Pe drumul de întoarcere din Tay Ninh la Saigon ne-am oprit în Cu Chi pentru a ne juca puțin de-a războiul. Orășelul acesta se află la vreo 20km nord-vest de Saigon, nu departe de granița cu Cambodgia și este în zilele noastre o atracția turistică majoră. Aici pot fi inspectate îndeaproape tunelurile săpate în pământ în timpul războiului din Vietnam și folosite în lupta de gherilă pe care a dus-o Viet-Cong-ul împotriva americanilor și a forțelor armate din Vietnamul de Sud. După terminarea războiului și după reunificare guvernul Vietnamului a conservat complexul de tuneluri de aici, lungi de vreo 121 km și le-a trasformat într-un parc memorial de război.
Accesul publicului nu e permis chiar peste tot ci doar în două secțiuni „manichiurate” pe nume Ben Dinh și Ben Duoc. Din câte îmi amintesc eu noi am atacat porțiunea Ben Dinh. Organizatorii au avut grijă să nu-și sperie oaspeții prea tare așa că au amenajat secțiunile ca pe un muzeu în aer liber. Călătorul pășește pe cărări bine delimitate rupte din junglă și nu are nici o șansă să cadă într-o capcană plină de țepușe ascuțite pentru că sunt bine izolate. Prin junglă se găsesc și câteva bordeie pe jumătate îngropate în pământ unde pot fi urmărite documentare de război și despre Cu Chi. Până și tunelurile au fost îmblânzite, cel puțin acela în care am avut voie să intrăm. Era un tunel lung de 150m ce-a fost upgradat considerabil: avea ventilație, era iluminat slab și, foarte important, a fost lărgit cu vreo 30 de cm, tunelurile originale fiind făcute pentru vietnamezi mititei și slăbănogi nu pentru turiști înalți și durdulii. Oricum, înainte de a coborî în el am fost întrebați dacă suferim de claustrofobie sau dacă avem ceva probleme cardiace. Cei înalți și mai plinuți au fost sfătuiți să sară peste această experiență. Ghidul nostru ne-a mărturisit că prin tunelurile adevărate nu-i de joacă. Acolo trebuie să te târâi pe burtă și sunt porțiuni prin care abia de poți trece. Ne-a povestit și cum a rămas el înțepenit într-un tunel dintr-ăsta, demult de tot, când era tânăr și subțirel.
Înainte de-a părăsi definitiv complexul am fost poftiți să tragem cu arme ca cele folosite în război într-un poligon de tragere dar am preferat în schimb să ne rătăcim printre rafturile unui magazinaș cu suveniruri. Vizita noastră prin complexul de la Cu Chi a fost mai degrabă amuzantă și singurii inamici cu care am avut de-a face au fost țânțarii din junglă. Cât de diferită a fost viața celor care au fost nevoiți să trăiască și să lupte prin aceste tuneluri.
Primele tuneluri din Cu Chi au fost săpate încă de pe la sfârșitul anilor 1940, în timpul războiului împotriva colonialiștilor francezi. Trupele Viet Minh au folosit atunci tunelurile pe post de ascunzătoare, pentru a trece ușor dintr-un sat în altul și pentru a evita capturarea. Le-au săpat pe distanțe scurte, manual, folosind unelte simple. Pe măsură ce situația politică s-a complicat și după începerea războiului civil, Viet Minh-ul ce se refugiase în nord și-a amintit de importanța tunelurilor și le-a folosit pentru a alimenta cu soldați, arme și muniții Viet Cong-ul din sud. Cu Chi se află taman la capătul Cărării Ho Chi Minh, principala cale de aprovizionare a luptătorilor din sud ce pornea din Vietnamul de nord și trecea prin Laos.
Cu timpul tunelurile s-au lungit astfel încât să formeze un labirint subteran ce avea peste 200 km de cărărui. Imaginea prezentată într-un panou ce arăta o secțiune transversală te ducea cu mintea la un șvaițer. Existau acolo dormitoare, camere de spital, bucătării, chiar și câteva săli de clasă, depozite de materiale și armament. Ghidul nostru ne povestea de capcane, puțuri de ventilație greu detectabile, fundături, rute către apă potabilă și căi de evacuare către râul Mekong. Ne mai povestea despre ingenioase tehnici de supraviețuire. Luptătorii Viet Cong și familiile lor s-au mutat de fapt în subteran pe tot parcursul războiului evitând astfel bombardamentele prin care americanii sperau să-i eradicheze. Au trebuit să ducă de acolo un război foarte dur de gherilă și să-și contracareze dușmanii cu mijloace precare dar cu o mare inventivitate.
Trebuie să fi fost cumplit să trăiești sub pământ și să te târăști prin tuneluri umede, urât mirositoare și întunecate, infestate de gângăniile junglei. Deasupra ta să explodeze bombele, să ardă pădurea sau să fie topită cu ierbicide otrăvitoare. Să știi că poți fi intoxicat cu fumigenele inamicului care dorește să te scoată din ascunzătoare ca să te împuște. Și totuși, oameni în carne și oase au rezistat ani de zile în astfel de condiții și până la urmă au și învins.
Dumnezeu trebuie să-i fi făcut pe vietnamezii aceștia dintr-un material foarte dur.
Fii primul care comentează