Am aterizat în New Delhi într-o dimineață de octombrie după un zbor cam lung : vreo 5 ore București-Doha + 4 ore escală + 4 ore Doha-Delhi. Spre bucuria mea am reușit să scăpăm relativ repede de formalitățile de intrare în țară (completat formulare, luat amprente, controlat viza electronică și ștampilat pașapoarte) și de recuperarea bagajelor așa că pe la ora 10 am și fost preluați de Karni, ghidul local ce-avea să ne însoțească până aproape de sfârșitul șederii noastre în India. Drumul de la aeroport până la hotel a fost însă lung și chinuitor. Am constatat cu această ocazie că autocarele indiene sunt cam șubrede, nu prea au suspensii bune iar aerul condiționat funcționează doar în doua trepte: la viteză maximă sau deloc. Nu doar cele din Delhi sufereau de meteahna asta ci și suratele lor din celelalte orașe vizitate. Din pricina lor am și răcit nițel, crivățul ce bătea în autocar nu se potrivea defel cu căldura umedă de pe străzi, trecerea de la vară la iarnă făcându-se cam abrupt. Pe de altă parte însă autocarele acestea au ajuns să ne fie prietenii cei mai apropiați. Am petrecut în ele o groază de timp pe când ne învârteam prin orașele Indiei în căutare de obiective de vizitat, de cele mai multe ori printr-un trafic infernal. La hotel am luat în primire camerele, am primit un mic lunch ce-a constat în tot soiul de gogoși și am fost păsuiți o oră și un pic, ca să ne tragem nițel sufletul. Apoi am fost zoriți la program. Ne mai rămăsese o jumătate de zi pentru a descoperi câte ceva din acest oraș imens.
Drept să spun nu mi-a plăcut cine știe ce Delhi. Mi s-a părut extrem de aglomerat și murdar, plin de un smog înăbușitor. Ce m-a surprins plăcut însă a fost vegetația bogată, acolo unde răzbea, demnă de o pădure tropicală. Nu mă așteptam să văd atât de mult verde, atât de departe în nord și într-un oraș atât de îmbâcsit. Delhi-ul de astăzi este o mare zonă metropolitană în care se înghesuie 28 de milioane de oameni. Orașul a crescut simțitor în timpul Partiției, când Pakistanul s-a dezlipit de India Britanică și s-au făcut masive schimburi de populație. Mai toți hindușii din Punjab s-au aciut în special în jurul orașului Delhi. Orașul e vechi de când lumea și pământul sau, mai bine zis, s-au construit de-a lungul timpului multe orașe aici, unul peste altul. Cel mai nou dintre ele este New Delhi, actuala capitală a Indiei, moștenită de la detestații colonialiști britanici. Am trecut și noi în fugă pe lângă Poarta Indiei și pe lângă Rashtrapati Bhavan, Palatul Prezidențial, fosta reședință a Viceregelui (1931–1947) sau fostul Palat al Guvernului (1947–1950). N-am insistat prea mult asupra acestor obiective, le-am zărit doar din autocar.
Memorialul Rajghat
Singurul obiectiv ce poate fi legat de istoria recentă a Indiei la care ne-am oprit vreo jumătate de ceas a fost Memorialul Rajghat. A fost și primul vizitat, pentru că am ajuns mai ușor la el de la hotelul nostru elegant și de cinci stele dar aflat la mama dracului, după șoseaua de centură. Complexul acesta memorial este de fapt un parc imens situat pe malul râului Jamuna (Yamuna), nu departe de șoseaua de centură. Primul monument ridicat aici i-a fost dedicat lui Mahatma Gandhi, părintele patriei. Pe locul incinerării lui Ghandi, din 31 ianuarie 1948, a fost construită o platformă din marmură neagră la căpătâiul căreia arde o flacără eternă. Ulterior, complexul memorial a fost extins pentru a include și alte monumente ce amintesc de alți lideri indieni proeminenți, ca de exemplu Jawaharlal Nehru, Indira Gandhi sau Rajiv Gandhi. Noi am apucat să vedem doar memorialul lui Mahatma Gandhi și n-am ajuns chiar până la picioarele lui pentru că ar fi trebuit să ne descălțăm și să străbatem ceva drum în picioarele goale. L-am privit așadar de la o oareșicare depărtare și de la înălțime. Pe cărarea ce ducea la intrarea în complex am găsit săpate în piatră câteva citate din spusele lui Ghandi.
Într-un secol al violenței, al războaielor mondiale și al masacrelor Mahatma Gandhi a avut meritul de-a inventa satyagraha. Conform acestei filozofii, un om înțelept va ajunge la o corectă înțelegere a unei situații doar printr-o introspecție nonviolentă și prin căutarea adevărului în liniște și pace. Procedând astfel va descoperi adevărul în absolut și-l va afirma refuzând să accepte calea greșită sau cooperarea în orice fel cu cei care greșesc. Nonviolența trebuie să fie arma confruntării cu răul, folosirea violenței însemnând de fapt ratarea șansei de-a înțelege corect lucrurile. După părerea lui Mahatma Gandhi nu există nici înfrângere, nici victorie în cele din urmă, ci mai degrabă o nouă armonie. În lumea reală nu s-a ales mare lucru din armonia visată de Ghandi. Marșurile lui pașnice au destabilizat considerabil puterea britanică, India și-a cucerit independența dar a urmat Partiția și violențele ei. Ghandi a murit asasinat de un extremist naționalist ce avea legături cu RSS (Rashtriya Swayamsevak Sangh) organizație paramilitară de dreapta. RSS este strămoșul actualei Sangh Parivar, prezentă la toate nivelele societății indiene și care include Partidul Bharatiya Janata care l-a propulsat la putere pe actualul premier, Narendra Modi, ce-a ajuns la un al treilea mandat consecutiv. Iar Narendra Modi nu pare a fi nici nonviolent, nici mare democrat ci mai degrabă un fundamentalist hindus. După unele păreri Mahatma Gandhi este venerat în India de azi ca o icoană dar ideile lui sunt cât se poate de „irelevante”. El nu și-a dorit industrializare, nu a vrut un stat puternic centralizat, nu a dorit violență sau intoleranță religioasă iar în India contemporană se întâmplă exact aceste lucruri.
Old Dehli
După ce ne-am luat rămas bun de la Ghandi am pornit într-o crâncenă bătălie cu traficul infernal din oraș cu scopul de-a ajunge în Old Dehli. Partea aceasta de oraș, un soi de buric al târgului, a fost fondată în anul 1648 la porunca împăratului mogul Shah Jahan, atunci când acesta a decis să-și mute capitala din Agra. În acele vremuri era un oraș delimitat cu ziduri și denumit în mod oficial Shahjahanabad, adică Orașul (abad) Șahului Jahan. Construcția orașului a fost finalizată în 1648 și a rămas capitala Indiei mogule până la căderea oficială a imperiului, în 1857. Se spune că fiica favorită a șahului, Jahanara Begum, a avut o contribuție semnificativă în dezvoltarea orașului. Din cele optsprezece clădiri comandate de femei, Jahanara a construit cinci iar cel mai cunoscut dintre proiectele ei a fost Chandni Chowk, strada principală.
În zilele noastre Chandni Chowk (în traducere Piața Luminii Lunii) este denumită una dintre cele mai vechi și mai aglomerate piețe din Old Delhi. Eu una n-am înțeles nimic din el. L-am descoperit într-o plimbare cu o ricșo-bicicletă de care m-aș fi lipsit bucuroasă. Harababură și înghesuială mai mare ca acolo n-am văzut în viața mea 🙂 . Nu mai țin minte de câte ori ne-a atenționat ricșarul nostru să ne ținem mâinile și picioarele la adăpost, în interiorul vehicolului, că altfel riscam să rămânem fără ele.
Înainte de-a practica sportul extrem de plimbare cu ricșa am urcat și până la Marea Moschee de Vineri, Jama Masjid, a aceluiași împărat Shah Jahan. Mi s-a părut impresionantă așa cum stătea masivă în vârful unui deal și ridicată pe un soclu înalt de vreo 10m ce trebuia urcat pe trepte abrupte. A rămas până în zilele noastre una dintre cele mai mari moschei din India. Înainte de-a intra în curtea moscheii a trebuit să ne descălțăm iar femeile au fost înfofolite într-un chador. N-am stat prea mult aici, doar atât cât să imortalizăm momentul în câteva fotografii.
După plimbarea cu ricșa am primit drept premiu de bună purtare o plimbărică până la poalele lui Lal Qila, Fortul Roșu din Delhi, palatul șahilor moguli, monument înscris pe lista monumentelor UNESCO, pe care nu l-am vizitat din păcate și în interior . Mă gândesc că din pricina timpului scurt rezervat orașului Delhi, organizatorii excursiei noastre s-au gândit c-are să ne ajungă vizita la Fortul Roșu din Agra.
Mormântul lui Humayun
Următorul obiectiv de pe lista noastră a fost Mormântul lui Humayun, o altă capodoperă a artei mogule.
Prima parte a domniei împăraților moguli a fost un soi de Epocă de Aur în istoria Indiei, o perioadă de prosperitate, pace și bogăție în care arta a luat un avânt remarcabil. A fost inaugurată de o căpetenie militară din Transoxiana pe nume Zahir-ud-din Muhammad (1483-1530), poreclit Babur adică Tigrul, ce-și revendica strămoși atât din Timur Lenk cât și din Ginghis Han. Visul lui Babur era să cucerească Samarkandul și să se instaleze pe tronul lui Timur dar n-a reușit să-i bată pe uzbeci. Până la urmă a pornit spre India și cu ajutor persan și otoman l-a învins pe Ibrahim Lodi, sultanul din Delhi, în prima bătălie de la Panipat din 1526 fondând astfel Imperiul Mogul. Lui Babur însă nu i-a plăcut defel India. Din autobiografia sa, Bāburnāma, aflăm că:
Oamenii de aici nu sunt frumoși. N-au nici o idee despre farmecul unei societăți plăcute. Le lipsește geniul, le lipsesc politețea, înțelegerea intelectuală, bunătatea, prietenia, ușurința și spiritul inventiv în conceperea și realizarea diferitelor activități practice; nu au cunoștințe și nici incusință în materie de desen sau arhitectură. N-au nici cai buni, nici carne bună, nici struguri sau pepeni tămâioși, nici fructe gustoase, gheață, apă rece, pâine sau alimente bune. Toate acestea lipsesc din bazarurile lor. Duc lipsă de băi, școli, lumânări.
S-a încăpățânat însă să rămână în India și să pună bazele unui imperiu. La moartea sa bazele acestea erau încă fragile. I-a urmat la tron Humayun (1508 – 1556), cel mai mare dintre cei trei fii ai săi și favoritul lui. Se povestește că nu mult înainte de moartea împăratului, Humayun s-a îmbolnăvit brusc și tatăl său a crezut că are să-l piardă. Supărat din cale afară, Babur l-ar fi rugat pe Allah să-i ia lui viața și nu pe cea a fiului său. Iar ruga i-a fost ascultată, tatăl a murit iar fiul și-a revenit. Tânăr fiind și neavând prea multă experiență în conducrea unui stat Humayun a pierdut regatul făurit de tatăl său nu mult după preluarea puterii și a trebuit să se refugieze în Persia. A reușit să-l recâștige abia după 15 ani, cu ajutor safavid. S-a întors în India însoțit de o mare suită de nobili, poeți și meșteri persani schimbând pentru totdeauna direcția culturală a curții imperiale. Humayun a murit relativ tânăr, la 48 de ani. Povestea spune că, astronom/astrolog pasionat fiind, Humayun s-ar fi împiedicat când a coborât din observatorul său improvizat de pe acoperișul palatului din Delhi și si-ar fi rupt gâtul pe scările abrupte de piatră.
Mormântul lui a fost comandat de Bega Begum, soția principală, în anul 1558. A fost proiectat de arhitecți persani și a fost primul mormânt-grădină-a-paradisului de pe subcontinentul indian. Complexul este foarte mare și adăpostește multe alte morminte ale familiei imperiale. Sub cupola principală își doarme somnul de vechi împăratului Humayun, în capelele laterale se odihnesc Bega Begum, Dara Shikoh, stră-strănepotul lui Humayun și fiul cel mare al lui Shah Jahan precum și numeroși alți împărați moguli pe care istoria nu i-a făcut celebrii. Se spune că mausoleul ar fi fost inspirat de Gur-e Amir, mormântul lui Timur Lenk din Samarkand, construit tot de arhitecți persani și că a reprezentat un salt în arhitectura mogulă, creând un model pentru construcțiile ulterioare de acest fel. Este văzut acum ca un soi de bunic al Taj Mahal-ului din Agra.
Există și alte clădiri aflate în afara zidurilor charbagh-ului lui Humayun. În drumul pe care l-am avut de parcurs din parcarea autocarului ne-am intersectat cu ruinele unui caravanserai construit tot de Bega Begum și cu mormântul lui Isa Khan Niazi, un nobil afgan ce-a slujit la curtea lui Sher Shah Suri, cel care l-a alungat temporar pe Humayun de pe tron. De remarcat faptul că acest ultim mormânt a fost construit cu aproximativ 20 de ani înaintea mausoleului lui Humayun. Din pricina timpului limitat pe care l-am avut la dispoziție n-am apucat să aprofundez mai mult vizita deși mi-ar fi plăcut să o fac.
Minaretul lui Qutb
Am să-i abandonez acum, provizoriu, pe împărații moguli și am să cobor mai adânc în istorie pentru că ultima destinație a acelei zile și în același timp un soi de bomboană de pe tort a fost așa numitul Minaret al lui Qutb. Era să-mi rup gâtul din pricina lui. Era deja întuneric când am ajuns în preajma lui dar m-a fermecat într-atât încât m-am repezit la fotografii, n-am observat bordura și am călcat strâmb. Drept urmare m-am împrăștiat cât sunt de lungă pe caldarâm.
Qutb Minar este un minaret sau un „turn al victoriei” înalt de 73m care face parte din complexul Qutb, ce se află pe locul celui mai vechi oraș fortificat din Delhi, Lal Kot, fondat de rajpuții Tomar. A fost început prin anul 1199, la porunca lui Qutb-ud-din-Aibak și terminat prin 1220 sub domnia lui Iltumish.
Qutb-ud-din-Aibak este considerat a fi fondatorul „dinastiei sclavilor” din Delhi. La fel ca și mamelucii egipteni, „regii sclavi” din Delhi numai servili nu erau. Cel mai probabil fuseseră inițial prizonieri de război transformați în sclavi dar care, prin inteligența și iscusința lor într-ale războiului, au știut să profite din plin de bunăvoința stăpânilor lor. Qutb-ud-din-Aibak a fost comandantul oștilor ce-au cucerit India în numele lui Muhammad din Ghor. Aibak avea să fie urmat la conducerea Sultanatului de Delhi, după o scurtă perioadă de confuzie, de Shams-ud-din Iltumish, un alt fost sclav de origine turcă. Niciun stigmat nu a pătat vreodată numele lor. Aibak a fost recunoscut ca sultan de Delhi de către superiorul său din Ghazni iar Iltumish a fost recunoscut de însuși califul din Bagdad. Mărturie a statutului lor ridicat stau și monumentele ridicate în Delhi.
În afară de minunatul turn al victoriei, complexul Qutb este în ruine. În mijlocul lor însă se află o alt fel de coloană. Este vorba de un stâlp de fier ce se ridică deasupra curții centrale a moscheii și care este renumit pentru că nu a ruginit în timpul celor 1600 de ani câți au trecut de la crearea lui. Stâlpul are vreo șase tone și a fost realizat în jurul anului 400 al erei noastre, pe timpul dinastiei Gupta, probabil în Udayagiri, în actualul stat Madhya Pradesh. La o înălțime de vreo 2m deasupra platformei se pot observa câteva inscripții în sanscrită. Cea mai veche dintre ele afirmă că stâlpul a fost creat pentru un templu al lui Vishnu, la ordinul unui rege cu numele Chandra, poate însuși Chandragupta al doilea, Vikramaditya. După unele păreri Stâlpul de Fier a fost mutat din Udayagiri la Delhi din ordinul sultanului Iltutmish în secolul al 13-lea. După altele, stâlpul ar fi fost mutat într-un templu din Lal Kot, Delhi, de către un rege Tomara, prin 1050 și a fost adus în poziția actuală ceva mai târziu. Realizat inițial pentru un templu al lui Vishnu, stâlpul împodobește acum prima moschee construită pe subcontinentul indian și este considerat a fi unul dintre cele mai importante artefacte din istoria Indiei.
Și uite-așa am încheiat noi ziua petrecută în Delhi, admirând două minunate coloane ce pot fi considerate simboluri ale unor importante perioade din istoria Indiei. Drept să spun nu m-am supărat prea tare că mă duc la culcare, eram obosită moartă. Trebuia să recuperez o noapte nedormită și să mă pregătesc pentru zilele următoare ce nu păreau deloc mai puțin solicitante.
Fii primul care comentează