Mekong-ul, principalul fluviu al Indochinei, este mai ciudățel de felul lui. Izvorăște în podișul Tibetului și o ia la vale spre sud până se varsă în Marea Chinei de Sud printr-o deltă imensă. În drumul său trece prin majoritatea țărilor din peninsulă Myanmar, Laos, Thailanda, Cambodgia și sudul Vietnamului. Spre deosebire de alte mari fluvii ale lumii, cum ar fi Yangtse, Mississippi, Amazon, Nil sau Gange, ce curg doar prin una sau două țări, Mekong-ul este mai degrabă un râu al granițelor. În afară de notabila civilizație a khmerilor cambodgieni nici o altă mare civilizație nu s-a coagulat pe malurile lui. De vină pentru această anomalie sunt variațiile sezoniere extreme ale debitului său, faptul că trece deseori prin chei spectaculoase iar de-a lungul cursului lui sunt presărate nenumărate praguri și cascade, făcându-l aproape nenavigabil.
Caracterul tumultuos al Mekong-ului nu poate fi însă observat în Deltă. Începând cu vârful deltei, aflat în preajma capitalei cambodgiene Phnom Penh și până la dispariția lui în Marea Chinei de Sud, Mekong-ul este cât se poate de binevoitor și pașnic, uitându-și toate țâfnele din amonte. Aici râul se sparge în nenumărate canale și cănălașe navigabile, potrivite pentru toate tipurile de ambarcațiuni fluviale. Pe malurile lor s-au culcușit nenumărate orășele și sate iar terenurile agricole pot susține o populație vastă. Delta Mekong este de departe cea mai productivă regiune a Vietnamului în agricultură și acvacultură. Cât vezi cu ochii dai de lanuri și lanuri de orez.
Într-una din zile am fost și noi într-o excursie la țară, în Delta Mekong-ului. Am plecat din Saigon cu autocarul, dimineața, după micul dejun și după un ceas și ceva am ajuns într-un orășel pe nume Cai Be aflat jumătate pe apă, jumătate pe uscat. Acolo ne-am îmbarcat pe un vaporaș turistic viu colorat și am pornit pe râu în jos, până pe o insuliță numită Tân Phong.
Pe insuliță am fost urcați în niște ambarcațiuni mai mititele numite sampan, mânuite de câte o doamnă vâslășiță, cu ajutorul cărora am traversat insulița pe canale înguste, plutind pe sub bolțile verzi ale copacilor printre casele oamenilor ce deseori stăteau cocoțate pe piloni înfipți în apă, ca niște cocostârci. Am încăput câte patru într-un sampan, o barcă din lemn cu fund relativ plat, unul în spatele celuilalt. Plutonul îl închidea gazda ce stătea în picioare mânuind vâsle extrem de lungi. Nu de puține ori ne-am împotmolit în covoarele de zambile de apa ce păreau că vor să blocheze canalele.
După ce-am încheiat experiența cu sampanul am fost poftiți într-o gospodărie pentru o sesiune de degustare a frunctelor din propria livadă și pentru a vedea un mic spectacol de don-ca-tai-tu susținut de gazde și probabil de vreo doi vecini de-ai lor. Timp de aproximativ jumătate de ceas am fost puși la curent cu viața de zi cu zi a locuitorilor deltei, cu tehnicile de pescuit și de prindere a racilor, cu bârfele, flirturile și scandalurile din sat. Povestea interpretată pe scenă a fost acompaniată de câteva instrumente muzicale, unele ciudățele altele recognoscibile. După unele păreri termenul tai-tu înseamnă amator dar în realitate înseamnă talentat. Cântăreții de pe scenă nu-și câștigau existența practicînd muzica, ci o făceau mai degrabă din pasiune.
În această gospodărie mi s-a deslușit în sfârșit misterul miilor de copăcei explodați, cu flori galbene, pe care i-am tot văzut în Saigon și prin îmtrejurimi. Grădina din jurul casei era plină de ei. Copăceii respectivi sunt de fapt caiși cu flori galbene și sunt simbolul sărbătorii Tet, a anului nou lunar, în sudul Vietnamului. Ghidul nostru ne spunea că Tet ar fi incomplet fără florile galbene de cais. Spre deosebire de alte flori folosite în timpul acestei sărbători, care ar trebui să fie complet deschise încă de la începutul sărbătorii, caișii sunt așteptați să-și înceapă înflorirea abia în primele zile ale Tet pentru a marca un debut prosper al noului an. Există și obiceiul de-a rupe frunzele copăceilor de cais cu aproximativ două săptămâni înainte de Tet pentru a asigura o înflorire mai abundentă și în acest fel un an nou cât mai prosper.
După încheierea vizitei în gospodărie ne-am îmbarcat iar în vaporașul inițial și-am mers în Cai Be pentru alte activități turistico-comerciale. Am vizitat un atelier local unde ne-am pus la curent cu procesul fabricării hârtiei de orez, al bomboanelor din nucă de cocos, al floricelelor din orez și al unui rachiu de orez, acompaniate (aproape) toate de sesiuni de degustare. Din păcate piața plutitoare din Cai Be nu era deschisă.
Pe la prânz am fost invitați la masă într-un restaurant simandicos ce-avea pereții de lemn împodobiți cu intarsii din sidef. Părea a fi o reședință boierească provenită din alte vremuri. Prânzul pus pe masă a fost și el delicios.
Cu burțile pline și cu nervii calmați de serenitatea vieții de la țară ne-am îndreptat apoi spre autocarul ce-avea să ne ducă înapoi în vacarmul Saigonului.
Fii primul care comentează