Cea de-a doua zi petrecută în Vietnam am ocupat-o făcând o excursie scurtă la nord de Saigon. Primul obiectiv al zilei se afla într-un orășel numit Tay Ninh unde ne-am dus pentru a afla câte ceva despre o religie ciudată de care eu una n-am mai auzit până în acel moment. Orașului Tay Ninh i s-a dus renumele peste mări și țări datorită faptului că aici se află „vaticanul” unei religii pe nume Cao Dai, o credință sincretică născută în Vietnam care include învățăturile și practicile marilor religii ale lumii.
Singurul obiectiv pe care l-am vizitat a fost Marele Templu Divin, cunoscut și sub denumirea de Catedrala Cao Dai sau Sfântul Scaun Tay Ninh aflat la vreo 5 km de oraș. Am fost îngăduiți fără discriminare și în interiorul templului dar numai după ce am abandonat pantofii la intrare. Ba am fost poftiți să asistăm și la o slujbă, nu printre credincioși ci doar din prag.
Ghidul nostru vietnamez era de fel din Tay Ninh și era practicant al religiei Cao Dai. Ne-a povestit că familia lui era originară dintr-o provincie din centrul Vietnamului și în timpul războiului au fost nevoiți să se refugieze în sud de frica comuniștilor. Comunitatea cao-dai i-a ajutat să supraviețuiască și să se adapteze la o nouă viață. Din cele povestite de el rezulta că „biserica” aceasta este foarte bogată și deține mult pământ în jurul orașului. De la ghidul acesta am aflat tot soiul de ciudățenii.
Marele Templu Divin seamănă oarecum cu o catedrală catolică și e colorată în nuanțe pastel și pe dinafară și pe dinăuntru. Clădirea este orientată de la est spre vest. Intrarea se află spre vest și e încununată cu două turnuri, unul dintre ele clopotniță iar celălalt adăpostind tobe. Există aici trei uși, cele laterale folosind ca intrare în templu, una pentru bărbați și alta pentru femei. După acest pridvor se întinde o navă lungă de tip bazilică, împărțită în trei părți prin șiruri de coloane pe care dansează dragoni. Deasupra acestei nave, pe la mijlocul acoperișului se înalță un turn mai mititel ce pare a fi desprins dintr-o poveste musulmană. La capătul estic al navei se înalță un alt turn, de formă octogonală. În tradiția caodaistă, acesta este locul lui Đức chí Tôn (împăratul de jad), al sfinților, al lui Buddha și al zânelor. Este considerat a fi sufletul templului. În interior, dedesubtul lui se află altarul, o platformă tot octogonală cu douăsprezece niveluri. În centru, la cel mai înalt nivel, se află o minge mare cu un diametru de 3,3 metri, numită mingea cosmos sau bila Qian-Kun, care reprezintă universul împăratului de jad. Mingea are desenată pe ea Marele Ochi divin, simbol ce se regăsește dealtfel pretutindeni prin templu. Marele Templu Divin este singurul loc din lume în care există o minge Qian-Kun, celelalte temple caodaiste neavând voie să afișeze așa ceva.
Caodaism este o religie ce-a fost înființată de curând, în anul 1926, prin viziunea (cu tentă spiritistă) avută de câțiva înalți funcționari vietnamezi ce lucrau în administrația colonială. Se declară a fi o religie monoteistă dar este de un sincretism năucitor. Păstrează la bază mult prețuitul cult al strămoșilor la care adaugă precepte etice din confucianism, practici oculte din taoism, teorii ale karmei și renașterii din budism și o organizare ierarhică împrumutată din romano-catolicism. La toate acestea se adaugă un strop de spiritism, curent ce era la modă prin Europa în perioada apariției ei.
Numele oficial al religiei este Đại Đạo Tam Kỳ Phổ Độ adică în traducere, a treia mare amnistie religioasă universală. Conform dogmei caodai, trăim acum într-o a treia perioadă de intensă activitate religioasă, o a treia amnistie, timp în care se va realiza o uniune specială între Dumnezeu și umanitate ce va duce la o pace universală și la o contopire a tuturor religiilor pământului într-una singură. După care, odată mântuiți de această nouă mare credință, va veni sfârșitul lumii.
Pentru a evidenția supremul obiectiv al unității, în interiorul fiecărui templu caodai există un soi de icoană reprezentând Legământul Divin al celei de-a treia amnistii (sau alianțe). În ea, legământul dintre cer și pământ este scris și prezentat omenirii de către venerabilii sfinți Victor Hugo, Sun Yat Sen și Trạng Trình Nguyễn Bỉnh Khiêm. Se spune că îndemnul lor va ghida omenirea pe calea celei de-a treia amnistii. Legământul este scris în franceză și spune așa Dieu et Humanité Amour et Justice, adică Dumnezeu și umanitate [pentru] dragoste și dreptate.
Practicile rituale ale caodaismului sunt și ele deosebite. Credincioșii îi venerează pe Dumnezeu Tatăl, pe Sfânta Mamă și pe toate Ființele dumnezeiești. La mare cinste se află și toți marii profeți ai religiilor existente, precum și proprii strămoși. Din înțelegerea mea religiile acestea sunt mai degrabă cele trei prezente în lumea de sorginte chinezească, confucianismul, taoismul și budismul.
În general există patru ceremonii zilnice, la ora 6 dimineața, la miezul zilei, la șase seara și la miezul nopții, fie la templu, fie în fața altarului casei. Când vin la templu credincioșii obișnuiți sunt îmbrăcați în alb din cap până în picioare. Funcționarii laici poartă peste haina albă câte o eșarfă colorată în galben, azuriu sau roșu.
Clerul este organizat în ierarhii ca la armată sau ca în Biserica Catolică. În fruntea lui se află un Papă, urmat ierarhic de cardinali, episcopi, preoți și alte grade. Caodaismul e guvernat de două puteri, una spirituală și una pământeană. Puterea spirituală este formată dintr-un consiliu ceresc din care fac parte fondatorii principalelor religii precum și învățătorii caodaismului. Puterea pământeană e impărțită în două părți. Există un corp executiv condus de Papă ce se ocupă de administrație și de activități misionare și un corp legislativ ce supraveghează legislația și comunicarea cu Dumnezeu. Corpul executiv e împărțit oarecum în trei ramuri distincte, diferențiate și prin robele pe care le poartă, ce corespund specializării preoților respectivi. Clerul ce se pricepe mai degrabă la budism se îmbracă în galben, cei ce sunt maeștri în arta taoistă au robe de culoare albastru azuriu iar cei experți în confucianism sunt îmbrăcați în roșu.
Am participat și noi preț de vreo zece minute la slujba de la miezul zilei. I-am putut privi din pridvor pe credincioșii strânși în bazilica templului ce stăteau încolonați ordonat, ca o frăție musulmană, în spatele preoților lor colorați în cele trei culori, rugându-se și cântând imnuri liniștitoare. Părea deosebit de pașnică și binevoitoare ceremonia lor.
Trebuie musai să spun vreo două vorbe despre imaginea de mai sus, mi-a descifrat-o ghidul nostru văzând cât de perplexă mă uitam la scena ce mi se perinda dinaintea ochilor. Datorită podoabei capilare a bărbatului aflat în frunte ar fi trebuit să-mi dau seama că este în doliu. Ghidul nostru presupunea că a pierdut pe cineva foarte apropiat, probabil chiar pe tatăl său. Femeia ce-l urmează duce în mâini un mic altar în care se găsește o tăbliță ancestrală (ca cele văzute în templul din Saigon) pe care era înscris desigur numele răposatului, ofrande florale și un bețigaș parfumat ce fumega. O a doua femeie o urmează pe prima cu o umbrelă având mare grijă să umbrească micul altar pe toată durata deplasării. Cei trei se grăbeau nevoie mare către intrarea în templu deși mai era ceva timp până să înceapă slujba. Schepsisul era următorul. Bețigașul fusese aprins la plecarea de acasă și nu trebuia să ardă complet înainte de a intra în templu. Scopul lui era să momească sufletul defunctului să-l urmeze. În cazul în care bețigașul se stingea înainte de termen exista riscul ca spiritul să se rătăcească pe drum. Iar umbrela era necesară pentru că, știe oricine, spiritele detestă în general căldura soarelui și lumina zilei.
Câte bordeie atâtea obiceie …
În rest era liniște și pace în preajma Marelui Templu Divin din Tay Ninh. Prin jur erau amenajate numeroase grădini pline cu flori, mai mare dragul să le inspectezi. Doar căldura sâcâitoare m-a făcut să-mi doresc să mă întorc în autocar și să plec mai departe.
Foarte interesant…fotografiile sunt convingătoare…!