa a fost construită special pentru a le adăposti.
Clădirea principală a templului propriu-zis este ceva mai departe și la o primă vedere nu e prea impresionantă. Se întinde mai mult pe orizontală și abia după ce pășești în ea vezi cât e de mare. Clădirea are trei încăperi principale: sala de ceremonii, sala de învățare a dharmei și sala de mese. Altarul principal este dominat de o statuie sculptată în lemn prețios a lui Amitabha Buddha, cel ce e capabil, conform doctrinelor școlii mahayana, să elibereze lumea de suferință prin lumina sa. În fața lui Amitabha stau alți cinci Buddha mai mititei: pământeanul Buddha Sakyamuni (adică acela pe care îl cunoaștem noi din istorie) și alți patru bodhisattva principali: Samantabhadra (stăpânul meditației și al practicii budiste), Manjusri (stăpânul cunoașterii transcedentale), Avalokiteshvara (stăpânul compasiunii) și Mahasthamaprapta (reprezentând puterea înțelepciunii). Echipajul acesta de 5+1 l-am mai întâlnit și în alte pagode din sudul Vietnamului.
Cel mai mult mi-a plăcut însă încăperea din spatele templului unde am dat peste o grămadă de tăblițe memoriale sau tăblițe ancestrale folosite în cultul venerării strămoșilor. Sunt și ele o dovadă a puternicei influențe chinezești în Vietnam. În templul Giac Lam tablițele acestea erau de forma unor plăcuțe de lemn lunguiețe, frumos sculptate, pe care erau trecute numele defuncților și ceva date despre ei. Un soi de cruci de la Săpânța, după mintea mea, chiar dacă miniaturale și nu la fel de haioase. Plăcuțele acestea folosesc pe post de reședință a unui suflet ce-a plecat dintre noi și se găsesc de obicei prin temple și prin altarele casnice ce nu lipsesc din locuințele vietnamezilor. De sărbători în preajma lor ard bețigașe aromate și stau boluri cu ofrande din flori și fructe.
Cultul strămoșilor e adânc înrădăcinat în mentalitatea vietnamezilor și se bazează pe credința că sufletul unui defunct supraviețuiește după moarte și participă efectiv din lumea cealaltă la viața fostei familii, protejându-și urmașii dar și mustrându-i dacă e cazul. În lumea condusă după principii taoist-confucianist-budiste nu există o separare clară între tărâmul celor vii și tărâmul celor morți, există o interacțiune constantă între lumea vizibilă și lumea invizibilă iar comunicarea se face prin ritualuri (cel puțin într-una din direcții). Pietatea filială, cea mai importantă dintre valorile confucianiste, este luată foarte în serios în familiile vietnameze iar pomenirea și cinstirea strămoșilor este o obligație. Sărbătoarea Tet, sau Anul Nou Lunar, cea mai importantă sărbătoare a anului pentru vietnamezi, este un bun prilej pentru reuniuni familiale la care sunt neaparat invitate și sufletele strămoșilor.
Cholon sau cartierul chinezesc din Saigon
În timpul șederii noastre în Saigon fost-am și în cartierul Cholon sau Chợ Lớn sau Piața Mare, inima comercială și hiperactivă a orașului. Este cartierul chinezesc al orașului iar pe vremuri era cunoscut drept zona în care se ascundeau hoții, unde se îngrămădeau localurile de fumat opiu, tripourile și bordelurile, pe scurt zona rău famată a Saigonului. După 1975 cartierul a fost cumințit de comuniști.
Pe vremea boierilor din clanul Nguyễn cartierul acesta era un oraș de sine stătător. A fost înființat de comunitatea chinezească Hoa (chinezi trăitori în Vietnam) ce-a trebuit să se refugieze aici din pricina represaliilor la care au fost supuși pentru că au sprijinit partea perdantă în timpul luptelor pentru putere. Abia în anul 1931 a fuzionat Cholon cu Saigonul și s-a transformat într-un simplu cartier.
Am avut de vizitat două obiective în cartierul chinezesc. Prima oară ne-am dus la Piața Binh Tay, un complex de clădiri ce înconjoară o piață dreptunghiulară și unde găsești de toate pentru toți: multă marfă chinezească, mici restaurante unde poți servi masa și o piață alimentară propriu-zisă. I-am dat și noi un scurt ocol, prilej cu care jumătate din grup s-a ales cu pălării vietnameze de paie.
Pentru că nu-mi sunt dragi piețele n-am să insist prea mult asupra acestui episod.
Un alt loc la care ne-am oprit în Cholon a fost pagoda numită Thien Hau, ridicată de comunitatea chinezească din oraș prin anul 1760.
Templul acesta este închinat unei zeițe a mării, mai puțin recunoscută în panteonul taoisto-confucianist-budist, pe nume Mazu. Zeița este de fapt forma zeificată a lui Lin Moniang, o fată ce-a trăit în timpuri medievale în provincia Fujian de pe coasta de sud-est a Chinei. Ea a fost creditată cu salvarea câtorva membri ai familiei sale ce fuseseră prinși de un taifun în largul mării, folosindu-se doar de puterea credinței sale.
Și în această pagodă am dat peste trei secțiuni dar „încăperile” nu aveau tavan deasupra întregii lor suprafețe ci se deschideau spre cer. A fost spre norocul nostru, altfel muream afumați și asfixiați de nenumăratele bețișoare și spirale aromate ce ardeau cu nemiluita în templu. Am mai remarcat aici frizele bogat ornamentate ce istoriseau povești complicate de-a roata pereților. Trebuie să fi coborât direct din uriașele romane fluvii ale literaturii chinezești vechi.
Pagoda Vinh Nghiem
Pentru a încheia capitolul pagode am să amintesc acum și de cea numită Vinh Nghiem, una dintre cele mai mari pagode din orașul Ho Chi Minh. Am ajuns la ea în ultima seară petrecută în oraș, într-un scurt popas făcut în drum spre aeroport.
Templul acesta este foarte tânăr, a fost construit între anii 1964 și 1971. A fost prima pagodă din Vietnam construită din beton dar într-un stil arhitectural tradițional vietnamez. La ora vizitei noastre era înțesată de lume ce venise să-i aducă un omagiu lui Buddha și să-și spună păsurile. Aici am văzut pentru prima oară pus în practică un obicei ciudat. În preajma templelor vietnameze se găsesc de vânzare colivii cu tot soiul de păsărele: vrăbiuțe, lăstunei sau alte păsărele de mici dimensiuni. Obiceiul casei spune că e de foarte bun augur ca cei ce vin să se roage la templu să cumpere aceste păsări și să le dea drumul să zboare libere înapoi în natură. Scopul ar fi să adune ceva fapte bune pe răbojul personal. Drept să apun aș fi cumpărat toate coliviile și-aș fi dat drumul tuturor păsărelelor dar ustura tare la buzunar. În plus ghizii noștri ne tot descurajau să facem asemenea fapte pentru a nu încuraja negoțul de acest soi. Teoretic, prinderea și vânzarea păsărelelor sunt interzise prin lege dar se pare că e vorba de o lege negociabilă.
Rămășițe franțuzești
Într-una din zile ne-am plimbat și de-a lungul străzii Dong Khoi pentru a trece în revistă clădiri din vremea colonială. Am găsit aici clădiri construite de francezi după chipul și asemănarea celor din Paris: vreo două-trei hoteluri simandicoase, Oficiul poștal proiectat de compania lui Gustav Eiffel, Opera. Catedrala Notre Dame era acoperită de schele așa că nu am putut-o admira cum se cuvine. Nu departe am dat și peste Primăria orașului, la capătul unei frumoase și impresionante căi pietonale ce era plină cu flori.
Sunt frumoase și în ziua de azi aceste clădiri dar par cumva nelalocul lor și stau cam stinghere înconjurate de zgârie-norii moderni.
Palatul Independenței
Un alt obiectiv aflat pe lista programului oficial de vizite a fost Palatul Independenței, cunoscut în zilele noastre și sub numele de Palatul Reunificării. În timpul războiului din Vietnam a servit drept reședință oficială și birou de lucru al președintelui sud-vietnamez Nguyen Van Thieu. A fost desemnat monument istoric datorită faptului că a fost un martor tăcut al schimbărilor majore din istoria vietnameză a ultimelor două secole.
Un prim palat a fost construit pe același loc în 1868 nu mult după ce francezii au cucerit Vietnamul de Sud. Pe vremea aceea se numea Palatul Guvernatorului sau Palatul Norodom și servea drept reședință pentru guvernatorul general al Indochinei. Începând cu anul 1954, după ce francezii au fost înfrânți de vietnamezi în luptă și au fost nevoiți să se retragă și-au băgat coada și americanii înlocuindu-i pe francezi și determinând împărțirea Vietnamului în două, pe model corean. În nord ființa comunista Republică Democrată Vietnam iar în sud nou-proclamata Republică Vietnam, condusă de Ngo Dinh Diem ce era sprijinit de americani. Palatul Norodom a fost redenumit atunci Palatul Independenței și a devenit biroul și reședința lui Ngo Dinh Diem.
Clădirea palatului din acele vremuri a fost deteriorată iremediabil într-un bombardament aerian al unui rebel comunist ce era infiltrat în armata sud-vietnameză. Ruinele lui au fost înlăturate repede iar Ngo Dinh Diem a ordonat să fie ridicat un nou palat. Construcția a început în anul 1962 dar Ngo Dinh Diem nu a mai apucat să-l vadă terminat deoarece a murit asasinat în 1963. Noul Palat al Independenței a servit apoi drept locuință și loc de muncă pentru Nguyen Van Thieu, din 1967 până în 1975.
În data de 30 aprilie 1975, două tancuri ale armatei nord-vietnameze au năruit gardurile Palatului Independenței și au pătruns în curte. Acest eveniment marchează în ziua de azi momentul încetării războiului din Vietnam și reunificarea țării sub steag comunist. De atunci clădirea a mai primit un nume: Palatul Reunificării. În zilele noastre este transformat în muzeu ce stă la dispoziția publicului călător ce dorește să vadă cum trăiau conducătorii vremurilor trecute și cum se conducea un stat și un război de prin beciuri transformate în buncăre.
Muzeul Războiului
Deși încerc să evit vizitele la obiective ce amintesc de nenorociri și de evenimente ce-au provocat oamenilor doar chinuri și mizerie n-am avut încotro și-am fost și la Muzeul Războiului sau mai exact Muzeul Vestigiilor de Război.
În curtea lui am dat peste tancuri și avioane de luptă folosite în timpul războiului din Vietnam iar în sălile întinse pe trei etaje am văzut o grămadă de fotografii ce documentează ororile de care sunt în stare oamenii pe timp de război. Drept să spun am trecut cât de repede am putut prin fața lor și am scurtat vizita.
Singurul lucru ce mi-a adus un ciot de zâmbet pe buze a fost panoul care mulțumea țărilor care au ajutat Vietnamul de Nord în lupta pentru victorie. Figura și România, cu litere mari și îngroșate, pe acea listă.
Croazieră pe Saigon
Deși ne-am învârtit cu autocarul și în timpul zilei printre clădirile moderne ale Saigonului le-am putut admira pe îndelete doar într-o seară, în timpul unei croaziere de un ceas pe râul Saigon.
Croaziera aceasta a fost benefică din foarte multe puncte de vedere. În primul rând am putut respira un aer mai răcoros, lux de care eram privați în canicula umedă de peste zi. În al doilea rând am putut admira zgârie-norii de la o oareșicare depărtare confortabilă și nu scufundați în hărmalaia infernală a orașului. Și nu în ultimul rând, în prețul biletului era inclusă și o cină de tip bufet suedez.
Saigonul arată spectaculos în lumina reflectoarelor, seamănă foarte bine cu orașele vedetă ale Asiei. Unele clădiri nu sunt încă terminate dar la acea oră din zi nu observi aceste mici inconveniente.
Cam atât am avut de povestit despre Saigon. N-aș putea spune că mi-a plăcut în mod deosebit dar nici nu mi-a displăcut. Eu una nu prea sunt atrasă de orașele mari și aglomerate, oricât de ochioase ar fi ele, prefer viața de la țară cu ritmul ei liniștit.
PS. După îndelungi deliberări interioare m-am hotărât să aleg drept copertă pentru acest articolaș o fotografie pe care am făcut-o din vârful hotelului în care am fost cazați. Aveau acolo un băruleț și un infinity-pool unde te puteai răcori și privi în zare peste întreg orașul.
Fii primul care comentează