Nicăieri nu este mai bine pus în evidență gustul lui Ramses pentru teatru și pentru auto-proslăvire decât în Templul lui Ramses-cel-iubit-de-Amun (modernul Abu Simbel) din Nubia de jos. Fațada stâncoasă a unui munte sacru, care se înalță pe malul Nilului chiar la nord de cea de-a doua cataractă, a fost scena aleasă de faraon pentru cel mai remarcabil și vanitos proiect al său… Într-adevăr, tema dominantă la Abu Simbel este apoteoza lui Ramses. În Nubia cea cucerită și pustie, unde zeii nu se prea uitau, regele își putea da frâu liber megalomaniei după bunul plac. – Toby A. H. Wilkinson, Rise and Fall of Ancient Egypt
În dimineața zilei în care am plecat din Aswan a trebuit să mai fac o sforțare și să mă scol iarăși cu noaptea în cap, pe la ora patru, ca să mă duc într-o excursie la Abu Simbel. Era o opțională, dar cine să reziste tentației? Am plecat la drum cu autocarul, cale de vreo 260km spre sud, până pe Tropicul Racului. Trei ore dus, trei ore întors. La ora două trebuia să ne fi întors deja, că pleca vaporul.
Am vizitat două temple, unul al lui Ramses al II-lea, celălalt al soției sale Nefertari. Templele acestea două au fost relocate din vechea lor poziție pentru că altfel ajungeau pe fundul lacului Nasser. Relocarea lor nu a fost o joacă de copii pentru că templele erau săpate direct în stâncă. A trebuit întâi tăiat muntele și apoi mutat din loc cale de vreo 65m mai sus și vreo 200m mai în spate față de poziția inițială. Într-un fel, mutarea aceasta le-a mai știrbit din farmec, dar tot mai bine că n-au ajuns sub ape. Imediat după casa de bilete există o sală în care sunt expuse fotografii ce explică modul în care au fost mutate templele.
Marele Templu de la Abu Simbel a fost construit timp de douăzeci de ani și a fost terminat în cel de-al 24-lea an de domnie a lui Ramses al II-lea, supranumit cel Mare (adică 1265 î.Hr.). El a fost închinat zeilor Amun, Ra și Ptah, precum și însuși faraonului Ramses ridicat la rang de zeu. Este considerat cel mai mare și mai frumos templu construit de acest faraon și unul dintre cele mai frumoase din întreg Egiptul.
La intrare călătorul e întâmpinat de cele patru statui colosale ale lui Ramses ce stă pe tron și poartă pe cap cele două coroane, a Egiptului de Sus și a Egiptului de Jos. La picioarele lui se îngrămădesc, nesemnificativi, membri ai familiei sale. În sala hipostilă ce urmează, alți Ramseși colosali, în postura lui Osiris, susțin tavanul, adică lumea. Ei îl reprezintă pe faraon ridicat în rândul zeilor. În basoreliefurile săpate în pereți sunt prezentate campaniile biruitoare ale lui Ramses, în special bătălia de la Kadesh unde egiptenii i-au bătut pe hitiți. În realitate, zice-se, nu a fost o victorie zdrobitoare ci mai degrabă o remiză, dar în Regatul Nou a lui Ramses propaganda avea deja ceva vechime.
Templul continuă cu săli din ce în ce mai mici până la camera sanctuarului unde sunt statuile zeului Ra, a lui Ramses și ale zeilor Amun Ra și Ptah. Se spune că axa templului era aliniată în așa fel încât razele soarelui să lumineze statuile din sanctuar doar în două zile din an, pe 22 octombrie și pe 22 februarie. Zilele acestea au legătură cu deplasarea stelei Sirius pe cer, cea mai strălucitoare stea de pe cerul nopții, numai bună de asociat cu un faraon.
Mie mi-au plăcut mult și sălile laterale ale templului. Basoreliefurile lor spuneau povești de neînțeles pentru mine dar erau foarte frumoase.
Al doilea templu e mai mic și e dedicat zeiței Hathor și lui Nefertari, consoarta lui Ramses al II-lea. Statuile ce întâmpină călătorul la intrare sunt ale lui Ramses și Nefertari. Sunt de aceeași mărime, lucru mai rar întâlnit în Egiptul antic, semn că Nefertari se bucura de o poziție privilegiată.
Deși nu e apreciat la fel de mult ca și marele templu mie mi-a plăcut. E mult mai delicat, mai feminin iar decorațiunile mai puțin bătăioase.
La ieșire, chiar înainte de a-mi lua rămas bun de la temple mi-a sărit în cale o pupăză. Ce-o fi vrut oare? Ce zeitate egipteană o fi reprezentat?
(PS. Între timp am aflat din cartea lui Cătălin Pavel – Animalele care ne fac oameni cu ce se ocupa pupăza în Egiptul antic. Zice așa în carte:
Acolo există chiar o categorie aparte de reprezentări codificate ale dragostei filiale: un copil ține o pupăză într-o mână și bastonului tatălui său în cealaltă. Asta deoarece pupezei i se atribuia calitatea de a avea grijă de părinții ei, aducându-le hrană.
Bravo ei, pupezei.)
Pe drumul de întoarcere la Aswan am făcut o pauză tehnică la o toaletă, prilej de a admira un soi de miraj al deșertului. Unde dimineață era doar nisip acum părea c-a răsărit de nicăieri un lac. Bine c-aveam tolba plină cu sticle de apă îmbuteliată, altfel ne repezeam la ele și ne rămâneau oasele pe-acolo.
Fii primul care comentează