Un western clasic, construit pe mitologia americană a Vestului Sălbatic, cu șerifi curajoși, pistolari, răufăcători și un cod al onoarei care pare să funcționeze mai bine decât legea însăși. Nu l-aș considera atât o colecție de clișee, cât o exploatare abilă a unei mitologii în care dreptatea, curajul și inițiativa individuală triumfă aproape inevitabil. O lectură agreabilă, fără mari pretenții literare, dar interesantă prin imaginea idealizată a unei lumi care, în realitate, trebuie să fi fost mult mai complicată.

Un roman polițist cu o intrigă construită pe subiectul adopțiilor ilegale, cusuta oarecum cu ață albă, cu personaje schematice și un final rozaliu.

Proza abundă în clișee, dialoguri banale și reflecții sentimentale care se vor profunde. Scenele de dragoste sunt idealizate până la ridicol, iar insistența asupra mărcilor comerciale, hainelor, restaurantelor și produselor de consum ajunge să semene cu publicitatea.

Personajele sunt mai degrabă descrise decât construite, iar răsturnările de situație nu compensează lipsa de subtilitate a scriiturii.

O lectură ușoară, bună pentru momentele in care nu ai chef de altceva . Uneori involuntar amuzantă.

Boston, 1865. În timp ce Henry Wadsworth Longfellow lucrează la traducerea în engleză a Divinei Comedii, orașul este zguduit de o serie de crime macabre. Victimele sunt supuse unor pedepse care reproduc chinurile descrise de Dante în Infernul. Longfellow și câțiva membri ai cercului său literar, printre care James Russell Lowell și Oliver Wendell Holmes, își dau seama de legătura dintre crime și poem și încearcă să descopere criminalul înainte ca acesta să lovească din nou.

Matthew Pearl îmbină fapte și personaje istorice reale cu o intrigă polițistă fictivă. Adevăratul Club Dante, format în jurul traducerii lui Longfellow, devine astfel protagonistul unei anchete neobișnuite.

Am avut impresia că autorul a fost atât de fascinat de cercetările sale despre lumea intelectuală a Bostonului din secolul al XIX-lea, încât a vrut neapărat să scrie o carte despre ea. Și, pentru a o face mai atractivă, a transformat-o într-un thriller.

Rezultatul este un roman bine documentat, cu o idee ingenioasă, dar cu un început excesiv de lung. Povestea capătă cu adevărat ritm destul de târziu. Unele personaje și situații mi s-au părut puțin plauzibile, dar, până la urmă, vorbim despre ficțiune.

Nu a fost lectura captivantă pe care mi-au promis-o coperțile însă mi-a oferit prilejul să descopăr o pagină interesantă din istoria literaturii americane.

Chesterton mi-a lăsat impresia unui intelectual atât de fascinat de propriile idei, încât a simțit nevoia să le transforme într-un roman. Un fel de hipster al epocii sale, îndrăgostit de paradoxuri și de demonstrațiile de virtuozitate intelectuală.

Povestea promite o intrigă polițistă, dar se rătăcește repede într-un labirint de filozofări. Personajele se înmulțesc fără să capete individualitate, iar dialogurile par mai degrabă dezbaterile autorului cu sine însuși. Pentru asta ar fi fost suficiente două personaje, nu toate zilele săptămânii.

Înțeleg intenția alegorică și simbolismul religios, dar nu mi se pare că profunzimea unei idei crește proporțional cu numărul paradoxurilor în care este învelită.

Absurdul poate fi fascinant în literatură. Aici m-a plictisit.