În acest an debutul într-ale călătoriilor l-am avut în februarie, cu o excursie în Indochina ce mi-a ocupat aproape întreaga lună. Mai exact, am fost în Vietnam, Laos și Cambodgia, adică în fostele colonii și protectorate ale Franței ce-au primit de la colonizatori denumirea aceasta generică. Indochina li s-a părut francezilor o struțo-cămilă, un tărâm de tranziție aflat atât geografic cât și cultural la mijlocul drumului între cele două mari civilizații asiatice, cea a Chinei și a Indiei. În zilele noastre numele de Indochina desemnează mai degrabă întreaga peninsulă din sud-estul Asiei și celor trei țări deja amintite li se adaugă altele: Myanmar, Thailanda, Malaezia Singapore. Sunt și ele pe lista mea de dorințe, poate voi ajunge și pe-acolo cândva.
Am stat un timp pe gânduri până să mă înscriu în circuitul propus de DAL Travel prin cele trei țări de obicei preferând să „atac” o singură țară într-o excursie. Alternativa era un Mare Tur al Vietnamului care m-ar fi dus și pe la orezăriile din nord, de la granița cu Yunnan-ul chinezesc, ce sunt trecute și ele de mult timp pe lista dorințelor. Pe de altă parte mă tentau rău de tot templele khmere din Cambodgia … așa că până la urmă a câștigat varianta Vietnam-Laos-Cambodgia, mai ales din pricina recomandărilor unor tovarăși într-ale călătoriilor cu care m-am intersectat cu alte ocazii. Părerea unanimă ce răzbătea din poveștile lor era că circuitul propus de DAL este unul cât se poate de reușit.
Am plecat la drum în 2 februarie și m-am întors în 19. În două săptămâni și jumătate am parcurs Vietnamul de la sud la nord, am petrecut vreo două zile în Laos și vreo patru în Cambodgia. Partea leului a luat-o așadar Vietnamul. Am început explorarea lui din sud, din Saigon. După aceea am continuat cu partea centrală a țării, cu Hoi An, Hue și Da Nang, orașe aflate la o depărtare de vreo 1000km față de Saigon. Am terminat excursia vietnameză în nord, la Hanoi și Ha Long, aflate la alte 700 km depărtare față de orașele din partea centrală. Din fericire, organizatorii excursiei ne-au transbordat cu avionul dintr-o parte în alta, altfel mai rătăceam și-acum prin orezăriile Indochinei. Din Hanoi am cotit-o spre sud, zburând mai întâi în Luang Prabang, singurul oraș din Laos pe care l-am vizitat. Apoi, cu alte două zboruri am ajuns în Siem Reap și Phnom Penh, în Cambodgia. La sfârșitul circuitului am constatat că trebuia musai să închidem cercul. Cursa noastră qatareză Phnom Penh – Doha a avut o escală de un ceas și ceva taman în Saigon, cel mai probabil din pricina lipsei de mușterii. Abia la Saigon s-a umplut avionul până acolo păream a fi singurii călători.
Trebuie să mărturisesc acum că excursia prin Indochina nu mi s-a părut deloc ușoară. Principalii mei inamici nu au fost neaparat distanțele parcurse sau neplăcerea cauzată de desfăcutul și făcutul valizei ci 1. căldura tropicală și umezeala ridicată ce m-au copt în propria piele, mai ales în Laos și Cambodgia. 2. un infam Virus din Autocar pe care l-am pescuit rând pe rând încă de la începutul excursiei și care ne-a doborât pe majoritatea dintre noi. Eu am clacat pe la jumătatea excursiei și pe la sfârșit aș fi zis că mi-a trecut. Din păcate nu mi-a priit defel trecerea de la +35 la cele -5°C din București. Virusul în loc să dea ortul popii de frig s-a reactivat și mai sprințar. Ar mai fi și un punct 3. de data aceasta nu am reușit defel să mă integrez sau să ignor grupul în care am nimerit (de obicei varianta 2 mi se potrivește mai bine). Cu mici excepții, tovarășii mei de călătorie au reușit să mă sâcâie zi de zi, precum un spin în talpă sau precum un tânțar bâzâitor care nu-ți strică întreaga zi dar își face simțită prezența taman când ți-e lumea mai dragă. Colac peste pupăză, nici ghizii pe care i-am avut nu mi-au plăcut cine știe ce. În Vietnam am avut trei, câte unul pentru fiecare regiune. Și-au făcut treaba dar parcă fără prea mare entuziasm și fără prea mare empatie cu noi. N-am reușit defel să scap de senzația că fac parte dintr-o turmă ce trebuie mânată de colo până colo cât mai repede posibil. Poate am avut și noi o parte din vină. Îl țin minte pe bietul ghid khmer din Phnom Penh, cum se uita năuc la noi încercând să priceapă logica după care funcționăm, să se adapteze și el cumva … Asta e, ceva n-a mers cum trebuie de data aceasta.
În ciuda neplăcerilor și chiar dacă nu m-am întors super-încântată de acolo, excursia din Indochina mi s-a părut interesantă. Am apucat să intuiesc și eu câte ceva despre modul în care își duc viața oamenii din acea parte de lume. Prin ghidurile de călătorie din zilele noastre circulă o „vorbă” franțuzească care zice cam așa: Le vietnamien plante le riz, le cambodgien le regarde pousser, le lao l’écoute pousser, le thaïlandais le coupe, le chinois le vend, adică vietnamezii plantează orezul, cambogienii se uită la el cum crește, laoțienii îl ascultă cum crește, tailandezii îl culeg iar chinezii îl vând. Vorba aceasta se referă desigur la diferențele de mentalitate dintre populații, așa cum au fost percepute ele de francezi în timpul conviețuirii lor timp de un secol și ceva. Nu știu exact ce-o fi vrut să spună autorul dar după mintea mea vorba asta s-ar traduce cam așa …
Vietnamezii sunt precum niște mici chinezi, harnici, organizați și muncitori, ca un stup de albine sau un mușuroi de furnicuțe. În Vietnam se înghesuie aproximativ 100 milioane de oameni pe o suprafață cam o dată și jumătate mai mare decât cea a României așa că trebuie vrând-nevrând să dea din coate pentru a putea supraviețui. Deși nu cred că le-ar plăcea comparația mea cu vecinii de la nord, în fond lor le este frică de China așa cum nouă ne e frică de Rusia, după mintea mea pot fi confundați cu ușurință. Vietnamezii mănâncă cu bețigașe, sunt puternic influențați de gândirea confucianistă și tind să țină cont și în zilele noastre de ierarhiile stabilite de ea. Respectă cu aceeași strictețe cultul strămoșilor și își înmormântează părinții în mijlocul lanurilor de orez, în locurile aflate sub cele mai bune auspicii conform regulilor de geomanție date de feng-shui. Teoretic vietnamezii sunt comuniști dar au preluat cu succes modelul chinezesc o-țară-două-sisteme iar acum muncesc de zor de dimineața până seara pentru a prospera. E o viermuială de nedescris în orașele lor, toată lumea se agită și pragmatismul frust pare a fi starea de spirit dominantă. Mi-i pot imagina plantând orez de dimineața până seara.
În momentul în care aterizezi în Laos venind din Vietnam ai impresia c-ai ajuns pe o altă planetă. Comparând ritmul vieții cu cel al vietnamezilor, aici lucrurile par a se mișca cu încetinitorul. Orașele seamănă mai degrabă cu niște sate mai sofistiate și nu cu metropolele zumzăitoare din Vietnam. Oamenii sunt mai molcomi și mult mai relaxați. Vietnamezii, nițel răutăcioși, îi consideră pe laoțieni un soi de frați mai mici și mai prostănaci care au neaparat nevoie de îndrumarea lor. Nu sunt deloc convinsă că laoțienii ar fi de acord cu părerea asta. În Laos aproximativ 7 milioane de oameni se lăfăie pe o suprafață aproximativ egală cu cea a României. E drept că o mare parte din suprafața țării este ocupată de junglă dar și faptul că jungla a putut supraviețui până în ziua de azi spune ceva despre modul de viață al oamenilor de aici. Deși teoretic sunt tot comuniști laoțienii par a fi mai degrabă budiști adevărați, mai puțin afectați de ismele timpurilor moderne și în special de boala consumerismului ce-a pus stăpânire pe omenire în ziua de azi. Mi-i pot imagina ușor scufundați în meditație și ascultând răbdători cum crește orezul.
Nu cred că i-am deslușit prea bine pe khmerii cambodgieni, mi s-au părut mult mai puțin rustici decât verii lor vietnamezi sau laoțieni. M-au uimit în Cambodgia (ca pe toată lumea, cred) minunățiile de temple ridicate acum o mie de ani în Siem Reap. M-a uimit însă și capitala, Phnom Penh, un oraș modern foarte frumos, curat și aerisit. Părerea pe care mi-am făcut-o eu despre cambodgieni este că sunt cam alunecoși, că te pândesc să vadă cum reacționezi și după aceea își adaptează și ei comportamentul. Dar s-ar putea ca părerea mea să fie cât se poate de eronată, în fond nu am apucat să interacționez cu multă lume în Cambodgia. Ghidul pe care l-am avut în Phnom Penh a fost cel mai bun din toată excursia, vorbea foarte bine engleza ( spre deosebire de ceilalți ) așa că nu au fost probleme de comunicare. Se plângea de starea națiunii și din spusele lui rezulta că trăiesc mai degrabă sub un soi de dictatură și nu într-o democrație. Era curios să știe cum e pe la noi. Oricum și el ne studia intens și mi-a mărturisit la un moment dat că se străduiește să priceapă regulile după care funcționăm ca să știe cum să ne ia. Poate de aceea au tras concluzia francezii că cei de pe-aici au obiceiul de-a se uita cum crește orezul.
Pe mine personal m-a mai frapat ceva în cele trei țărișoare și anume diferența cu care au tratat oamenii evenimentele traumatice la care au participat în a doua jumătate a secolului trecut, pe vremea războaielor de decolonizare. În toate cele trei țări a avut loc câte un război civil, de fapt un soi de război proxy între cele două blocuri ideologice participante la războiul rece, democrația în frunte cu Statele Unite împotriva comunismului promovat de U.R.S.S. și China. Vietnamezii au reușit performanța să-i trimită acasă cu coada între picioare atât pe francezi cât și pe americani, să-și păstreze un stat unitar (spre deosebire de coreeni) și să-și vadă de treabă după bunul plac. Există muzee în Vietnam care laudă determinarea și vitejia soldaților lor și accentuează neomenia atacatorilor. Laoțienii au fost zgândăriți de comuniștii vietnamezi dar n-au participat la evenimente cu o prea mare tragere de inimă, au luptat cam în dorul lelii. Poate rămâneau neafectați de evenimente dacă nu aveau nevoie vietnamezii de pământul lor, de Cărarea Ho Chi Minh pe care o foloseau pentru a aproviziona Viet Cong-ul cu arme din nord. Oricum laoțienii rămân până în ziua de azi victime aproape inocente. Laos are renumele de a fi fost cea mai puternic bombardată țară din lume pe cap de locuitor. La cinci decenii după încetarea războiului, bombe neexplodate rămân o amenințare persistentă și o realitate zilnică pentru multe comunități din Laos. Ceea ce s-a întâmplat însă în Cambodgia pe vremea Khmerilor Roșii este deasupra puterii mele de înțelegere. O jumătate de populație a reușit să omoare în decurs de câțiva ani cealaltă jumătate. L-am întrebat pe ghidul nostru din Phnom Penh, care ne tot amintea de evenimente, dacă există o explicație rezonabilă pentru ceea ce s-a întâmplat. A răspuns foarte evaziv, dând vina mai degrabă pe ingerințele străine așa că nu m-a lămurit pe deplin.
Cam atât am avut de spus pe post de prime impresii de călătorie, de-acum o să mă străduiesc să povestesc câte ceva despre locurile pe care le-am vizitat. Nu am reușit să găsesc un numitor comun pentru toate cele trei țări vizitate, o imagine reprezentativă, o fotografie rezumat așa că am ales pe post de copertă pentru această introducere o farfurie cu fructe. În fond ele mi-au îndulcit existența în fiecare zi petrecută prin Indochina.
PS. Ghidul nostru prin Vietnamul de Sud avea stofă de agent de marketing. Ne servea în autocar tot felul de bunătăți și apoi ne spunea c-avea un prieten ce vindea produsele respective. Dacă doream ne aducea el … Iacătă câteva din mostrele primite.
Fii primul care comentează