Povestea familiei Herbei

Pe vremea când încă mai trăia și eu îmi tot expuneam, acasă, planurile de călătorie, tata, căruia nu-i plăceau deloc drumurile astea agitate pe care le prefer eu, ba poate chiar orice fel de plecări, se uita la mine dezaprobator și mă întreba: „Dar oare cu cine semeni tu așa plimbăreață?” Iar eu îi răspundeam invariabil: „Cu Bunu, cu cine să semăn?” Adică cu tatăl lui.

Un foarte scurt portret

Lui Bunu îi plăceau călătoriile. Povestea tata că, prin București, obișnuia să se urce în tramvai și să-l cutreiere sistematic, linie cu linie. Până la urmă, nici măcar nu a murit în patul lui, ci la Olănești, unde pleca în fiecare an pentru tratament.

În același timp însă, Bunu era un om discret. Nu povestea multe despre viața lui, despre pățaniile prin care trecuse sau despre locurile pe unde umblase. Nu dusese o viață ușoară și am bănuit mereu că nu voia să-și îngreuneze nepoatele cu greutățile ei. Tăcerea făcea parte din felul lui de a fi, la fel ca drumurile.

Bunicul meu din partea tatei, Ioan Herbei, s-a născut la 24 octombrie 1904 în Borosjenő, adică Ineu din actualul județ Arad. Din poveștile auzite în casă reieșea că familia lui nu era prea înstărită, așa că Bunu a dat cu capul de pragul de sus al vieții de la o vârstă destul de fragedă. Tata îmi povestea că și-a luat destinul în mâini încă din adolescență și a plecat la Brad, apoi la Orăștie, ca să facă școală, întreținându-se de cele mai multe ori din meditațiile pe care le dădea.

Până la urmă a absolvit Institutul Teologic din Arad și s-a făcut preot. A fost primul preot al parohiei Traian din Ineu, o colonie a orașului proaspăt înființată, la a cărei construcție a participat cum a putut. Cred că aceea a fost cea mai frumoasă perioadă a vieții lui. Mai târziu s-a depărtat de biserică și a preferat să ducă o viață mai laică.

Eu îl țin minte foarte blând și bun, puțin cam retras și veșnic pe drumuri. Îi plăcea la nebunie să culeagă ierburi de leac. Le punea la uscat pe masa din holul apartamentului în care stăteau în Arad, iar eu țin minte cum mă izbea mirosul de flori de tei, de mușețel sau cine mai știe ce plante, încă de la intrare. A murit, cum spuneam, în deplasare, la 20 mai 1978.

Despre cercetările mele

Culmea este că acum, când scotocesc prin arhive după informații despre ramura lui de familie, constat că plimbăreala și discreția par să fi fost un soi de trăsătură de clan. Herbeii nu prea stăteau locului, dar nici nu lăsau prea multe urme în urmă. Drept urmare, în cazul lor, săpatul prin arhive mi-a dat mult mai multe bătăi de cap.

Bunu mi-a oferit și prima surpriză genealogică de proporții. Numele lui din actele civile nu corespundea cu cel din registrele bisericești. Până atunci, povestea din familie fusese limpede și, la prima vedere, logică. Știam că numele lui era Ioan și că abia mai târziu, odată cu hirotonirea, și-ar fi luat numele de Teofan. Actele spuneau însă altceva.

În registrul parohial ortodox, copilul apare botezat Neția Teofan. Nici urmă de Ioan. În schimb, în registrul civil, același copil apare trecut ca Janos, varianta maghiarizată a lui Ioan. Două registre, aceeași naștere, două nume diferite, fără nicio explicație pe margine.

Abia atunci mi-am amintit de povestea auzită cândva, aproape în treacăt, despre felul în care funcționa administrația maghiară. Se spunea că, dacă numele copilului nu suna suficient de „unguresc”, nu era primit la primărie. Părinții trebuiau să aleagă un alt prenume pentru înregistrarea oficială, unul acceptabil pentru registrele statului, chiar dacă în biserică și în familie copilul purta cu totul alt nume.

Nu știu dacă a existat vreo regulă scrisă sau dacă lucrurile se rezolvau mai degrabă din priviri și oftaturi la ghișeu. Cert este că, în cazul lui Bunu, așa par să se fi petrecut lucrurile. La botez a fost Teofan. La primărie a devenit Janos. Noi, nepoatele, am știut doar o versiune simplificată a poveștii, ajustată frumos de timp și de tăcere. În fond, a trăit toată viața cu ambele nume, iar pe piatra de mormânt a fost trecut, în cele din urmă, ca Teofan.

Din aceste prime înregistrări găsite în arhive am aflat că Bunu era fiul lui Herbei Pavel, în vârstă de 27 de ani la nașterea lui, și al lui Stepici Maria, sau Marița, de 25 de ani. A fost, așadar, destul de simplu să calculez anii de naștere ai străbunicilor și să cer registrele mai vechi. Până aici, nimic ieșit din comun și nicio surpriză: străbunicii Herbei erau Alexa și Măriuța.

Numele de fată al Măriuței a fost Bun sau Nyecza; ambele variante le-am găsit trecute la rubricile corespunzătoare mamei în actele de căsătorie ale băieților ei, Pavel și Nicolae. Mi s-a părut ciudat, dar e foarte posibil să fie vorba doar de o traducere sau de o adaptare a numelui, așa cum se întâmpla adesea în registrele vremii.

M-am hotărât și de data asta să urmez doar firul patern, așa că familia Stepici am lăsat-o pentru altă dată.

La următoarea iterație însă am încurcat-o rău de tot. Am cercetat de zor toate registrele botezaților și apoi cele ale cununaților din întreaga perioadă 1840–1870, dar fără folos. Întâmplător, am dat peste o a doua căsătorie a lui Alexa, făcută târziu, după nașterea copiilor, în anul 1893, cu o altă Măriuța, de data aceasta Vlad. Măcar de aici am putut deduce anul aproximativ al nașterii lui, 1852. Dar ce folos, registrele cu botezurile din anii 1851–1852 lipseau cu desăvârșire. Alexa se evaporase din scripte.

Poate că e mai bine că nu m-am făcut istoric sau arheolog, așa cum visam în copilărie. Dacă aș fi avut de-a face o viață întreagă cu interpretări posibile și cu scotocit la nesfârșit prin arhive zgârcite, în căutarea unui document salvator, nu știu cum aș fi făcut față. În lipsa registrelor de botez sau cununie pentru anii-cheie și a altor surse auxiliare, unele legături vor rămâne, cel mai probabil, imposibil de demonstrat.

În disperare de cauză am încercat să aflu ceva despre casa în care stătea. Cu ceva noroc puteam afla din arhivele cadastrale numele proprietarilor ei din secolul al 19-lea. Dar Arhivele Naționale nu au putut să-mi satisfacă curiozitatea și m-a trimis la Ineu, la Judecătorie și la Biroul cadastral de acolo. Am trimis ceva mailuri respectivelor instituții dar nu prea am mari speranțe să capăt și un răspuns mulțumitor. S-ar putea ca dovezile documentare ale filiației mele directe să se oprească aici.

În schimb m-a ros curiozitatea să caut prin conscripțiile și Urbariul Mariei Teresa pe unde ar mai fi existat Herbei de-a lungul timpului. Am căutat de zor nume ce încep cu Herb prin scriptele imperiale în toată zona de interes adică în comitatele Aradului și Zărandului cu atenție mai mare pe districtele Borosjenő, Hălmagiu și Zărand.

Am luat localitate cu localitate și am constatat că, în întreaga zonă cercetată, singurele nume care încep cu „Herb–” sunt: Herbé (citit „ee”), Herbej și Herbei. Nu există alte forme concurente sau alte familii cu nume similare. Le-am adunat conștiincioasă într-un tabel.

Din toate informațiile adunate până aici, eu una am ajuns la câteva concluzii, mai degrabă deduse decât demonstrate. Mi-am luat libertatea de a considera că toate aceste apariții disparate trimit, de fapt, la același clan al celor cu numele Herbei, chiar dacă lucrul acesta nu poate fi dovedit sută la sută. Conscripțiile sunt instantanee ale unui moment și nu spun mare lucru despre înrudiri. Iar acolo unde tac documentele, nu rămâne decât să leg urmele între ele cu prudență și imaginație controlată. Originea clanului, cel puțin cea care poate fi urmărită în acte, pare să fie Aciuța, o mică localitate ascunsă în Munții Zărandului. De acolo, familia pare să fi coborât încet la vale, în secolul al XVIII-lea, urmând cursul Crișului Alb, ca pe o axă firească de deplasare.

Primele urme duc spre Brad, în localitățile Lunca și Tomești, și nu exclud ca ramuri ale familiei să fi rămas acolo sau să fi plecat mai departe spre zona Bradului. Eu am ales însă să urmăresc mai ales drumul care a continuat pe Criș în jos, spre Ineu, pentru că acolo îi știam deja pe bunicii mei. Din toate datele strânse, Hodișul se conturează ca un adevărat centru al clanului, locul în care numele Herbei apare constant și se înmulțește vizibil, semn că aici familia s-a așezat, s-a lărgit și, probabil, s-a simțit pentru o vreme acasă.

Din Hodiș, Herbeii par să se fi risipit din nou, dar doar puțin și fără grabă, în satele din jur. Îi regăsesc la Aldești și într-un mic cătun numit Hălăliș, care astăzi nu mai există, dar care apare suficient de clar în conscripțiile vremii ca să sugereze o viață de sine stătătoare. Mișcările acestea nu par mari migrații, ci mai degrabă pași mici, făcuți dintr-o gospodărie în alta, dintr-un sat în următorul, pe aceeași hartă restrânsă, pe care clanul o cunoștea deja foarte bine. Într-un final au ajuns și în Ineu.

Coborârea din Munții Zărandului pe valea Crișului Alb amintește de drumurile vechi ale moților, care veneau la vale cu lemn, șindrilă, unelte sau vase cioplite, pe care le vindeau prin satele mai bogate. Pentru unii, aceste drumuri nu au mai fost doar de dus și întors, ci s-au transformat, încet, în mutări definitive. Valea avea pământ mai bun, dar și urme adânci ale războaielor trecute, ogoare părăsite și sate care aveau nevoie de oameni ca să prindă din nou viață. În acest context, dorința administrației imperiale de a repopula și de a pune din nou pământul la lucru s-a întâlnit firesc cu nevoia familiilor de munte de a-și găsi un loc mai sigur și mai darnic decât micile lor loturi de pământ dintre munți. Așa se explică poate și oprirea la Hodiș, un loc de răgaz între munte și câmpie, unde Herbeii nu doar au trecut, ci s-au așezat pentru o vreme, înainte de a se risipi, cu pași mici, în satele și apoi în orașele din jur.

Tabelul îmi spune, privit în ansamblu, o poveste coerentă despre această coborâre, așezare și apoi ramificare. Primii Herbei apar în conscripții ca inquilini, adică oameni cu casă, dar fără o sessio agricolă proprie, aflați într-un stadiu incipient de așezare. În timp, o parte dintre ei apar sub denumirea de coloni, gospodari cu drept de folosință asupra unei sessio, unitatea standard de pământ care cuprinde teren arabil și prata (fâneață). Acest statut devine dominant la Hodiș în urbariul din 1767, unde Herbeii sunt înregistrați cu loturi ce par standard, uneori chiar duble, cu suprafețe consistente de arabil și fâneață, semn că familia se stabilise și funcționa ca parte integrantă a comunității rurale. Conscripția din 1828 indică o nouă etapă, aceea a fragmentării: apar  înregistrați fratres în aceeași gospodărie și din nou inquilini, reflectând poate împărțirea pământului între generații și formarea de gospodării secundare. Privite astfel, cifrele nu descriu doar suprafețe de pământ, ci traseul unei familii care se mută, se așază și se împarte, dintr-o gospodărie în alta, pe același petic de lume.

M-am gândit și la posibila origine a numelui, nu ca la o explicație sigură, ci ca la o coincidență care merită păstrată. Numele Herbei trimite, inevitabil, cu gândul la ierburi și la plante de leac, iar tata spunea adesea că, în familie, a existat dintotdeauna o legătură cu leacurile băbești și cu știința plantelor. Această moștenire pare să fi ajuns și la Bunu, căruia îi plăcea să-și culeagă singur ierburile, să le pună la uscat și să-și facă ceaiurile. Nu știu dacă numele vine de acolo sau dacă doar noi, urmașii, avem nevoie să credem asta. Dar îmi place să cred că, dincolo de drumuri și mutări, s-a păstrat ceva din lumea munților și din cunoașterea lor tăcută, măcar până la bunici.

Acum trebuie să spun deschis că nu am nici cel mai mic habar despre felul exact în care mă înrudesc eu cu toți acești Herbei din tabel. Pot însă constata că printre ei apar destui Mihai, Iosif și Ioan ca să mă facă să bănuiesc că există legături de familie, mai ales că aceste prenume se regăsesc și în ramura mea, cea „dovedită” prin acte. Nu e o probă, dar e un indiciu care se repetă prea des ca să fie ignorat.

Primul Herbei pe care l-am găsit în registrele parohiale ale bisericii ortodoxe din Ineu este un Herbei Neția, venit din Aldești. S-a căsătorit aici, la 10 februarie 1835, cu Catarina, „văduva rămasă de Sas Anton”. Au avut împreună o fată, Ana, însă Catarina nu a trăit mult după aceea, pentru că Neția se recăsătorește la 20 octombrie 1844 cu Măriuță, fiica lui Ioan Jepian. Nici de data aceasta norocul nu a fost de partea lui, registrele consemnează o a treia căsătorie, la 31 ianuarie 1863, cu Gubaș Elena.

Am găsit și înregistrarea îngropăciunii lui Neția Herbei, la 7 martie 1867, când avea, potrivit actului, 50 de ani. Cifra asta rotundă mi se pare ușor suspectă, așa că nu pot face altceva decât să presupun că s-a născut în jurul anului 1817, cel mai probabil la Aldești. Registrele parohiale de acolo sunt însă foarte subțiri, aproape inexistente, astfel că nu am reușit să aflu nimic sigur despre începuturile lui.

Aici, documentele se opresc. Mai departe, nu mai pot merge decât cu presupuneri, cântărind ce se repetă, ce lipsește și ce pare să lege firele între ele.

Mi-ar plăcea să cred că acest Neția este tatăl lui Alexa, stră-străbunicul meu. Ipoteza nu e lipsită de sens, mai ales dacă țin cont de faptul că, în înregistrarea de botez a lui Bunu, apare un prenume neașteptat, Neția, alăturat lui Teofan — un nume de care nu auzisem niciodată până atunci în familie. Dacă lucrurile stau așa și dacă Alexa s-a născut, așa cum reiese din alte acte, în 1851 sau 1852, ani care lipsesc tocmai din registrele de botez, atunci mama lui Alexa ar fi fost Măriuța, a doua soție a lui Neția.

Legătura cu ramura din Aldești pare să se întărească și printr-un detaliu mărunt din registrele din Ineu. Alexa apare ca martor la decesul unui copil al lui Filip Herbei, fiul lui Simon, ambii din Aldești.

Până când nu voi găsi totuși o dovadă clară, nu îndrăznesc să-l adaug pe Neția în arborele meu oficial din Ancestry. Deocamdată, arborele Herbei rămâne cu rădăcini nu foarte adânci, dar cu ramuri bine conturate. Sper ca, în timp, să-mi vină idei și ocazii care să-mi permită să adaug mai multă „scoarță”, poate chiar să cobor mai jos, spre rădăcinile adevărate. Genealogia are și ea toanele ei, iar unele povești cer răbdare.

Când avea chef de povestit despre strămoși, tata avea obiceiul să-și întărească spusele cu o doină veche, auzită cine știe unde, pe care nu o spunea niciodată până la capăt:

O plecat moțul prin țară
Cu cercuri și cu ciubară,

Și cu tocuri de rășină
Să le deie pe fărină.

Așa or fi coborât și ai mei din munți, cu lucrurile lor puține, schimbând ce aveau pe ce le trebuia și ducând mai departe drumul încet și, mai ales, fără grabă, o trăsătură care îi plăcea mult tatei.

Poate de aici mi se trage și mie dorul de ducă și răspunsul la întrebarea pe care mi-o punea mereu. Dacă Herbeii au coborât din munți urmând apa și pământul, fără grabă, atunci poate că și eu merg mai departe la fel, cu pași măsurați, cu speranța de a cunoaște lumea dar întorcându-mă mereu, ca să nu uit de unde am plecat.