Aproape toate povestirile pornesc de la câte un fapt banal și se transformă în mici exerciții de imaginație la capătul cărora, într-un fel sau altul, îl găsim pe Bunul Dumnezeu. Într-un nor, într-un degetar, într-un sărac sau într-o poveste în care ni se promisese că nu va apărea deloc.

Uneori jocul e frumos — povestea mâinilor lui Dumnezeu sau cea spusă întunericului chiar mi-au plăcut — și mi-a plăcut și mica păcăleală cu Francisc și Clara deghizați. De cele mai multe ori însă aluzia mi s-a părut atât de transparentă, încât ajungeam la idee cu mult înaintea poveștii.

Poate că trebuie să ai ceva mai mult suflet de poet ca să te lași fermecat de Rilke. Eu am reușit să adorm chiar în timp ce cazacii mergeau la război.

Sonecika mi-a plăcut prin felul în care refuză aproape toate reacțiile pe care povestea pare să ni le ceară. Sonia nu e nici victimă, nici martiră, nici femeia înșelată pe care trebuie s-o compătimim.

Are o extraordinară bogăție sufletească și o înțelepciune foarte simplă. Iubirea nu înseamnă proprietate, niciun om nu aparține altui om. Iar ceea ce se întâmplă mai târziu nu șterge ceea ce a fost înainte.

Ulițkaia povestește toate acestea fără să împartă viața în dreptăți și nedreptăți și fără să ne spună pe cine să condamnăm sau să compătimim. Viața e pur și simplu viață — uneori frumoasă, alteori urâtă și, cel mai adesea, amândouă deodată.

Iar Sonia are suficient loc în ea pentru toate.

Un roman polițist în care crima pare aproape secundară. Bernanos e mult mai interesat de ce ascund personajele decât de ceea ce fac, numai că are obiceiul enervant de a le pune să vorbească în așa fel încât cititorul trebuie să ghicească permanent ce gândesc și ce vor de fapt să spună.

Misterul e bine construit și răsturnarea identităților chiar funcționează. Odată ajunsă la capăt, însă, am avut nevoie să mă întorc asupra poveștii ca să înțeleg cine, ce și de ce făcuse. Iar finalul, cu morți care se adună și motivații care rămân în ceață, mi s-a părut mai degrabă forțat decât tragic.

Și bine că a scăpat micul judecător. La cum mergeau lucrurile, începusem să-mi fac griji și pentru el.

Psihologie multă, motivații prea puțin limpezi. Dar suficient mister și suficientă inteligență în construcție cât să nu-mi displacă.

La început îl vedem doar pe homo sovieticus — omul cenușiu, uniformizat, modelat de sistem.

Apoi îl cunoaștem pe Alex Berg, care fusese cândva pianist, dar acum pare unul dintre ei. Istoria îi ia familia, cariera, numele și viața pe care ar fi trebuit s-o trăiască. Ca să supraviețuiască, devine unul dintre anonimii sistemului. Numai că, sub această identitate de împrumut, pianistul nu dispare.

Într-un fel, cărticica lui Makine pare să-i dea o replică lui Aleksandr Zinoviev și al său Homo Sovieticus: cine știe câți Alex Berg s-au ascuns sub uniformitatea pe care o vedem din afară?

Atâta nenorocire și aproape nicio lamentație. I se schimbă radical viața, dar omul rămâne, în mod surprinzător, aproape netransformat. Poate că homo sovieticus nu era întotdeauna omul. Poate că uneori era doar costumul în care omul învățase să supraviețuiască.