Povestirile lui Alice Munro sunt ca niște instantanee fotografice din viețile oamenilor. Surprind o întâmplare, o întâlnire, o alegere, uneori un moment aparent banal, dar lasă să se întrevadă în spatele lor existențe întregi.

Munro pătrunde cu o finețe extraordinară în complexitatea naturii umane, fără să judece și fără să ofere explicații definitive. Personajele ei sunt vii, contradictorii, uneori de neînțeles chiar și pentru ele însele.

Iar dincolo de cadrul fiecărei povestiri rămâne mereu o posibilitate: o altă alegere, o altă întâmplare, o altă viață. Uneori un potențial împlinit, alteori unul irosit.

Un roman care începe șocant, cu o sinucidere, dar al cărui dramatism se estompează destul de repede într-o supă călduță și nițel tulbure.

Vera traversează pierderea copilăriei, iubiri și deziluzii, o căsătorie în care confundă mila și devotamentul cu dragostea, fără să-și piardă însă capacitatea de a se simți fericită.

Episodul din copilărie, în care Vera își dorește o pasăre numai pentru ea, pare să introducă un laitmotiv al romanului: nevoia de siguranță afectivă, dorința ca ceea ce iubește să-i aparțină pentru totdeauna. Pierderea șocantă de la început și despărțirile care urmează pun mereu la încercare această aspirație la permanență.

De la dorința copilărească de a păstra ceea ce iubește până la certitudinea permanenței dobândită în final, existența Verei pare guvernată de nevoia unei siguranțe afective absolute. Poate că aceasta, mai mult decât iubirea însăși, reprezintă pentru ea adevărata fericire.

Nina Berberova scrie bine, sobru și concentrat, dar povestea nu a reușit să mă captiveze și nici să mă convingă. Cu atât mai puțin să-mi zdruncine propriile păreri despre lume și viață.

Un roman care ar fi putut fi o nuvelă reușită, dacă autoarea ar fi știut să aleagă ce merită povestit.

Scriitura este sufocată de amănunte casnice lipsite de relevanță, digresiuni interminabile și repetiții care îngroapă momentele importante.

Revoluția Mexicană, deși esențială pentru poveste, rămâne aproape neexplicată. Un conflict istoric și social complex este redus la ranchiuna unui om sărac, prost, leneș și răzbunător împotriva unui proprietar bogat, inteligent, harnic și generos. Familia Morales monopolizează virtuțile, iar adversarul ei, viciile.

Simonopio, personajul în jurul căruia ar trebui să se construiască dimensiunea fantastică a romanului, este inconsistent: când știe și presimte totul, când se lasă păcălit de o înșelătorie banală. Relația lui cu albinele rămâne insuficient construită, iar intervenția lor răzbunătoare din final pare mai degrabă o soluție convenabilă pentru autoare decât o consecință firească a poveștii.

În fond, romanul încearcă să recupereze memoria unei lumi rurale mexicane dispărute, dar o face idealizând proprietarii și caricaturizându-le adversarii.

O idee cu potențial, îngropată sub sute de pagini de umplutură, sentimentalism și simplificări morale. A fost greu să o duc până la capăt.

Un western clasic, construit pe mitologia americană a Vestului Sălbatic, cu șerifi curajoși, pistolari, răufăcători și un cod al onoarei care pare să funcționeze mai bine decât legea însăși. Nu l-aș considera atât o colecție de clișee, cât o exploatare abilă a unei mitologii în care dreptatea, curajul și inițiativa individuală triumfă aproape inevitabil. O lectură agreabilă, fără mari pretenții literare, dar interesantă prin imaginea idealizată a unei lumi care, în realitate, trebuie să fi fost mult mai complicată.