Boston, 1865. În timp ce Henry Wadsworth Longfellow lucrează la traducerea în engleză a Divinei Comedii, orașul este zguduit de o serie de crime macabre. Victimele sunt supuse unor pedepse care reproduc chinurile descrise de Dante în Infernul. Longfellow și câțiva membri ai cercului său literar, printre care James Russell Lowell și Oliver Wendell Holmes, își dau seama de legătura dintre crime și poem și încearcă să descopere criminalul înainte ca acesta să lovească din nou.

Matthew Pearl îmbină fapte și personaje istorice reale cu o intrigă polițistă fictivă. Adevăratul Club Dante, format în jurul traducerii lui Longfellow, devine astfel protagonistul unei anchete neobișnuite.

Am avut impresia că autorul a fost atât de fascinat de cercetările sale despre lumea intelectuală a Bostonului din secolul al XIX-lea, încât a vrut neapărat să scrie o carte despre ea. Și, pentru a o face mai atractivă, a transformat-o într-un thriller.

Rezultatul este un roman bine documentat, cu o idee ingenioasă, dar cu un început excesiv de lung. Povestea capătă cu adevărat ritm destul de târziu. Unele personaje și situații mi s-au părut puțin plauzibile, dar, până la urmă, vorbim despre ficțiune.

Nu a fost lectura captivantă pe care mi-au promis-o coperțile însă mi-a oferit prilejul să descopăr o pagină interesantă din istoria literaturii americane.

Chesterton mi-a lăsat impresia unui intelectual atât de fascinat de propriile idei, încât a simțit nevoia să le transforme într-un roman. Un fel de hipster al epocii sale, îndrăgostit de paradoxuri și de demonstrațiile de virtuozitate intelectuală.

Povestea promite o intrigă polițistă, dar se rătăcește repede într-un labirint de filozofări. Personajele se înmulțesc fără să capete individualitate, iar dialogurile par mai degrabă dezbaterile autorului cu sine însuși. Pentru asta ar fi fost suficiente două personaje, nu toate zilele săptămânii.

Înțeleg intenția alegorică și simbolismul religios, dar nu mi se pare că profunzimea unei idei crește proporțional cu numărul paradoxurilor în care este învelită.

Absurdul poate fi fascinant în literatură. Aici m-a plictisit.

După patru ani petrecuți în Japonia, Fandorin se întoarce la Moscova ceva mai matur, mai elegant și, bineînțeles, la fel de incapabil să lase în pace o moarte care i se pare suspectă.

Moartea lui Ahile păstrează amestecul care mi-a plăcut în serie: roman polițist, aventură și Rusia sfârșitului de secol XIX, unde în spatele unei crime se pot ascunde jocuri politice care urcă până în apropierea tronului. De data aceasta miza este uriașă — conspirații la nivel imperial, ambiții politice și un erou național care poate deveni periculos tocmai pentru că este prea iubit.

Dintre cele patru cărți, aceasta mi-a plăcut însă cel mai puțin. Akunin îi oferă mult spațiu lui Achimas, adversarul lui Fandorin, și îi construiește o biografie atât de extraordinară încât până și Fandorin începe să pară un personaj realist prin comparație. Nici Wanda, femeia fatală căreia îi cad pradă pe rând Sobolev și Achimas și care reușește să-l tulbure chiar și pe Fandorin, nu m-a convins prea tare.

În schimb, Akunin se joacă foarte frumos cu mitul lui Ahile. Sobolev este Ahile cel evident, eroul militar aproape invincibil, dar ajunge să ocupe locul lui Hector. Achimas este celălalt Ahile, ascuns inclusiv în propriul nume, iar soarta lui duce jocul până la capăt.

Poate că nu e cea mai reușită dintre aventurile lui Fandorin, dar are suficientă inteligență și ironie încât să nu-mi pară rău că am citit-o. Îmi pare rău doar că aici se termină Fandorin în română. Nu sunt convinsă c-am să-l urmez în edițiile traduse în engleză.

Leviatan îl scoate pe Fandorin din Rusia sau din Balcani și îl urcă pe un vapor plin de suspecți de toate națiile. Suntem în 1878, iar marile puteri se sfâșie pentru bogățiile și influența asupra lumii, în timp ce reprezentanții lor se privesc reciproc cu suspiciuni ivite dintr-o colecție zdravănă de prejudecăți. Francezii și englezii, mai ales, nu pierd nicio ocazie să se înțepe, iar Akunin se distrează copios pe seama lor.

De data aceasta avem un policier aproape clasic: un masacru la Paris, un indiciu misterios și un grup restrâns de suspecți adunați la bordul Leviatanului. Fiecare ascunde câte ceva, fiecare poate fi vinovat, iar ancheta înaintează prin presupuneri, piste false și mici detalii care capătă sens abia mai târziu.

Fandorin se maturizează și se boierește pe zi ce trece. E mai tăcut, mai sigur pe el și parcă mai greu de citit. În jurul lui, comisarul francez Gauche își conduce ancheta cu multă încredere în propriile concluzii, ceea ce îi oferă lui Akunin destule ocazii să-i ia peste picior pe francezi.

Mi-a plăcut și apariția Japoniei în poveste, cu tot exotismul pe care îl avea pentru un european al secolului al XIX-lea — de la onoare și samurai până la incipientele ei vise de putere imperială.

Iar la sfârșit, după atâția englezi, francezi și un japonez suspectați pe rând, cea mai ticăloasă se dovedește a fi o belgiancă.
După Gambit turcesc, unde politica aproape înghițea povestea polițistă, Leviatan mi s-a părut o întoarcere la mister și la jocul de-a „cine e criminalul?” deși un pic de istorie și geopolitică se poate citi printre rânduri.