Cum au botezat grecii lumea

Cea mai mare parte a lumii antice pe care o cunoaștem astăzi ne-a fost transmisă prin ochii grecilor. Ei au fost cei care au scris despre Hellas, pe care o considerau centrul lumii civilizate, dar și despre popoarele care trăiau dincolo de hotarele ei. Problema este că acești vecini nu au fost descriși niciodată într-un mod neutru. Imaginea lor s-a schimbat de fiecare dată când s-au schimbat și interesele grecilor.

Barbarii

La început, termenul bárbaros nu avea aproape nicio încărcătură morală. El desemna pur și simplu omul care nu vorbea limba greacă. Era străinul. Nimic mai mult.

Odată cu marea colonizare a Mediteranei și a Mării Negre, între secolele VIII și VI î.Hr., barbarii au devenit parteneri de afaceri. Grecii le vindeau vin, ulei de măsline și ceramică, iar în schimb primeau grâne, miere, blănuri sau sclavi. Curiozitatea față de aceste populații era una practică și comercială. Era util să le cunoști obiceiurile dacă voiai să faci negoț cu ele.

Lucrurile s-au schimbat oarecum în secolul al V-lea î.Hr., odată cu războaiele împotriva Imperiului Persan. Până atunci, cetățile grecești se războiau mai degrabă între ele decât cu lumea din afară. Invazia persană le-a obligat însă să-și descopere o identitate comună. Pentru ca această identitate să existe, era nevoie și de un adversar. Astfel s-a născut imaginea clasică a barbarului — opusul perfect al grecului. Dacă grecii întruchipau libertatea, rațiunea și cetățeanul liber, barbarii reprezentau tirania, supunerea și lipsa măsurii. Era mai puțin o descriere a perșilor și mai mult o definiție a ceea ce grecii doreau să creadă despre ei înșiși.

În aceeași epocă a trăit și Herodot, omul pe care tradiția îl numește Părintele Istoriei. El privea lumea cu mai multă curiozitate decât cu dispreț. Călătorea mult, întreba și descria obiceiurile, religiile și felul de viață al perșilor, egiptenilor, sciților sau tracilor. Deși îi numea barbari, nu ezita să admire vechimea și rafinamentul unor civilizații, în special pe cea egipteană. La Herodot a apărut, poate pentru prima dată, încercarea de a înțelege înainte de a judeca.

În secolul al IV-lea î.Hr. perspectiva s-a schimbat din nou. Barbarul încetează să mai fie oglinda în care grecul se privește pe sine și devine un obiect. Aristotel scria în Politica că barbarul și sclavul sunt de la natură același lucru și că grecii ar fi singurul popor capabil să conducă lumea — diferența nu mai ține de obicei, ci de natură. Isocrate merge în direcție opusă. Numele de elen,spunea el, nu mai desemnează o obârșie, ci o educație. Două idei contrarii au produs același efect, barbarul trebuia să fie sau condus, sau convertit. Cuceririle lui Alexandru și cele trei secole de regate elenistice care le-au urmat au dus ambele variante până în India. Până la urmă a învins a doua, fiindcă, spre deosebire de natura lui Aristotel, greaca se putea învăța.

Romanii au moștenit această perspectivă aproape fără modificări. Ei au preluat vocabularul, clasificările și multe dintre prejudecățile grecilor, iar apoi le-au transmis mai departe lumii. Autorii care au fixat această imagine pentru secolele următoare au fost Strabon, Pliniu cel Bătrân și Claudius Ptolemeu. Drumurile lor spre posteritate au fost însă foarte diferite. Pliniu a rămas mereu la îndemână în Occident, prin compilatorii care l-au prescurtat — Solinus, apoi Isidor de Sevilla. Strabon și Ptolemeu au circulat secole întregi doar în lumea bizantină și islamică și s-au întors în Occident abia în secolul al XV-lea. Împreună au devenit sursele prin care Evul Mediu și epoca modernă au privit popoarele Europei și ale Asiei.

Am descoperit, în timpul propriilor mele călătorii, două mici ciudățenii ale geografiei antice. Amândouă au fost puse în circulație, într-un fel sau altul, de geografi greci. Și amândouă au reușit să inducă în eroare generații întregi de cărturari medievali.

Astăzi, când cineva rostește numele de Albania, se gândește instinctiv la statul din Balcani. Pentru un cărturar medieval occidental însă, Albania se afla la mii de kilometri depărtare, în estul Caucazului, între Munții Caucaz și Marea Caspică.

Cum a ajuns același nume să desemneze două regiuni fără nicio legătură directă între ele?

Povestea începe în Antichitate. Geografii și istoricii greci au fost cei care au botezat populațiile din estul Caucazului drept albani, iar țara lor Albania. Strabon le-a descris obiceiurile și modul de viață, Pliniu cel Bătrân și Tacit i-au pomenit în relatările despre campaniile romane din Caucaz, iar Claudius Ptolemeu i-a așezat pe hărțile sale. Din acel moment, pentru lumea greco-romană, Albania exista în Asia.

Nimeni nu știe cu certitudine de unde provenea acest nume. Unii istorici cred că grecii au adaptat un nume local, apropiat de formele Ałuank sau Aghwank, consemnate mai târziu în izvoarele armene. Alții văd în el rădăcina indo-europeană albh-, cu sensul de „alb” sau „munte”, aceeași din care provin și Alpii. Poate că munții înzăpeziți ai Caucazului le-au sugerat această denumire, poate că au auzit un nume asemănător și l-au adaptat limbii lor. Cert este că numele a intrat în literatura greacă și latină și avea să supraviețuiască multe secole.

După căderea Imperiului Roman, Europa Occidentală a continuat să cunoască lumea mai ales prin cărți — dar nu prin cele grecești. Grecii ajungeau la călugări filtrați prin compilatori latini care se copiau unii pe alții, din secol în secol, fără să verifice nimic. Ori de câte ori un călugăr desena o Mappa Mundi, Albania apărea în Caucaz. Pentru oamenii Evului Mediu care nu călătoreau, aceasta era singura Albanie.

Între timp însă, realitatea politică din Caucaz se schimbase. Arabii și perșii foloseau deja numele Arran, iar biserica locală vorbea despre Ałuank sau Aghwank. În documentele diplomatice și comerciale, denumirea Albania a dispărut treptat din uz. Ea continua să trăiască doar în biblioteci și pe hărțile copiate după autorii antici.

În același timp, în cealaltă parte a continentului se pregătea o surpriză.

În timpul Cruciadelor, cavalerii occidentali au început să traverseze Balcanii în drumul lor spre Țara Sfântă. Acolo au întâlnit un popor pe care bizantinii îl numeau Arbanitai sau Albanitai, iar latina medievală avea să-l transforme în binecunoscutul Albania. Numele nu era însă nou. Era doar foarte bine odihnit.

Cu aproape o mie de ani înainte, în secolul al II-lea, Claudius Ptolemeu menționase în Iliria un trib numit Albanoi și orașul său, Albanopolis. După care numele dispare complet din documente. Nu-l mai scrie nimeni, timp de un mileniu, până când cronicarii bizantini ai secolului al XI-lea îl readuc în circulație sub forme precum Arbanitai, Arvanon sau Albanon.

Tăcerea aceea de o mie de ani spune mai mult decât toate atestările la un loc. Un nume care ar fi trăit doar în cărți ar fi murit în cărți. Acesta a reapărut fiindcă nu încetase nimeni să-l rostească. Localnicii își spuneau Arbër, Arbëresh, iar țării lor Arbëria, și făcuseră asta neîntrerupt, în tot mileniul în care nu-i asculta niciun cărturar. Grecii n-au inventat nimic. Au notat un cuvânt local de două ori, la o mie de ani distanță, iar Europa a citit peste umărul lor.

Ce s-a întâmplat mai târziu e însă mai ciudat decât orice exonim. Undeva la cumpăna dintre secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, albanezii au început să-și spună altfel. Arbër a fost înlocuit treptat de shqiptarë, iar Arbëria de Shqipëria. Europa nu a aflat niciodată. A continuat să-i numească albanezi — cu numele pe care ei înșiși îl părăsiseră. Vechiul nume nu a dispărut cu totul. A supraviețuit acolo unde plecase înainte de schimbare, la arbëreshii din sudul Italiei și arvaniții din Grecia care își spun și astăzi așa.

Iar înlocuitorul e cel mai frumos amănunt al întregii povești. Shqiptar vine, cel mai probabil, de la shqip — limpede, pe înțeles — și de la verbul shqipoj, a vorbi limpede. Shqiptarul e cel care vorbește inteligibil. După două mii de ani, în celălalt capăt al Balcanilor, se repeta mecanismul care produsese cuvântul bárbaros, doar că văzut din partea cealaltă a hotarului. Nu cel care bâlbâie de neînțeles, ci cel care articulează clar. Fiecare popor își trage granița lumii acolo unde încetează să mai priceapă ce i se spune.

Albania nu este însă un caz izolat. Geografii greci au folosit același mecanism și în alte părți ale lumii.

Dacă astăzi cineva vorbește despre Iberia, aproape toată lumea se gândește la Peninsula Iberică, locul unde se află Spania și Portugalia. Puțini știu însă că, timp de aproape două mii de ani, pe hărțile lumii au existat două Iberii. Una se afla în extremitatea vestică a Europei, iar cealaltă în estul Caucazului, pe teritoriul Georgiei de astăzi.

Cele două țări nu aveau nicio legătură între ele. Doar numele era același.

Prima Iberie este cea cunoscută și astăzi. Grecii au fost cei care au numit astfel peninsula începând din secolul al VI-lea î.Hr., când navigatorii și comercianții lor au început să exploreze coastele Mediteranei occidentale. Numele nu desemna inițial întreaga peninsulă. El provenea de la fluviul Ebro, pe care grecii îl numeau Ibēros. Populațiile din apropierea râului au devenit pentru ei iberi, iar, treptat, denumirea s-a extins asupra întregii peninsule.

Romanii foloseau însă propria lor denumire, Hispania. Ea a dominat întreaga Antichitate târzie și aproape tot Evul Mediu. Abia în secolul al XIX-lea, odată cu renașterea interesului pentru lumea clasică, geografii europeni au readus în uz expresia Peninsula Iberică. Aveau nevoie de un termen neutru, care să includă atât Spania, cât și Portugalia, fără să privilegieze niciunul dintre cele două state. Vechiul nume grec s-a dovedit perfect pentru acest rol și este folosit până astăzi.

Existase însă și o altă Iberie.

Strabon descria în Geografia sa un regat aflat în estul Caucazului, locuit de strămoșii georgienilor. Și pe acesta îl numea Ibēria. Romanii au preluat imediat denumirea, mai ales după campaniile lui Pompei din anii 66–64 î.Hr., iar pentru lumea greco-romană au existat de atunci două Iberii, despărțite de mii de kilometri.

Originea acestui al doilea nume pare să fie complet diferită. Cei mai mulți lingviști cred că grecii au adaptat fonetic un termen auzit prin intermediul armenilor, care numeau regiunea Ivir sau Virk. Alții văd influența vechilor denumiri persane. În orice caz, localnicii nu își spuneau niciodată iberi. Ei își numeau țara Kartli, iar pe ei înșiși kartveli, denumiri păstrate și astăzi în limba georgiană.

Timp de multe secole, denumirea greco-romană Iberia a continuat să fie folosită în paralel cu numele local Kartli. Ea desemna, în izvoarele străine, regatul din estul Georgiei de astăzi, fără să fi fost însă numele pe care locuitorii îl foloseau în mod obișnuit pentru propria țară. Statul iberic a fost desființat de perșii sasanizi în jurul anului 580, iar teritoriul a fost administrat o vreme prin intermediul unui guvernator persan.

În anul 888, dinastia Bagrationi a restaurat, în ținuturile georgiene din sud-vest, regalitatea desființată de Iranul sasanid în secolul al VI-lea. Adarnase și-a asumat titlul de kartvelta mepe, rege al kartvelilor, redat în tradiția greco-latină ca rege al iberilor, după numele antic al Kartliei. Acest nou stat nu a apucat să fie cucerit. În 1008 s-a contopit, prin moștenire dinastică, în regatul unificat al Georgiei, care s-a destrămat abia în 1490 — nu sub lovitură străină, ci prin decizia propriului consiliu regal.

Numele nu a dispărut însă odată cu regatul. El s-a refugiat într-un loc neașteptat, la Muntele Athos. În secolul al X-lea, călugării veniți din Caucaz au întemeiat aici Mănăstirea Iviron, al cărei nume înseamnă literalmente „Mănăstirea Iberilor”. Până astăzi, această veche denumire a supraviețuit în tradiția monahală ortodoxă, deși a dispărut aproape complet din geografia politică.

Sfârșitul oficial al Iberiei caucaziene a venit abia în anul 1801, când Imperiul Rus a anexat și a desființat regatul Kartli-Kakheti, moștenitorul direct al vechii Iberii. Administrația rusă a impus numele Gruzia, iar lumea occidentală a preferat forma Georgia. Astfel, vechea Iberie a rămas doar o amintire în cărțile de istorie și în numele unei mănăstiri din Athos.

Când numele au început să inventeze popoare

Dacă asemănarea dintre două nume produce astăzi confuzie, în Antichitate și în Evul Mediu ea producea teorii istorice. Pentru mulți cărturari era de neconceput ca două țări să poarte același nume fără să fie înrudite. Așa s-au născut unele dintre cele mai curioase explicații din istoria geografiei.

De ce existau două Iberii, una în Spania și alta în Caucaz? De ce apărea o Albanie lângă Marea Caspică și o alta în Balcani? Oare popoarele care purtau același nume erau înrudite? Se mutaseră unele în ținuturile celorlalte? Sau toate proveneau dintr-un strămoș comun, uitat între timp?

Cea mai veche încurcătură pare să fi fost provocată de cele două Iberii. Încă din Antichitate, unii autori au refuzat să creadă că identitatea numelui putea fi întâmplătoare. Varro și Dionysius Periegetul au încercat să-i lege pe iberii din Peninsula Iberică de iberii Caucazului. Nu cădeau însă de acord asupra direcției migrației. Pentru unii, populația originară se afla în est și o ramură a ei ajunsese până în Spania. Pentru alții, călătoria se făcuse în sens invers. Un nume devenise astfel dovada unei migrații continentale despre care nu exista nicio altă mărturie sigură. Ideea înrudirii celor două populații a continuat să circule și în Evul Mediu, când ibericii occidentali puteau fi numiți în Georgia „georgienii din Apus”.

Mecanismul era simplu și avea să se repete de multe ori. Mai întâi exista asemănarea dintre două cuvinte, apoi se construia o poveste care să o explice. În lipsa arheologiei, a lingvisticii istorice și a geneticii, numele era tratat aproape ca o urmă de sânge. Dacă două popoare se numeau la fel, trebuia să fi fost cândva unul singur.

Creștinismul medieval a adăugat acestor încercări o nouă sursă de explicații. Cronicarii încercau să așeze toate popoarele cunoscute într-o istorie universală care începea cu Biblia. Națiunile trebuiau să descindă din fiii lui Noe, iar migrațiile lor trebuiau să umple spațiile goale dintre Potop și lumea contemporană. Istoria devenea astfel un uriaș arbore genealogic, în care asemănarea numelor putea servi drept dovadă acolo unde documentele lipseau. Scrierea istoriei medievale era profund influențată de această viziune providențială și de autoritatea tradiției scrise.

Cele două Albanii au produs o confuzie asemănătoare, deși teoriile care le leagă sunt în general mai târzii. Albania Caucaziană era un regat antic aflat între Armenia și Marea Caspică, locuit de populații est-caucaziene. Albania balcanică desemna o regiune și un popor cu o istorie distinctă, în vestul Peninsulei Balcanice. Cele două nu aveau în comun decât numele transmis prin sursele grecești și latine.

Totuși, identitatea denumirii a fost suficientă pentru apariția ipotezei că albanezii din Balcani ar proveni din Caucaz. În secolele al XIX-lea și al XX-lea, când istoricii și politicienii balcanici căutau argumente privind vechimea fiecărui popor în regiune, această teorie a dobândit și o miză politică. Dacă albanezii puteau fi prezentați drept imigranți târzii veniți din Caucaz, drepturile lor istorice asupra teritoriilor balcanice puteau fi puse mai ușor sub semnul întrebării. Ipoteza a continuat să reapară în literatură și în polemicile naționaliste, deși nu există dovezi istorice sau lingvistice care să unească cele două populații. Cercetările genetice recente situează formarea populației albaneze în contextul vechilor populații balcanice, nu al unei migrații medievale din Caucaz.

Confuzia produsă de numele Albania nu s-a oprit însă aici. În Caucaz, moștenirea vechii Albanii a devenit ea însăși obiectul unei dispute moderne. Istoria caucaziano-albanilor și patrimoniul lor creștin sunt revendicate și reinterpretate în conflictul dintre Armenia și Azerbaidjan. Monumente, inscripții și biserici medievale au fost atribuite când armenilor, când albanezilor caucazieni, iar o denumire antică a devenit instrument într-o dispută geopolitică actuală. Cercetătorii au atras atenția că multe dintre aceste interpretări sunt construite din ipoteze politizate, nu din consens istoric.

Cele două Iberii și cele două Albanii ne arată astfel cât de periculoasă poate deveni asemănarea unui nume atunci când este confundată cu dovada unei origini comune. Un exonim notat de un geograf grec putea supraviețui două mii de ani, iar urmașii săi ajungeau să construiască migrații, genealogii și drepturi teritoriale pe baza lui.

Desigur, oamenii au migrat, popoarele s-au amestecat, iar numele au călătorit. Dar numele nu călătoresc întotdeauna împreună cu oamenii. Uneori sunt create independent. Alteori sunt adaptări greșite ale unor cuvinte locale. Uneori dispar dintr-un loc și sunt păstrate în altul numai pentru că un copist a continuat să reproducă o hartă veche.

Cea mai stranie consecință a acestor denumiri nu este confuzia geografică, ci nevoia oamenilor de a o transforma într-o poveste coerentă. În loc să accepte că două țări puteau purta același nume din întâmplare, cronicarii au inventat strămoși comuni. În loc să admită că geografia antică era incompletă și aproximativă, au imaginat migrații peste continente. Iar în epoca naționalismelor, aceste povești au încetat să mai fie simple curiozități și au devenit argumente politice.

Pe post de concluzie

Astfel, numele puse de greci pe hartă nu au descris doar lumea. Uneori au continuat să o modeleze mult după ce popoarele respective uitaseră cine le numise astfel.

Poveștile celor două Albanii și celor două Iberii nu aparțin numai Antichității. Lumea occidentală a moștenit de la greci nu doar numele de pe hartă, ci și convingerea că centrul are dreptul să numească periferia. Cuvintele s-au schimbat, însă vechea împărțire dintre „noi” și „ceilalți” a supraviețuit. Barbarul a devenit, pe rând, sălbatic, primitiv, înapoiat sau subdezvoltat. Hărțile au devenit mai precise, dar privirea celui care le desenează nu a devenit întotdeauna mai neutră.

Poate că adevărata putere a unei civilizații nu stă numai în armatele sau în bogăția ei, ci și în capacitatea de a impune numele prin care lumea va fi cunoscută. Grecii au avut această putere în Antichitate. Romanii au transmis-o mai departe. Occidentul modern a moștenit-o și, în mare măsură, continuă să o exercite.

De aceea, întrebarea nu este doar cine a descoperit, a cucerit sau a descris un teritoriu. La fel de important este cine a avut dreptul să-i dea numele — și de ce numele acela a rămas.

De aceea, întrebarea nu e doar cine a avut puterea să dea numele. Ci cine a mai avut, o mie de ani mai târziu, puterea să-l schimbe.